duminică, 28 octombrie 2012

Etapa 12. TMI: Echilibrul dintre serviciu si viata extraprofesionala


Ei bine, iată o problemă care mă macină pe mine de doi ani încoace, pusă într-un final la nivel înalt: echilibrul dintre viața profesională, personală și mai ales, vocație. Am optsprezece ani. Sunt în ultimul an de liceu și nu, nu știu încotro să o apuc. Toți adulții reacționează impulsiv când aud că nu știu ce vreau să fac. Ce nu înțeleg ei e că „a apuca pe un drum în viață” nu e atât de ușor. Trăim în secolul nu vitezei, extra-vitezei, poate, dacă vreți, secolul care totul aleargă cu viteza luminii. Cum ar trebui să știu eu, la 18 ani, ce să fac în viață?
La 14 ani suntem puși să alegem un profil pentru liceu, pe care, cei mai mulți îl aleg sub îndemnul părinților, anume matematică-informatică. Și eu am fost îndemnată astfel. Numai că nu am acceptat, de ce să accept ceva ce ar face ei, nu eu? Într-adevăr, fratele meu mai mare a ales acest profil și a reușit, dar asta doar pentru că vocația lui este cea de informatician. Este foarte bun în ceea ce face și mai ales, este pasionat de ceea ce face. Dar eu, eu ce sunt?
Și eu am o vocație, am aflat-o de mică. Mie îmi place să scriu, să compun. Nu sunt genială în scrierile mele, dar știu că asta e ceea ce îmi place, asta e ceea ce vreau să fac și asta voi și face, indiferent de situație. Când am avut 14 ani am ales profilul filologic cu un scop: voiam să învăț cât mai bine limba română și să mă perfecționez în creația mea, dar am descoperit, așa cum orice elev descoperă, ca liceul nu mă ajută prea mult și că dacă e să fac cevao farte bun, atunci trebuie să fac singură.
După cum spuneam, am optsprezece ani. Peste câteva luni voi aplica la mai multe universități, în speranța că acestea mă vor ajuta mai mult decât liceul. Problema cea mai mare este că nu știu dacă e bine ceea ce fac.
Nu știam de TMI (Time Manager International) până acum, dacă aș fi știut aș fi urmat un curs mai din timp. Cumva, simt nevoia disperată de a știi măcar un lucru cert în legătură cu viitorul meu. Vocația mea s-a concretizat într-un roman publicat și alte două în curs de publicare, dar scriitorii sunt muritori de foame în zilele noastre, deci nu mă pot baza pe asta ca și job.
O viață echilibrată? Mai există așa ceva? Văd oameni, îmi văd părinții, cunoscuții mai în vârstă, muncind de dimineața până seara târziu și ajungând acasă obosiți și fără chef. E vina lor? Nu știu. Nu vreau să fiu așa. Am de ales? Desigur, știu că am de ales.
Cred că avem nevoie de cineva care să ne arate drumul în viață. Suntem atât de prinși de muncă, atât de preocupați de ziua de mâine că nu putem să ne îngrijim de ziua de azi.
Cea mai mare împlinire pe termen lung?
Descoperirea vocației și împlinirea acesteia. Pentru mine, poate că ar funcționa. Dar nu toți oamenii știu ce vor să facă. Nici măcar eu, care se presupune că ar trebui să fiu deja decisă, nu știu sigur. Pentru că există această incertitudine uriașă care ne domină.
Totuși, cred că împlinirea constă în a avea un servici, în primul rând, apoi o dorință, poate de a evolua în cadrul unei companii, poate doar de a rămâne constant, și apoi, o familie de care să fii susținut, sau, cel puțin, prieteni. Avem nevoie de timp liber, dar avem nevoie și de un servici.
Până la urmă, totul depinde strict de fiecare om în parte. Nu toți ne dorim același lucru. Nu suntem egali, însă avem drepturi egale. Chiar și așa, drepturile egale nu ne sunt de ajuns.
Pentru a duce o viață echilibrată trebuie să știm ceea ce vrem. Cum putem să avem un echilibru atât interior cât și exterior dacă nu știm ceea ce vrem, măcar în general, adica să avem un fir de ață după care să ne ghidăm? Să ne întrebăm: ce pot eu să fac? Ce îmi trebuie mie? Ce vreau, de fapt, să fac? Pot să trăiesc din asta?
Poate că dacă ne vom cunoaște mai bine vom fi mai fericiți. Să ne știm limitele, puterile, aspirațiile.

Articol scris in cadrul concursului SuperBlog2012.

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers