duminică, 28 iulie 2013

și cică nu ucidem; ok, corect, dar cuvintele parcă-s mai puternice decât o armă....

Într-un fel sadic, sunt atât de fericită că ei sunt aproape nebuni de supărare. Într-un fel ciudat, cretin și amețitor, îmi vine să mă îmbăt și să plâng de fericire că oamenii sunt dezamăgiți de mine, ca atunci când am luat primul 3 în liceu și nu știam dacă să râd sau să fiu surprinsă. Cumva, e de neînțeles faptul că există atâția oameni care nu au ucis măcar o dată în timpul vieții (oare unde am citit asta? în Sânge satanic? în Nymphette?) sau că nu au amenințat că o să omoare pe cineva. E amuzant modul în care sunt jumătate nervoasă, jumătate fericită. În același timp, nu-mi vine să cred cum totul se schimbă chiar de la un minut la altul. E tragic sentimentul că unei persoane i se face milă de tine și vrea să te ajute, dar tu nu ai nevoie de ajutor. E dumb și drunk situația în care ești pus de oameni care te iubesc într-un mod masochist. Golul din stomac provocat de momentul în care înțelegi că ei vor altceva de la tine, că nu te ridici la așteptările lor, că vor mereu altceva, altceva, că nu vor înțelege niciodată că tu nu ești așa, că nu e felul tău, că tu trăiești pentru acum, nu pentru atunci. Modul în care nu înțelegi de ce lor le pasă atât de niște standarde care pentru tine sunt inexistente sau neimportante. Ideea că ai toate șansele din lume, dar că le poți pierde pentru că ești om și te lași condus de niște sentimente amărâte. Ideea că nu poți schimba ceva deja existent, atâta timp cât acel ceva e mediocru, cât timp are o minte închisă, incapabilă să vadă de sub o monosprânceană stufoasă de incultură.

– Miku

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers