marți, 13 august 2013

blestemul mediocrității

Fiind o persoană deschisă, mă atașez ușor de oameni, animale și obiecte și pe deasupra mai sunt și prostesc de empatică. Noaptea, toate astea se amplifică. Seara trecută, când am plecat spre București, chiar la ieșire din Craiova am avut un fel de strângere de inimă. Mă uitam la blocuri, la stradă, la intrarea din Craiova, atât de luminată noaptea, care mi-a plăcut mereu, mă gândeam că in fiecare an am plecat din ce în ce mai mult de acasă și că asta a fost ceea ce mi-am dorit mereu, să călătoresc, să văd lumea, să nu stau într-un singur loc. Cu toate astea, nu m-am putut abține să nu am un minut de îmbufnare. Ce las în urmă? Părinții? Vor veni în vizită atât de des că o să facă abuz de noțiunea cuvântului "vizită". Prietenii? Și ei pleacă, care încotro.
Mi-am pus căștile uriașe pe urechi, am dat muzica tare și am început să fac ce știu mai bine: să fabulez cu ochii deschiși.

Mă gândeam la faptul că oamenii îmi tot repetă că m-am schimbat. True. Mare lucru. Oamenii se schimbă. Problema vine când nu te schimbi. După câteva modificări radicale de stil și atitudine cu câteva luni în urmă, ajunsesem să nu-mi mai doresc nimic. E nașpa să nu-ți dorești nimic. E ca și cum ai fi un căcat de câine în mijlocul trotuarului. Practic, doar îi încurci pe ceilalți, iar într-o zi cineva te va călca în picioare și te vei pierde. Nu mă simțeam inutilă, dar eram într-un punct al vieții în care simțeam că oricât mi-aș dori și aș munci pentru ceva, nu o să pot obține nimic din ce-mi doresc (în realitate, asta e tragi-comicul care mă caracterizează și pe care încerc să-l schimb).

Apoi, lucrurile s-au schimbat. Am dat nenorocitul ăla de BAC, am intrat la facultate și... s-a tăiat firul. Atât de stresată am fost în legătură cu BAC-ul (chiar și neînvățând prea mult pentru el), încât nici nu m-am gândit ce se va întâmpla după ce îl voi da. Tot anul școlar anterior am avut ochelari de cal și am văzut doar: trebuie să iei BAC-ul, trebuie să intrii la facultate. Na, că le-am facut și pe astea. Now what, baby? Din astea rezultă (a mia oară!) că școala românească nu face nimic pentru tineri, ci doar îi bulversează și îi aruncă în stradă ca pe niște gunoaie. Dacă nici eu, care am o oarecare pasiune și vreau să o urmez, nu știu ce o să fac în continuare, cei care nu au așa ceva, ei ce or să facă? De-asta e România o țară ratată, pentru că nu se ocupă de piesele mici, ci le aruncă, le mărunțește și mai tare, le distruge. Pentru că România nu mai există, au mai rămas doar bucăți ciobite, după ce niște freacă-menta au încercat să se autoîmbogățească furând, dar au dat cu stângu' în dreptu' și au distrus tot.

Totuși, plecând la drum cu un optimism cretin și cu o cutie de bere pe jumătate rece, mă gândesc că poate lucrurile or să fie bine. Sigur că o să fie, o să ne înecăm în continuare în alcool și-o să trăim mediocru. E bestemul oamenilor, la urma urmelor...

– Miku

4 comentarii:

Laura Pt spunea...

parca am fi gemene... (ma rog, eu aia mai mica.. )

Ramona spunea...

Langa mine nu exista mediocritate, beibi! :)) Abia astept sa vii in Buc.
Gata, ai plecat la mare?

Myuuki spunea...

@Laura Pt tu geamana mai mica, ce mi-a placut asta :)) >:D<

@Ramona N-am plecat inca, mai stau vreo doua zile si lenevesc. Trece timpu', menta se freaca...

Ramona spunea...

In Craiova sau in Buc?

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers