miercuri, 9 ianuarie 2013

Mai mult speriată decât tristă

Gândindu-mă că o să spun asta mă simt ca o profanatoare de morminte. Dar vreau să cred că, de acolo de unde e, nu-mi va purta pică.
În primăvara târzie a lui 2012 m-am apucat de 10 zile către rai, o povestioară care trebuia să fie formată din 10 capitole petru 10 zile din finalul vieții unei bolnave de leucemie.
Am întrebat-o pe Ramona dacă leucemia se vindecă. Mi-a răspuns că în cele mai multe cazuri nu. Reacția mea a fost: wow, perfect! Așa că replica Ramonei a venit imediat: ești prima și probabil singura persoană care se bucură că leucemia nu se vindecă.
La mijlocul toamnei o rudă de care nu eram foarte apropiată, deși de gradul I, a murit din cauza unui cancer pulmonar [asta mi-a adus aminte de Atracție unde Brian moare din aceeași cauză]. Am zis atunci că n-o să mai continui 10 zile către rai.
Mă gândesc acum că nu-i corect, că nu mă simt... că nu simt o tristețe specifică decesului în familie.
Pe de altă parte sunt necrofobă. Am realizat asta când am mers la catedrala din București și mama mi-a zis să pup și eu moaștele unui sfânt/ unei sfinte, iar eu nu știam cum să fug mai repede de acolo [apropo de asta, nu vi se pare și vouă că chestia asta cu sfinții ne aduce exact la aceeași problemă din antichitate, când oamenii se închinau mai multor zei și totuși, Dumnezeu a interzis asta?].
Nu suport înmormântarile, îmi aduc aminte doar de două la care am participat și nici nu vreau să mă gândesc cum va fi peste ani la altele, mai importante.
Nu îmi plac morții. Am zis mai demult că îmi e teamă de râme, ei bine, de morți îmi e de o mie de ori mai teamă decât de râme.
Am avut o perioadă în care mă gândeam în fiecare seară la ruda care a murit în toamnă. După ce stingeam lumina [buhuhuuuu] nu puteam să nu mă gândesc. Ok, poate e fobia mea necurată, dar pur și simplu am impresia că spiritul acelui om e prezent [vă sună stupid? da, puțină prostie nu strică].
Și acum, în timp ce încerc să scap de migrena asta îngrozitoare și mă holbez pe geam, realizez că sunt speriată și nu tristă [un timp am crezut că mă gândeam la respectivul pentru că era rudă, pentru că nu puteam să înțeleg dispariția, dar... ].
Moartea mă fascinează și mă sperie [era să zic "de moarte"] încât dacă o să continui să mă gândesc la ce naiba reprezintă ea, o să ajung la un spital de nebuni. Bleah.

M.

Un comentariu:

Ramona spunea...

Ai realizat cu adevarat ca noi chiar murim. Ai urcat pe treapta cunoasterii, e bine. O sa iti treaca si frica. Foloseste-te de ea ca sa iti traiesti mai intens viata.

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers