miercuri, 27 martie 2013

EMMA [9]

Cred ca filmul de mai devreme m-a readus pe Pământ. Am scris.


9
NATHANIEL

În timp ce Diana respira încet un somn adânc lângă mine, mintea mea aiura în încercarea de a-și găsi somnul. Nebuna care voise să se arunce de pe bloc era într-un spital iar eu stăteam din nou în patul meu, din nou în lumea mea.
Ceva mai devreme, în seara aceea, cerusem unei entități – oricărei entități atotputernice – un semn. Douăzeci și opt de ani mi-i petrecusem în căutarea a ceva, a unui ceva despre care nici nu știam ce aș fi vrut să fie, trebuia doar să existe, eu să-l găsesc și să fiu fericit. Cine știe ce căutam eu? Poate chiar fericirea însăși. Să zicem că ar fi fost fericirea obiectul căutării mele. Am umblat după ea o bună perioadă de timp în copilărie, căutând-o în jocuri sau basme. Mi-a scăpat printre degete.
O simțeam, știam că e lângă mine, mă apropiam de ea, dar atunci când să o apuc mai bine, dispărea. Da, se strecura ușor, cu o abilitate prostesc de bine definită și rămâneam iarăși doar eu și o căutare continuă.
Apoi, în adolescență, am crezut că e a mea. Am crezut că în sfârșit voi putea să o păstrez și să o iubesc ca pe mine însumi. A mers un timp. Am întâlnit-o sub forma primei mele mari iubiri. Era înaltă, avea părul blond arămiu și ochii albaștrii și transparenți ca sticla. Era frumoasă și o iubeam, căci credeam ca va rămâne mereu la fel.  Mereu albă, mereu seducătoare, mereu gata să-mi ofere la rândul ei iubirea. Să se ofere ea însăși.
Eram egoist. O voiam pentru mine, pentru plăcerea mea. Și mi-a oferit plăcere. Dar într-o zi a plecat. Nu a spus adio, nu a spus la revedere, a plecat fără nici-un semn și eu am rămas singur, iarăși părăsit. Poate că nu-i bine să fii egoist cu fericirea. M-am gândit s-o împart și după ea au urmat multe, multe altele care au încercat sa-i ia locul, să mă înșele, să își pună la suprafață corpul alb si-n interior să dau numai de sfoiag și gunoi.
Nu am mai gasit-o. Cel puțin, nu sub forma fericirii de care aveam eu nevoie.
Apoi a apărut Diana și avea corpul la fel de alb ca ea, zâmbetul la fel de seducător, și-am crezut că mă pot minți un timp, că în timp ce eu încă o caut, pot să îmi iau porțiile de fericire din ea.
Nu a mers. Diana a rămas doar un corp care respira lânga mine, un intermediar învechit al fericirii.
Cu siguranță, nebuna care voia să sară de pe bloc nu e un semn, nu unul bun, în fapt. Dar m-a făcut să-mi aduc aminte de căutarea mea și de șansele de a o găsi.
Am privit mult timp oamenii din jurul meu. I-am analizat. Nu sunt fericiți. Nici măcar unul nu este. Nici cei bogati, cu uriașele vile de lux pe malul mării, nici cei săraci (nu poți să fii împăcat cu duhul când vezi că nu ai ce să le dai copiilor de mâncare; astea sunt basme). Atunci eu ce caut? Un mit?
Poate că e un mit.
Miturile au la bază ceva adevărat. Așa că nu am renunțat. Ce pierd? Nu am nimic de pierdut, îmi spun mereu. Poate că oamenii s-au înmulțit atât de tare tocmai pentru a se uni în căutarea fericirii. Unde-s mulți puterea crește, nu-i așa?
Ce-ar fi dacă ne-am unii cu toții și am căuta-o? Ar fi o orgie mondială? Un orgasm suprem apoi... apoi ce? Iarăși lumea noastră?
Asta-i tot ce am putut să aflu.
Privesc pe geam. E aproape dimineață și afară ninge. În curând va fi aprilie.

2 comentarii:

Roxana Ştiubei spunea...

waaa ce drăguţ e şablonul :x

Myuuki spunea...

Mersi:)

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers