luni, 11 februarie 2013

[EMMA] emma [IV]

Ziceam c-am inceput sa scriu Emma, o poveste fara un subiect anume. M-a traznit sa scriu ceva. Adica am reusit sa alung lenea si sa scriu, c-am avut niste idei care-mi placeau...



EMMA
Mă simt goală. Ca în visele acelea în care mergi pe stradă și brusc realizezi că nu ai nimic pe tine, nici măcar pantofi. Și pentru că ești așa gol în public, încerci să te ascunzi, să te întorci acasă, să te ferești. Oricum, nu pare să-i pese nimănui de goliciunea ta, dar tu tot te simți dezbrăcat.
Însă nu sunt goală. Nici într-un vis nu sunt.
Alerg pe niște scări. Urc trepte, câte două, câte trei. Fug. Pe scara blocului e întuneric, afară noapte. Nu am un țel. Vreau doar să scap. Nu mă urmărește nimic material. Nu aș fugi dacă cineva ar vrea să mă prindă, să mă ucidă. I-aș cere doar să fie rapid, îmi e teamă de durere. Tocmai moartea o caut. Nu știu dacă o caut cu adevărat, ar putea fi doar un impuls, o greșeală de moment, ceva care alții îl consideră trecător, tabu al tinereții. Dar nu e. E în mine de ani de zile, nu pot să-l pierd, să scap de el. E și în alții, dar unii se descurcă. Se descurcă bine, de parcă ar fi dresați să meargă pe un anume drum. Dar eu nu sunt. Am evadat și acum m-au înconjurat leii din junglă. E o junglă ipotetică, fizic sunt încă în acest bloc.
Am ajuns la etajul opt. Am urcat scările în câteva minute. Nu eram bună la sport. Nu sunt. Dar durerea te face bun la orice. Teama. Dragostea. Niciuna nu vine la pachet cu un ghid de folosire. Vin așa, necomandate, ca un cadou al providenței. Ei zic că sunt încercări. Că numai ce buni supraviețuiesc. Milioane de oameni supraviețuiesc. N trebuie să fii geniu să iubești. Dacă te gândești, geniile nici n-au iubit prea mult. Cine a inventat expresia asta ilogică? Geniile n-au timp de iubire.
Noi cei simplii avem.
Dar dacă nu o putem primi așa cum ne-o dorim? Dacă nu există dragoste chiar pentru toți? Poate se mai termină rezerva din când în când. Atunci când m-am născut (iarăși o expresie ilogică!) era gol depozitul de dragoste. Mi-au dat niște firimituri, dar nu-mi ajung. Sunt lacomă. Vreau dragoste. Vreau să iubesc. Poate că iubesc. Iubesc. Chiar iubesc. Sunt lacomă pentru că vreau să fiu iubită.
Etajul 10. Am ajuns. Mai usc câteva trepte, ajung pe acoperiș.
E frig. E martie. Urăsc martie. E plin de remișciențe. Nici zăpadă, nici iarbă, nici primăvară, nici iarnă. Ca atunci când nu speli găleata în care ai ținut gunoiul. Încă simți mirosul urât a ceea ce a fost.
Deschid ușa. E din fier masiv. Am noroc, nu are nici-un lacăt. Ar fi trebuit să cobor cele 10 etaje și până aș găsi un alt bloc cu zece etaje aș putea să mă răzgândesc.
Mă doare genunchiul, fundul. Am căzut de vreo câteva ori în fuga mea. Era întuneric complet. Ca în mine. Oare corpul are lumină în el? E vreun suflet care să-l lumineze? Nu are?
Mă apropii de margine. Mă uit peste oraș.
Nu e așa mare.
Dacă aș fi avut cu ce, aș fi făcut o fotografie. O ultimă plăcere înainte de moarte.
Îmi trece vântul prin păr, mă ia cu frig, îmi strâng brațele în jurul corpului. Mă uit în jos. Nu-mi e teamă. Lacrimile mi s-au uscat pe față. Am plâns destul. Vreau să mă plângă și ei. Și ea.
Mă așez lângă margine, îmi scot din rucsac o sticlă de vodkă. Vreau să zbor atunci când voi cădea.
Vor crede că m-am îmbătat, că m-am împiedicat, că a fost un accident. E mai bine.
Nu vreau să îmi plângă de milă. Dar vreau să-mi simtă lipsa. Oare există fantome? Mă voi întoarce și eu ca una? Voi merge în Iad pentru că am încălcat regulile? Voi merge în Rai? Mă voi reîncarna?
Beau din sticlă, mă arde pe gât în jos spre stomac. Beau cât mai multă, cât mai repede. Când simt că o să vomit mă ridic. Mă sprijin de zidul micuț care împrejmuiește marginile. Mă uit în jos.
Strâng din ochi. Ridic un picior. Începe să-mi fie teamă. Ce-i în neregulă cu alcoolul ăsta? Ar trebui să mă încurajeze. Dau să ridic și celălalt picior.
– Ești murdară pe cur.
Cât pe ce să cad fără să știu cine a vorbit. O fi vreun înger? Mă întorc. E un tip. Stă lângă ușă, jos. Are o bere în mână.
– Și ce, îi zic.
Se ridică. Vine spre mine. Are părul negru și lung și vâlvoi. Și fața albă. Pielea albă.
O fi diavol?
E îmbrăcat în negru de sus până jos. E frig, dar are tricou.
Zâmbește. Zâmbetul ăla „eu știu tot”.
– Nu te sinucizi cum trebuie.
Pufnesc. Dau să mă întorc cu spatele, mă urc iară pe zidul mic. Băutura începe să-și facă efectul.
– Ia sticla aia dacă vrei, zic. Să nu suni la salvare, mă auzi?!
– Nu sun.
– Bine.
Gata, sar.
O secundă în aer. O secundă.
Mă ia de mână. Prost spus. Mă apucă de mână cu atâta forță că simt că mi se dizlocă umărul. Cred că mă apucase chiar de când voiam să sar. De când mă urcasem. Mă izbesc cu fața de zid. Mă doare.
– Ce naiba faci cretinule?!
– Vrei să mori?
– Da!
– Vrei?
Stau atârnată la nu știu câți metrii înălțime pe un bloc cu zece etaje. Mă uit în jos. Trec mașini. Mă uit în sus. E cerul negru. Dar el e în fața cerului, prea aproape de mine. Nici nu pare să se chinuie. Sau nu mai văd eu bine. Mă doare mâna. Încerc să scap. Începe să mi se facă frică. Când mă uit în jos, îmi dau lacrimile. Mi se face frică de-a binelea. Mă prins de el acum. Îmi strâng mâinile în jurul mâinii lui.
– Vrei să mori?
Nu-i răspund. Îmi e frică. Frică. Frică. Nenorocitul mi-a luat ultima șansă. Așa cum stau, atârnată, uitându-mă în jos, deslușesc bine movitul nebuniei mele. Poate că era o închipuire dată de spaimă și alcool, dar o văd trecând pe stradă, exact sub mine, cu el.
Îmi vine să strig, nu o fac. Îmi vine să-i zic lui să-mi dea drumul, dar acum îmi e frică.
– Nu vreau, îi zic.
– Nu te aud.
– Tâmpitule, ridică-mă.
– De ce?
– Prost ce ești, ridică-mă acum!
Mă ridică, cad pe el, rămân așa. Îmi e prea frică să deschid ochii, el nu se mișcă. O fi murit? Cum să moară? Respiră. Încep să respir și eu. Îl miros. Fără să vreau. Miroase bine. E un parfum care mă înțeapă, mă aduce în realitate.
Plâng. Mă ridic și plec.
Încer să cobor scările, nu văd nimic, mă împiedic. Îl aud în spatele meu însă atunci când cad și mă rostogolesc de vreo câteva ori simt că fiecare por al meu urlă de fericire. Reușesc să alung din durerea care mă sufocă în interior.
Nu mai simt nimic.
Mă gândesc la idiotul care nu m-a lăsat să cad. Nu știu dacă îi sunt recunoscătoare. Las pe mâine. Închid ochii.
Nici nu cred că m-am lovit, eram la ultima treaptă. Dar mă doare. Și plâng. Cineva deschide ușa și lumina mă invadează. Aud ceva de salvare și când idiotul mă întoarce cu fața în sus văd că are ochii albastrșii prea albaștrii. O fi alcoolul sau... are trei, patru, cinci ochi? Se clatină. Văd negru.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers