joi, 18 aprilie 2013

[EMMA] 10


10
EMMA

Andrei stătea întins pe canapea, cu telecomanda într-o mână, privind fix tavanul. Televizorul era dat pe mut și m-a auzit imediat ce am intrat. Nu s-a mișcat, ci doar mi-a făcut semn din mâna liberă să vin lângă el.
M-am întins și eu, m-am împins în el, iar în minte au început să-mi vină din nou evenimentele nopții trecute. M-a strâns și mai tare lângă el și și-a lăsat capul pe părul meu. Am stat îmbrățișați și am visat cu ochii deschiși fiecare la ale lui.
Andrei nu fusese niciodată un bărbat previzibil. Îl cunoscusem în primul an de facultate și mă atrăsese prin gesturile sale spontane, prin faptul că își schimba stilul atât de ușor. Mi se păruse perfect, de fapt, credeam că eram făcuți unul pentru celălalt, ca două picături de ploaie din același nor.
Dar timpul trecuse și ușor ușor ajunsesem să fim legați doar de obișnuință. Ne mutaserăm împreună într-o garsonieră după o lună de când ne întâlniserăm prima oară. Peste un an ne-am căsătorit. Mai apoi am strâns bani, am cumpărat un apartament și o mașină, apoi totul a început să stagneze. Eram amândoi plecați toată ziua, iar seara ajungeam acasă obosiți și fără chef. Dar weekendurile zburam către mare sau munte și retrăiam fiecare fior al iubirii care ne legase.
Totuși, Andrei nu îmi fusese niciodată de ajuns. Ca atunci când mănânci din prăjitura preferată, numai că mânânci mult prea multă și simți nevoia de apă și poate o pastilă de greață. Și greața se extinsese din ce în ce mai mult, căci cu cât mănânci mai multă prăjitură, cu atât începi să te saturi și să nu ți-o mai dorești. Iar „pastila” se află atât de departe, de parcă nici nu ar exista. E cumva interzisă, ascunsă într-un seif bine încuiat și niciodată nu va fi dată unui om simplu, de rând.
Dar aveam nevoie de ea. Ea fusese lângă mine de când nici nu-mi mai aduceam aminte. Ne cunoscuserăm undeva la grădiniță. Când îi privesc ochii mari și negrii în fotografii plâng mereu, pentru că ea e mult prea prețioasă, fata cu păr negru, lung, drept. Uneori îmi imaginez că suntem încă mici, doar niște copii și doar inocența se știa între noi. Îmi aduc aminte atingerile ei fine, degetele mereu reci, mângâindu-mi spatele cu o finețe nemărginită.
Inocența se zbătea cu atâta putere în jocurile noastre că mai târziu, când am crescut, am fost curpinse de jenă. Dar jena a trecut și vorbele s-au răsfirat și tot ce am putut să fac a fost să o ascult, să-i ascult vocea, să-i privesc sprâncenele încruntate, să o țin de mână, să-i spun mereu că va fi totul așa cum își dorește.
Andrei s-a foit lângă mine.
– Ai adormit?
– Nu, i-am răspuns încet. Nu eram sigură că mă aude, tocmai mă luase somnul și vorbele-mi ieșiseră mârâite.
– De ce ești îmbrăcată așa?
– Am fost la spital.
A pufnit. A râs. M-a strâns în brațe.
– Mă înșeli.
Îl iau la rândul meu în brațe.
– N-aș face-o așa, pe față.
– Știu.
Îmi respiră în ureche, îmi face pielea de găină. Îmi doresc să-l sărut ca atunci când aveam nouășpe ani.
– Nici eu, a continuat el.
Vorbele lui nu mi-au provocat furnicături pe spate, nu m-au făcut să oftez, nu am reacționat și nici nu cred ca el să fi observat că nu mai suntem aceiași. Am închis ochii și după un timp am adormit.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers