duminică, 16 decembrie 2012

Întro dimineață devreme

Afară e un frig de crapă pietrele, nu plouă, așa cum începuse aseară, nici nu ninge, așa cum au prezis meteorologii. Am geamul deschis. Cineva tot zgârie pământul, îmi zgârie urechile. Cred ca se luptă cu stratul de polei care s-a așezat zilele astea. Ce-i drept, e un polei care te poate ucide fără nici un resentiment. Parcă deja văd sângele împrăștiindu-se în zăpada asta murdară, plină de nisip și gânduri împuțite ale oamenilor.
E o imagine prea sadică pentru dimineață. Dar hârșâitul lopeții în zăpadă/ghiață chiar îmi dă dureri de cap. Mă întreb dac-o fi nins. Cu toate că eu am deschis geamul, nici măcar nu m-am uitat afară. M-am uitat, de fapt, dar n-am văzut esența. N-am văzut nimic. Așa ne uităm noi, ca niște idioți, în fiecare zi, la orice e în jurul nostru. Dacă nu vedem ceva substanțial diferit, cum ar fi o explozie, un accident, atunci nu vedem nimic. Observăm chipuri, dar nu ne pasă. Serios acum, de ce ne-ar păsa?
Se aude un zgomot puternic. Totuși, cred că omul acela nu dă zăpada de pe jos, ci de pe bloc. Au căzut niște țuțuri. Sper că s-a uitat în jos înainte de a-i doborâ, că altfel ajungem la scenariul pe care îl încropisem mai devreme. Sânge, sânge, sânge. Nu-i mare lucru.
Zăpada se topește. O să se ducă până la Crăciun? Nu vreau. Iar a nins când nu trebuie. Cui ar trebui să mă plâng? Vreau zăpadă de Crăciun. Vreau să ies afară și să fotografiez fiecare milimetru care îmi place.
O rochie neagră stă atârnată de mânerul dulapului.
Suntem toți niște bulimici. Ne dorim atâtea, atât de multe, atât de multe, atât de multe. Nu o să ne oprim niciodată din dorit. Nu contează cât de nefolositoare sunt acele elemente, noi ni le dorim. Cum să oprim asta? Cum să oprim ceea ce este în sânge? E în sânge? Ce naiba e sângele ăsta, că îmi tot vine în minte. E doar o substanță roșie care ne ține în viață. Doar?
Cum ar fi ca zăpada să fie roșie? Sau neagră...

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers