[poveste] EMMA

Nu știu de fapt dacă e o poveste sau vor fi doar texte scurticele, dar sunt chestii care vreau să le scriu și le voi pune sub forma unei povești care se va numi EMMA.

I

EMMA

Sunt trei motive pentru care oamenii vor să se sinucidă. Unu. S-au plicisit de ceea ce înseamnă pentru ei viață și vor să atragă atenția, de aceea ei aleg să ia câteva pastile și să bea numai puțin alcool în schimbul unei sărituri de pe o clădire înaltă. Doi. Viața lor urmează să fie oricum curmată de factori care nu pot fi alungați. Trei. Depresia.

Cu toate că moartea nu e în sine un orificiu prin care să putem evada fără consecințe, gândul că nu o să mai fim printre cei vii ne conferă un oarecare moment de respiro. Nimeni nu o să mai știe nimic de mine. Toți or să mă vadă coborând în mormânt, or să le ofere condoleațe familiei și poate, dacă au avut un oarecare atașament, or să și lase libere vreo câteva lacrimi. Apoi or să se întoarcă la casele lor și or să reia cursul normal al vieții lor. Până și propriul meu șef va uita cui să dea articolele pe ultima sută de metrii, va schimba persoana într-o toană, nemaiamintindu-și cine ștergea cu mopul fiecare greșeală de scriere. Și postul va merge astfel către o altă ființă nemulțumită, care spre deosebire de mine, nu va vrea să se sinucidă pentru că deși serviciul este perfect reproșabil, viața îi este foarte frumos aranjată într-o casă la ieșirea orașului, cu o familie mică și calmă și probabil vreo două pisici persane care mătură masa din bucătărie cu niște cozi stufoase.

 

II

 EMMA & NATHANIEL 

Te-am iubit atunci când nu aveam nici-o șansă să-mi manifest iubirea. Te-am iubit atunci când nu aveam nici-un drept să o fac. Te-am iubit pentru că nu depindea de mine. Dar toată nefericirea strânsă iese acum la iveală și tot ce mai vreau e să te pot urî.

III

NATHANIEL

Degetele îmi erau amorțite. Le mișcam încet, foarte încet. Nu voiam să mă ridic. Cerul era negru. Nicio stea. Nici măcar speranță de-o stea. Stelele cădeau spre Pământ. Bucățele mici de stele care se învârteau bete spre un Pământ la fel de amorțit ca și mine. La urma urmei, nu le rămânea decât să fie și ele tot amorțite, dacă voiau să-și ducă restul existenței pe Pământ.

Încercam să-mi mișc și picioarele. Stăteam de minute bune întins în zăpadă așteptând nimicul să se întâmple. Nimicul nu era chiar atât de gol, ce-i drept, ar fi putut să se umplă imediat de un animal sălbatic rătăcit care ar fi simțit miros de carne, sau poate o rafală de vânt mai puternică mi-ar fi scăzut temperatura corpului atât de tare încât aș fi murit – în sfârșit – sau poate chiar o mașină derapândă m-ar fi nimicit în câteva secunde. Nu aș fi simțit în niciunul dintre cazuri mare lucru. M-ar fi durut, e drept, nu eram destul de înghețat încât să-mi pierd simțurile vitale, dar poate că durerea m-ar fi atacat atât de tare încât aș fi uitat măcar în momentul morții de însăși moarte și viață.

Eram beat. Sigur eram beat, altfel nu aș fi putut să închipui îngeri de zăpadă atât de frumoși. Eram beat, tremuram de frig, eram acoperit de un strat subțire de zăpadă și nici nu mă mai gândeam să fac autostopul.