marți, 16 iulie 2013

[cap.2] Paranoia chimică


„I’m licking his finger while he’s daydreaming.”

Capitolul 2

Ville stătea cu capul și mâinile atârnate de bordura unui bloc de vreo douăzeci de etaje. Mașinile se zbăteau amestecate într-un trafic amalgamat, luminile galbene ale orașului creeau o deschidere lucioasă spre cer. Stelele nu se vedeau bine, pe pământ era prea multă lumină, cerul se retrăsese într-o întunecime sângerie.
E o atmosferă ciudată la crepuscul, de parcă niște forțe se bat antagonic pentru ceva universal care nu aparține, în fapt, niciuneia dintre ele. Ascultând zgomotul flambat al mașinilor și savurând răcoarea care se lăsase spre dimineață, Ville își arunca scuipatul periodic de la etajul douăzeci al unei clădiri anonime din East Side. Nu își amintea prea clar cum ajunsese acolo. Trecuseră două săptămâni de la moartea lui Nic.
Ville era și excitat și extenuat. Simțea gustul scârbos al vomei în gât și parcă ar fi putut să-și dea afară tot stomacul, tot corpul, să se vomite din-năuntru afară. Corpul îi era greu ca o piatră de moară. Capul i se învârtea ca un titirez, mâna lui Tommy pe penisul lui nu-l ajuta cu nimic.
Corpul lui Tommy se lăsă greu peste al lui, alunecară amândoi înapoi în siguranță. Picătură cu picătură, se adunară nori pe cer și începu să plouă. Tommy dormea dus și era atât de beat că nici măcar nu se mișcă. Ville se ridică. Totul părea să strălucească într-un mod bizar. Luminile roșii ale becurilor unor magazine deschise târziu în noapte se revărsau fluid în ploaia torențială. Totul părea scăldat într-un sânge murdar amestecat cu smoală. Se gândi cum ar fi să moară și el, să se arunce de pe acel bloc. Douăzeci de etaje erau de ajuns pentru a-l strivi. L-ar găsi Tommy? L-ar găsi vreo persoană? S-ar opri cineva lângă el, s-ar întreba cineva cine este, de ce s-a omorât, ce l-a determinat?
Îl luă pe Tommy de picioare și-l trase după el, în jos, pe scara de urgență. Părul blond pai al lui Tommy se udase, se murdărise, se mocirlise și arăta ca o mâzgă negricioasă. La un moment dat, trăgându-l pas cu pas pe Tommy până la etajul cincisprezece, pe Ville îl bufni râsul. Începu să râdă și râse până când cineva deschise ușa și îl amenință că sună la poliție. Atunci începu să râdă și mai tare, lacrimile îi tâșniră din ochi și nu știu dacă râde sau plânge. Abia când ajunse la parter și îl luă pe Tommy în spate  începu să plângă în hohote. Își simțea stomacul gol și nu știa dacă plânge pentru el sau pentru Nic. Se simțea singur și bântuit. Greutatea lui Tommy era minoră față de greutatea care i se așezase în gât și nu-l mai lăsa să respire. Îi era frig, tremura spasmodic în răstimpuri calculate irațional și nu știa încotro merge și ce caută.
Ajunse acasă când se luminase de ziuă. Din apartamentul lui nu se vedea răsăritul, iar soarele nu putea să treacă de draperiile negre și groase. Se simți atât de înfrigurat că își trase pe el o pătură groasă pe care numai Mia o folosea. Se făcu covrig în pat, lângă Tommy. Lanțurile îi înghețaseră la gât, le scoase și le aruncă după noptieră. Tommy bombăni în somn și se întoarse cu spatele la el. Ville își închise ochii și încercă să adoarmă. Degeaba, începuse să aibă din nou insomnii. Se foi în pat, apoi se ridică, se învârti prin cameră câteva minute, apoi se băgă înapoi în pat.
Oamenii nu sunt frumoși când dorm. Sunt ca și morți, iar morții sunt doar niște rămășițe scârboase a ceea ce omul fusese înainte. Îl privea pe Tommy, cu cămașa udă pe el și îi trecu prin minte că ar trebui să-l dezbrace, să nu moară și ăsta. Dar îi era greu. Mai stătu un timp rezemat de perete, apoi se dezbrăcă și îl dezbrăcă și pe Tommy. După asta ieși pe balcon și își aprinse o țigară. Era aproape dimineață și traficul devenea din ce în ce mai aglomerat. Orașul care nu doarme niciodată. Cine doarme vreodată cu adevărat, la urma urmei?

Era pe scenă. Avea microfonul în mână și cânta. Nu-și mai auzea vocea, nu mai auzea mulțimea, nu mai simțea băutura rece pe care o dădea pe gât la fiecare sfert de oră. Era doar el și fantoma lui Nic. O vedea clar. Era Nic, cu părul negru aranjat în țepi uriași, cu fața pudrată cu alb, cu buzele roșii. Era cu siguranță Nic cel care cânta la tobe. Avea până și lanțul negru, gros, de care atârna un semn al păcii însângerat, care-i atârna la gât. Era însă ceva diferit, ceva macabru la el. Ca și cum corpul i s-ar fi contorsionat în fiecare moment, ca și cum se chinuia să-și păstreze corpul în acea formă. Ville nu se sperie, însă fu fascinat de viteza cu care Nic mânuia acum sunetul tobelor. Era ceva ireal în mișcarea lui. Dintr-o dată sunetul mulțimii care țipa îi sparse timpanele și se trezi că țipă și el din toată puterea. Când deschise ochii înțelese că era în camera lui, că Tommy salivase pe mâna sa și că visase. Se hotărâ să caute din nou un bar în care să cânte.

Tommy voia să se spânzure cu capul în jos, de picioare. Ville îl privea amuzat în timp ce încerca să își lege un picior de candelabrul uriaș din living. Atunci când îi trecu prin cap că s-ar putea să cadă, să moară și să-i mânjească tot livingul de sânge, îl luă pe Tommy lângă el pe canapea și începu să-l sărute. Știa că Tommy e impulsiv și că făcea tot posibilul să-i atragă atenția, exact ca un copil. Tommy îl iubea, dar Ville nu prea știa ce să creadă despre sentimentele lui pentru celălalt. Atunci când primești totul de-a gata ești tentat să dai cu piciorul. Abia când ți se ia ceea ce ai, înțelegi că de fapt ai nevoie de atâtea și începi să ți le dorești, să faci tot posibilul să le obții. Pe de altă parte, Ville nici nu știa dacă el îl iubește pe Tommy. Era o iubire nepermanentă. Îl iubea numai când îl vedea cu altcineva, numai când nu era lângă el, numai când nu-l putea îmbrățișa.
La un moment dat Tommy se lăsa moale în pat și rămase cu privirea în ochii lui Ville. Ville îl privi și el. Părul blondin și ondulat, rafaelic, al lui Tommy, era atât de murdar ca părea să fi fost vopsit în negru.
– Puți.
Tommy începu să râdă.
– Vino cu mine.

Concertul se terminase în urmă cu jumătate de oră și Ville, împreună cu ceilalți doi, stăteau pe scenă, fiecare cu câte o bere în mână. Tommy aiura într-un colț, iar Mia nu își făcuse apariția. De fapt, Mia nu mai apăruse de la moartea lui Nic.
– Ne trebuie un basist.
Vocea lui Rauli era răgușită. Ville se gândise și el la acest lucru, dar nu voise să aducă vorba de Nic și moartea lui. Rauli însă deschisese un subiect al naibii de tâmpit, așa că, dacă tot era deschis...
– Sau nu.
Chiar când vru să spună că Tommy e destul de bun, Mark îi luă înainte. Se uită la el încercând să înțeleagă de ce nu ar fi vrut pe altcineva. La urma urmei, Ville și-o trăsese cu Mark de vreo câteva ori, atâta tot. Poate că lui Mark îi plăcuse mai mult să și-o tragă cu Nic.
– Tommy e bun.
Se întoarseră cu toții spre Ville.
– Mda, e bun și în pat. Dar e făcut pentru bas.
Ceilalți mormăiră câte ceva și continuară să bea.

Peste câteva ore, chiar când Ville începuse să se trezească din mahmureală, își aduse aminte că trebuia să treacă pe la firma tatălui său. Avea nevoie de bani.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers