[FRcontest] Prietenii chimice

Ooookey, chestiuța asta am scris-o pentru un concurs franco-român acum ceva timp. Pe moment mi s-a părut tristă, dar nu am putut (pur și simplu) s-o scriu altfel, așa că nici acum nu o mai recitesc, pe același motiv. Deci dacă are greșeli, acceptați scuzele de rigoare și treceți peste ele.

Prietenii chimice

Aimèe se ridică repede de pe scaunul cu spătar în formă de inimă, așezat în fața ferestrei care dădea spre Times Square, și o luă pe femeia din fața sa în brațe. Acum nu se mai temea.

Cu ani în urmă, Aimèe citise undeva că a avea prieteni e mai vital decât a avea un înger, dar ea se gândea la micuța blondină cu ochi verzi ca la un înger în sine. Unde o cunoscuse, cum o cunoscuse? Trecuseră atâția ani și totuși își amintea unele detalii de parcă s-ar fi derulat chiar atunci în fața ochilor ei.

Fusese o dimineață noroasă de toamnă și se trezise târziu, undeva după ora două după-amiază. Camera ei, îmbrăcată în alb și roz pastelat, împrăștia într-un mod uniform puțina lumină care pătrundea prin perdelele purpurii. Plecase singură spre Starbucks și se așezase la o masă lângă geam. Privea pe geam, când văzu în stradă o fată luptându-se să țină o umbrelă anemică în picioare împotriva furtunii. Zâmbise distrată și pentru câteva minute nu-și putuse dezlipi privirea de ea. Era cumva fascinant, cumva terifiant, s-o privească zbătâdu-se fără nici-o șansă, încercând să răzbească prin ploaia torențială.

La un moment dat se ridică brusc, își luă umbrela, ieși cu pași mari din cafenea și se opri cu umbrela sa deasupra acelei fete. Aceasta se opri și ea și își lăsă umbrela ruptă în jos.

– Ce-ar fi să arunci aia? îi zise Aimèe cu un zâmbet mare pe față.

Cealaltă fată dădu afirmativ din cap, iar Aimèe, văzând că micuța din fața ei nu reacționează o luă de mână. Îi ceru umbrela și o aruncă cu mâna ei, apoi o trase înapoi în cafenea.

Câteva minute mai târziu râdeau amândouă în hohote.

– Eu sunt Nena, zise fata din fața lui Aimèe, cu un zâmbet timid.

– Aimèe.

Cum ne-am născut noi, cum ne-am întâlnit, cum am trecut prin viață pentru ca într-un moment să ne lovim câmpurile magnetice ale lumilor și să ne unim? Ce s-a întâmplat în acea zi, cum de am descoperit două degete ale aceleiași mâini într-o mare de oameni dintr-o lume întreagă? Cum de s-au găsit doua suflete care nu s-au căutat niciodată?

Gândurile lui Aimèe se desfășurau când încet, când cu viteza unei ploi de vară, în timp ce Cadillac-ul negru înainta cu greu pe străzile aglomerate ale Manhattanului.

 – Luke, te rog, mergi mai repede.

Acesta dădu din cap și încercă să pătrundă adânc în trafic.

Reflexia lui Aimèe se vedea subțire în geamul fumuriu al mașinii. Ridurile jucau un joc uitat până și de ele pe chipul ei îmbătrânit. Doar ochii albaștrii îi rămăsesera intacți. Părul ei atât de blond cu ani în urmă era acum alb și strând într=un coc subțire în ceafă, corpul ei subțire și înalt era acum micuț, strând, toate se duseseră, dar mintea și amintirile rămăseseră aprinse în memoria sa. Persoana pe care o cunoscuse atât de departe înapoi în timp, că părea o altă viață, era acum întinsă în patul unui spital, întinsă și rece ca gheața.

Singura ei putere de existență se stinsese înaintea ei. Nu mai era puternică. Nu mai putea să zâmbească, nu mai putea să viseze, nu mai avea pentru ce. Prietena ei, prietena pe care o iubise poate mai mult decât pe soțul său, prietena ei, cealaltă jumatate a sufletului sau, dispăruse în acea dimineață friguroasă de iarnă, la fel de repede cum și apăruse în viața ei.

Când Luke, șoferul, îi deschise portiera și îi deschise o umbrelă deasupra capului pentru a o proteja de fulgii mari de zăpadă, ea îi făcu semn să rămână în urmă, iar el o ascultă. Aimèe se pierdu printre mormintele înghețate.

În mintea sa veneau amintiri ale celor mai pline de dulceață momente ale vieții sale. Rememoră momentul în care Nena, frumoasa sa prietenă germană, ființa cea mai apropiata de sufletul ei, își pusese prima oară un pierce în sprânceana stângă, cum plânsese în timp ce Mike, prietenul lor dintr-o trupă de metal îi făcuse un tatuaj în formă de fluture, la fel ca al lui Aimèe la încheietura mâinii drepte, cum i se strânsese inima când Nena avusese prima lecție de șofat. Și-apoi, momentul în care se căsătoriseră, cum aleseseră să facă pasul cel mare în același timp, în aceeași zi, cum copiii lor se născuseră la date atât de aproapiate, cum, ani mai târziu, împărțiseră amândouă emoțiile nunții propriilor lor copii, cum deveniseră bunice, cum trăiseră o viață plină de evenimente plăcute împreună, ca două surori veritabile, ca două laotong legate într-o Chină a anilor 1800.

Deși lacrimile îi curgeau în șiraguri argintii pe obrajii, deși corpul îi tremura de frig, deși lumea se învârtea în jurul ei ca fulgii de nea într-un glob transparent de stică, Aimèe era atât de aproape de Nena, de prietena ei, de sora ei, confidenta ei. Viața lor fusese atât de plină de bucurii, că momentul în care deveniseră prietene a însemnat o binecuvântare pentru amândou.

Atunci când se puse în genunchi lângă piatra de mormânt a Nenei, și își sprijini capul de ea, zâmbi din toată inima. Desigur, dacă prietenia e despărțită de moarte, atunci nu mai e prietenie. Zâmbi când corpul i se lăsă moale spre pământul rece, pentru că mergea după Nena, pentru că știa că drumul lor fusese scris a fi unit chiar și dincolo de moarte...