joi, 15 august 2013

moarte la demisol

Din umărul stâng îi curgea sânge. Fața i se albise, avea ochii mari, toate simțurile o luaseră razna. Mâinile și le ținea drepte, palmele încordate, degetele răsfirate și țepene. Picioarele îi erau depărtate și privea în jos, sprea corpul care zăcea lângă ea.
– Ai omorât-o, spuse încet.
El se apropie, dar ea ridică mâna în sus.
– Nu te apropia!
El rămase pe loc, analizând situația. Peste câteva secunde își scoase pachetul de țigări din buzunar și scoase una.
– Vrei și tu?
Ea nu-l privi. Cauta să găsească pulsul celei care zăcea într-o baltă de sânge negru. Se gândi să sune la salvare, dar ce-ar fi obținut prin asta? Erau doar ei, ei doi, salvarea ar fi ajuns prea târziu. Erau, desigur, amândoi vinovați.
Cum de reușiseră să o ucidă atât de ușor, atât de brutal, de parcă abia ieri ar fi găsit-o? Atâția ani și atâtea zile și atâtea nopți petrecute cu ea, iar acum era moartă, întinsă pe amestecătura de beton și pietriș.
Ea se ridică, vru să plece. Nu știa încotro să se ducă. Viețile lor fuseseră legate, încotro să apuce acum? Parcă s-ar fi născut a doua oară, dar suporta ea însăși durerile facerii. O durea ceva în interiorul pieptului, o apăsa cu o putere groaznică. Simțea că se sufocă.
Au omorât-o pe ea, dar ura... A mai rămas ura.
L-a privit cuprinsă de ură. Ură. Privirea ei nu mai avea nici-un semn din drăgălășenia de care el se atașase la început. Se sperie. Avea hainele rupte, ea i le rupsese, iar umărul ei plin de sânge îl îngrozea.
El îi făcuse asta? El o lovise, el îi înfipsese cuțitul? Mâinile lui? Mâinile cu care îi iubise corpul, mâinile cu care trăsese în brațe de atâtea ori trupul ei cald. Ea era plină de ură. El se sperie.
Ce a făcut?
A omorât-o... trebuie să o învie. Aruncă țigara, se lăsă jos, încercă să o miște, dar era rece, goală, transpirația i se uscase pe gât, pe sâni, pe coapse. O omorâseră împreună și acum nu mai putea fi salvată.
Era vina lui? Fusese vina lui? A cui era vina? Luptase pentru ceva? Ce aveau în comun?
Simți disperarea. O simți din ce în ce mai tare.
Da. Nu o iubea. De-asta o omorâseră, pentru că nu se iubeau.
Ce simplu...
Râse în sinea lui, văzând cum ea se apropie, cum cade în genunchi lângă el. Văzând-o cum plânge, fu scârbit de ea. Vru să plece, dar ea îl ținu de mânecă. Îi căută buzele, îi supse buzele, își aruncă brațele în jurul gâtului lui, dar ce rost mai avea?
O omorâseră. Și era numai un copil...

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers