joi, 21 iunie 2012

Ziua solstitiului de vara. Ziua M.

Nu-mi place 18. E format din numarul de inceput, 1, si mai ales 8, un numar mortuar. 18 nu e o varsta geniala. E doar o numerotare, nu-i asa?
Cu toate ca incerc sa ma conving singura ca un numar n-ar trebui sa ma ingrozeasca, el tot ma da peste cap.
Si azi e solstitiul de vara.
E cea mai lunga zi.
De-a lungul timpului tatal meu mi-a tot spus asta. Interesant, nu? Cea mai lunga zi, pentru mine.
De fapt, 21 e un numar special. O gramada de lucruri bune au numarul 21.

Sunt matinala azi. Desi mi-as fi dorit [era sa scriu dormit:))] sa dorm pana tarziu. De fapt, inca imi doresc. :D Dar va fi o zi plina.

Vreau sa fac o retrospectiva a primii decade din viata mea. Nu stiu de ce fac asta; parca ma uit la televizor in ziua de dinainte de noaptea dintre ani si-i vad pe jurnalisti facand-o.
Oare ce-ar zice despre mine?:))

A fost [Este] o persoana complet dusa. Senila.

M-am nascut in urma cu 18 ani intr-un spital [cel mai maaare] din Craiova. Era vreo 3 noaptea, cred. Asa mi s-a spus. Dar nu cred ca mai tin ei minte. E o gramada de timp de atunci.
Nu stiu daca a fost o zi calduroasa, sau nu, dar cert e ca a fost prima zi in care am dat batai de cap. Am plans, evident. Daca n-as fi plans, probabil n-as fi respirat si m-ar fi declarat moarta.
Sa-ti moara un copil, cred c-ar fi oribil, nu? Si cand ma gandesc ca atatea femei fac avort...
In orice caz, pana pe la 2-3 ani nu imi amintesc mai nimic. Am idei vagi, pe care nu stiu cu ce sa le aseman, nu stiu ce varsta sa le dau. Oricum, mai putin de 7. Imi aduc aminte ca ieseam mult pe afara cu tatal meu, ca mama lucra pe atunci in ture, venea tarziu noaptea, ca fratele meu statea in bucuresti, ca sora mea mergea la facultate si mai ales, imi aduc aminte ca o adoram...mainile ei de adolescenta mi se pareau geniale, erau lungi, fine, albe. Si era slaba, si parea foarte inalta, si fericita...
Apoi am mai crescut, vara am facut 8 ani. Imi aduc aminte ca de ziua mea am primit un cadou superb de la o colega de-a maicamii, iar cand am intrebat-o pe ea ce mi-a luat de ziua mea a spus: o nuielusa, ca nu ai fost cuminte. Cu toate ca sora mea facuse tort [e un geniu al prajiturilor] replica maicamii m-a cam ingrozit.
Nu mi se pare in regula sa certi un copil. Si realizez asta privind prin ochii mei de copil, pentru ca sunt chestii care m-au marcat.
Ca de exemplu faptul ca imi iubesc fratele si sora mai mult decat pe mama si pe tata. Poate ca e cumva logic si ilogic in acelasi timp, dar asta-i adevarul.
In orice caz, in toamna de dupa aniversarea de 8 ani ne-am mutat intr-un apartament mare. Proasta decizie. Adultii nu iau in seama copiii, dar si mutarea asta m-a marcat. Inca sunt in stare sa ma intorc in vechiul apartament si sa traiesc fericita. :)) Au fost primii mei 8 ani din viata. Cadourile de sub brad au fost cele mai misto acolo. Sarbatorile cele mai bune. Si tot asa.
La ceva timp am terminat scoala primara si am continuat cu gimnaziul. Mi-am facut griji in legatura cu profesorii, dar am continuat sa fiu sentimentala si atasata de persoanele de langa mine.
Apoi s-a produs un bum.
In clasa a 6-a am devenit independenta. Am inceput sa ignor cele spuse de ai mei, sa fac mai tot ce vreau, sa incalc reguli, sa fiu asa cum vreau. Eram fericita.
La 11 ani am inceput sa scriu poezii.
La 12 ani povesti. Erau niste cuvinte insirate, numai replici, nu initiala numelui in fata, sau chiar cu nume, ca in textul dramatic.
La 13 ani am avut o cadere. Au fost niste teze nationale, am luat niste note cam mici, m-am certat cu ai mei si apoi s-a terminat si asta.
Imi amintesc ca o prietena mi-a spus: esti in perioada teribilista. Ce-o mai fi si asta, m-am intrebat eu.
Se referea la faptul ca nu-mi era frica sa fac nimic. Inca nu realizam ce-i aia durere.
Apoi au mai trecut ani, am facut 14, am obtinut buletin, a fost interesant, am intrat la liceu, a decurs ciudat, apoi am facut 15, am pierdut timpul...
In primavara anului in care urma sa fac 17, am publicat o carte. Privind inapoi, mi se pare un moft. Uitandu-ma peste carte, realizez ca-mi plac citatele acelea in scris italic. Nu stiu cum le-am scris, stiu doar de unul...e ceva cu iadul in care vreau sa arda...ma certasem cu maicamea si am scris ceva urat. Apoi, ca si continuare, am zis: dar tot vina mea va fi...Cei care au cartea, citatul e la pagina 42.
Nu vreau sa se inteleaga ca aceasta carte e un moft. Am realizat intr-un final ca nu pot scrie orice, oricum. Sunt oameni care au o idee si incep sa o scrie. Sunt carti celebre care au pornit de la o idee obligata.
Eu scriu doar lucruri care ma marcheaza. Scriu pentru a ma descarca pe mine, nu pentru a-i face pe ceilalti partasi la sentimentele mele.
Acum ca am o carte publicata, pot sa va spun ca nu e asa cum a-ti crede. E doar un lucru. E ca si cand te-ai astepta ca dupa ce-ti iei un ondulator, sa ai cel mai frumos par din lume. Dar parul tau e de fapt acelasi. Pur si simplu il modifici cu chestii exterioare. Daca renunti la ondulator, el ramane din nou sec si fara savoare.
Asa sunt eu, seaca si fara savoare. Cartea mea e lucioasa si are cateva idei dragute, dar de fapt ea ma reprezinta pe mine. Daca ii dai jos invelisul [si nu am vazut pe cineva sa fi facut asta] ma vezi pe mine.
In vara anului in care am facut 17 ani am renuntat la multe. Am renuntat la prieteni pentru cineva, am renuntat la o gramada de chestii. Iar acum regret.
Daca e sa faci ceva, daca e sa iti placa cineva, daca e sa iubesti...
Era un text biblic: “Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.” (I Corinteni 13,4, 5,7).
Poate ca Biblia are ceva mai multe raspunsuri decat m-am asteptat. Trebuie doar sa le vezi. Textul asta a stat in fata mea ani de zile, dar abia acum l-am inteles.
Pur si simplu iubirea nu obliga. Scurt si la obiect. Daca iubesti, vei face un lucru din placere. Si, ca sa sune mai a la moi daca iubesti, poti sa mori pentru acea persoana. Pentru ca vei fi fericit sa vezi ca cel pe care-l protejezi este bine.
Si, intr-un final, a mai trecut un an.
Dupa cum spuneam, nu-mi place varsta de 18 ani. E prea...obsesiva. Devin majora. Tre` sa dau bacul. Tre` sa intru la facultate. Tre` sa ma mut. Locuri noi. Persoane noi. Obiceiuri noi.
Cand te duci la Roma trebuie s ate porti ca romanii. E ceva la care ma pricep extrem de bine.
Si nu eram sensibila.

Urati-mi noroc.
O sa am nevoie.
Si nu uitati: o sa raman pe blogul asta pana ce n-o sa mai pot scrie cu mana mea. Atunci ma voi retrage intr-un colt al camerei si voi recita in minte toate momentele frumoase de aici. Toate persoanele minunate pe care le-am intalnit aici. Toate lucrurile bune si mai ales rele.

`miku

Niciun comentariu:

Faceți căutări pe acest blog

Google+ Followers