joi, 13 decembrie 2012

Să nu ne conectăm

Ne întoarcem în trecut fără să vrem și rememorăm imagini care ne-au întors stomacul pe dos și care ne provoacă sentimente complet contrariate în prezent. Au trecut doi ani dar încă mă bântuie corzile întâmplărilor paradoxale. ...momentul în care m-am dus spre ea și i-am zis: doamna', joi seara o sa am un interviu la radio... M-a întrerupt brusc și mi-a spus directă: sunt ocupată joi seara. Am spus: bine. Pe bună dreptate, femeia are aproape, dacă nu mai mult de 50 de ani, nu e căsătorită și poate se respectă cu vreun domn versatil. Am plecat. E pisică blândă astăzi, dar în sinea ei clocotește și spumele i se preling ca o lavă încinsă. Zâmbesc, închid ochii, râd, îmi dau lacrimile, nu mă mai supăr. Ce rost ar avea? E doar una dintre persoanele cu care mă asemăn. Nu aș acționa ca ea, poate chiar contrar, dar sunt la fel de rea, de rece, de insipidă. Râd de mine, de cât de neatentă sunt la realitatea înconjurătoare. Dacă, totuși, aș fi fost la fel de rea ca ea tot timpul aș fi ajuns departe. Uneori prefer să mă dau din drum, să privesc dintr-un colț întunecat al barului. Îmi place să-mi savurez băutura privindu-i pe ceilalți, doar ochii să-mi fie legătura cu ei. Să las lumea înainte, să fiu eu în felul meu. M-am săturat de zâmbetul ăsta, dar e singurul care mi se potrivește. Poate într-o zi mă voi ridica de pe scaunul meu bătătorit și voi împroșca lumea cu propriul meu noroi, voi spori mizeria lumii, voi arunca în neantul gunoaielor gunoiul meu propriu. Momentan las zăpada să-mi spele gândurile slinoase. Las muzica să-mi adulmece și ademenească orice încercare de uniformizare. Să nu ne conectăm. 

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers