practică pedagogică la superlativ (not)

      Îmi mai aduc aminte din când în când și îmi vine să zâmbesc rememorând episoade tragicomice ale practicii pedagogice la Limba și Literatura română din semestrul I al anului al III-lea de facultate. Știu că sună ca și cum s-ar fi întâmplat demult, când de fapt ceea ce s-a întâmplat a fost în semestrul care tocmai s-a încheiat, însă consider experiența de la această practică complet dizgrațioasă și prefer să mi-o îndepărtez din gânduri. Să nu ne stricăm Feng Shui-ul, cum ar zice românul.

      Azi dimineață am băut o cafea foarte tare și parcă am mai multă energie ca de obicei, așa că (de ce nu), iată un articol despre întâmplările din timpul practicii pedagogice. Nu o să menționez nici școala, nici numele doamnei profesoare. Însă totul se petrece în aerul cu iz de fatalism al sectorului 3 din București.

Zâmbiți, vă rog!
      Mi s-a părut interesant faptul că profesoara a redus din start practica pedagogică la 4 ore de asistență, plus una de predare, dintr-un total de 20 de ore de asistență necesare, menționând că ar fi trebuit să terminăm cu practica undeva pe la mijlocul lunii noiembrie, în loc de ianuarie, ca să avem și noi timp să ne pregătim pentru examene etc.
Sincer vorbind, eram îngrozită de gândul că urma să predau. Dacă mă bâlbâi? Dacă uit ce am de spus? Dacă o să mă blochez? (Îmi aduc aminte că pe la vreo 16 ani, la o lansare de carte când a trebuit să vorbesc în fața unui public de format din aproximativ 30 de persoane am văzut alb în fața ochilor și după nu mi-am putut aminti nimic din ce le-am vorbit.) Întrebări, desigur, normale pentru cineva care nu a mai făcut asta până acum (și probabil că nici nu o va mai face a doua oară – cu excepția practicii pedagogice la engleză din semestrul acesta).

      Am o colegă care lucra în semestrul I. Venea mai rar la orele de curs. Măi, e destul de greu să te întreții singur în București. E destul de greu chiar și pe banii părinților. Această colegă a întrebat-o la un moment dat pe doamna profesoară mentor al practicii pedagogice dacă predarea este obligatorie. Doamna profesoară i-a spus că da. Moarte de om a făcut colega care a întrebat, pentru că imediat s-a iscat o întreagă vâlvă pe facebook. Doamna profesoară s-a supărat pe colega mea și abia a mai băgat-o în seamă.
O.K. Cu toții avem zile proaste.
Am mers, totuși, la mai multe ore de practică. Cine era să ne interzică? E un mediu bun, înveți despre învățare, nu? Era și un sentiment de întoarcere în timp, îmi aduceam aminte de profesorii mei, de anii mei din școala generală și gândurile de atunci.

      Mă rog, a venit și ziua predării. M-am prezentat în fața clasei. Îmi cam tremura vocea la început, dar ora a trecut infinit mai repede decât mă așteptam. Cred că aș putea face asta, mi-am zis atunci. E intrigant într-un fel să îi poți învăța pe alții, să le dai timpul lor în care să-și spună opinia, să te oprești și să explici pe larg și pe îndelete anumite elemente. Mi-ar fi plăcut să predau la ora de literatură, dar treacă-meargă, dacă doamna profesoară mi-a zis clasa a VII-a și gramatică, am zis să nu o contrazic, avea și așa o privire care mă speria. Să-mi fie cu iertare timiditatea.

      S-a terminat și practica pedagogică. Am primit portofoliile de practică corectate înapoi. Aici a fost oarecum amuzant, pentru că mie îmi scrisese că am avut dezordine în schema tablei, iar unei colege că a citit de pe foi în timpul predării și nu trebuie așa. Ideea e că a fost invers, eu am avut foile la mine, căci, după cum v-am spus, eram mult prea speriată c-am să mă blochez și îmi făcusem o schemă cu etapele predării. Dar e normal, nu? E normal că mie mi-a scris ceea ce era de scris în dosarul colegei mele, iar colegei mele ce era de scris la mine. E normal deoarece doamna profesoară nici nu ne întrebase vreodată cum ne cheamă, deci nu prea avea cum să ne nimerească dosarele.

      Și știți ce altceva a mai fost la fel de "normal"? Faptul că nu am primit feedback. Aș fi vrut să mi se spună ce am greșit în predare, aș fi vrut să mi se spună înainte de predare cum ar trebui să mă adresez elevilor și alte tehnici didactice. Am simțul orientării la fața locului, însă nu am experiența predării.

      A fost o practică pedagogică prin care nu aș fi vrut să trec și care, la momentul respectiv, m-a făcut să regret modulul psiho-pedagogic. Pentru că după, analizând mai bine situația, mi-am dat seama că sunt în România și am pretenții prea mari pentru demnitate (a sunat asta cumva a Dan Puric?).


      Am greșit că nu am întrebat de ce și cum și de ce din nou, însă nu am făcut-o pentru că ajunsesem într-un stres cretin în care aproape că-mi era teamă să mai întreb ceva. Mă rog, nimic doamna profesoară nu prea stătea la taclale, ne spunea să mergem la clasa X, clasa Y, apoi mergea în cancelarie. Cum am spus, voiam să aflu mai multe. Dar nu primim cu toții ceea ce vrem când vrem. Nici măcar când se presupune că trebuie să ni se ofere X informații.

      Vorba vine, acum am o oarecare experiență, însă nu în predare, ci în a avea de-a face cu oamenii ceva cam dificili. 

annabel(l) lee, dragoștile tale

Anul trecut, fiind la lansarea volumului "Poezii" al lui Cărtărescu de la Humanitas Cișmigiu, l-am ascultat citind poemul său iarna cu tine. Îmi suna cunoscut numele Annabell Lee (recitați cuvântul în minte, anabeli, cu accent pe i – [ana, belle]), citisem poemul lui Poe, dar nu și parcă nu, nu, trebuie să fi fost din altă parte, ca dintr-un basm de pe vremea când nici nu știam că acele cuvinte înșirate somptuos de tatăl meu înainte de somn erau basme. În mintea mea aveam niște conexiuni neclare cu vreun cine știe ce univers paralel, viață anterioară etc și acum, recitind poemul lui Poe, Annabel Lee.

 – a.n.a.b.e.l.(l.)i.l.e.e.



Annabel Lee 
de E. A. Poe
traducere Nicu Porsenna  

De mult, de demult, pe-ai Timpului paşi,
Într-un ţinut de miază-zi,
O fată trăia, c-un nume gingaş:
Cu numele Annabel Lee.
Şi ea trăia c-un gând, un singur gând:
Să-mi fie dragă şi drag să-i pot fi.

Eram un copil şi ea o copilă,
În cel ţinut de miază-zi:
Dar ne iubeam cu-o iubire mai mult ca iubirea -
Eu şi cu-a mea Annabel Lee;
Iubire pe care cheruvii din ceruri
Nu-ncetau a ne-o jindui.

Şi iată dar tâlcul pentru care de mult,
În cel ţinut de miază-zi,
Un vânt suflă rece din nori, şi răci
Pe dulcea mea Annabel Lee.
Un nobil domn sosi din depărtări,
Şi trist, fără cuvinte, mi-o răpi,
Şi-o-nchise-ntr-un mormânt, pe veci de vecii,
Pe draga mea Annabel Lee.

Dar îngerii însişi din cer ne priveau
Cu-aprinsele lor gelozii;
De-aceea /temeiul e prea cunoscut
În ăst ţinut din miază-zi/
Ţâşni vântul rece-ntr-o noapte din nori
Ucigând şi-ngheţând pe-a mea Annabel Lee.

Dar dragostea noastră fu dragoste tare:
Nici alţii mai vârstnici ca noi -
Nici cei mai cuminţi decât noi -
Nici îngerii-n nalta cerească-nstelare,
Nici demonii din miază-zi,
Deşi ea e moartă, nu pot să despartă
Un suflet de-alt suflet:
Pe mine de Annabel Lee.

Căci nici luna nu luce fără-n vis a mă duce
La frumoasa mea Annabel Lee;
De răsar dalbe stele, ochii-i văd dragei mele,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Cât e noaptea de grea, eu stau singur cu ea,
Cu draga-mi, cu draga logodnica mea,
La micu-i mormânt din pustiu miază-zi -
Mormântul lui Annabel Lee!

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/144479/index.html

Iarna cu tine 

M. Cărtărescu

iarna cu tine… tii tu minte, annabell lee,

era in noiembrie si la ingeri le cazuse scheletili

cu milioanele, pe capote de dacii

iar noi citeam in statia lui 31 oriana fallaci

“daca soarele moare”

si fulguia peste eva si lumea tragea-n sus de fermoare…

iarna cu tine… pe schitu magureanu, annabell lee

cind dupa hectare de cismegiu te duruse picioarili

si te fofilai, jucai teatru

si n-ai vrut sa urci cu mine o clipa la amfiteatru

ca sa vorbesc un moment cu buduca

(pretextind ca-i tirziu si te cearta mamuca…)

ah, femeie, iarna cu tine

navigind la brat printre sclipiri de fulgi si vitrine

si cotind apoi, pe ghetusurile anei ipatescu

si tu strigind necunoscutilor: “asta-i poetu’ mircea cartarescu!”

“stie sapte limbi si-englezeste!”

si ma stringeai cu manusa de deste.

da, pe vremea aia umblam ca naucii holbindu-ne la farduri si intrind in

magazinele incalzite,

tu tragind rochiile aranjate pe cercuri de fier si strimbindu-te

sau mirosind sampoanele de banane sau de molid

pe mine ma atrageau nu stiu de ce virtrinele de papetarii

cu toate cariocele si rotringurile si trusele “richter” de compasuri si

compasulete,

riglele gradate, cutiile de tempera…

apoi imi alegeai camasi pe care sigur ca nu mi le cumparai,

sau, fii atenta, tii minte cum zaboveam cite douazeci de minute in fata

vitrinei cu articole de schi

pe cind se-ntuneca si mirosea extraordinar a zapada?

tii minte cum pe la noua seara o luam spre casa ta mergind pe batistei

si apoi pe linga compania aeriana a israelului cred, si apoi a bulgariei

si in jos pe linga friedrich schiller?

ah, parca eram eroi dintr-un thriller

caci eu sufeream, iar tu de un an

erai deja cu serban…

dar iarna, iarna cu tine… tii tu minte, annabell lee,

cum noptile peste noi rasarea stelili ?

cum stateam in parcul circului pe o banca in frig

si ne pupam in mirosul de tipirig

de la menajerie

si urlau hienele si gemeau acrobatele in remorci de hirtie.

ma simteam atunci asemeni cu zeii,

fiindca-ti vedeam prin paltonul de geam spilhozeii

si iti vedeam prin canadiana

omoplatii de indiana…

ah, iarna cu tine… o tin si acum minte, cu toate ca pe tine te-am uitat

nu-mi pare rau, a fost foarte frumos.

a fost foarte educativ.

ah annabel, annabel lee,

n-am sa reviu,

n-ai sa revii.

(desi ne doare inimili).

Ryū sau Haruki?

          Când am intrat în anticariatul X (anticariat care are mai multe cărți noi la prețuri convenabile pentru cineva care nu e angajat, decât cărți vechi) și am întrebat ce cărți de Murakami au, m-a întrebat, la rândul său, vânzătorul (era să-i zic lucrător comercial. uo.): Ryū sau Haruki?

[wikipedia pe scurt:

Ryū (n. 1952): Facultatea de Artă Musashino, scriitor și regizor; romane: Albastru nemărginit, aproape transparent, Copii de aruncat, Ecstasy, În supa miso, Piercing etc

Haruki (n. 1949): Facultatea de Litere a Universității private Waseda din Tokio, scriitor și traducător; romane precum: La sud de graniță, la vest de soare (1992), Cronica păsării-arc (1994), Iubita mea, Sputnik (1999), Kafka pe malul mării (2002) etc]

          Ieri, în tren, am căutat în Kindle să văd ce cărți de Haruki Murakami am. Tocmai terminasem de citit "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" pe care am împrumutat-o de la bibliotecă (întotdeauna o să prefer cărțile în locul documentelor pdf/mobi; din această privință sunt o ignorantă față de natură). Haruki Murakami a devenit, în timp, scriitorul meu preferat. Cred că e prima oară când nu mai spun: păi nu pot să aleg, nu știu, fiecare are câte ceva... Desigur, fiecare scriitor bun are ceva, că doar de aceea e bun, dar aici e vorba de gust, iar gustul, după ce a fost format prin citirea diverselor tipuri de scriere, mi-a spus stop, aici îți place, aici te regăsești.

          "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" e un fel de "volum de memorii" (p.231), despre care H. Murakami spune în Postfață "că ceea ce am încercat să fac a fost ca, prin intermediul alergării, să pun puțină ordine, așa cum m-am priceput, în felul în care mi-am trăit acest sfert de secol ca scriitor și ca orice alt om obișnuit, de pretutindeni. Cât trebuie să se rezume un scriitor strict la romanele lui și cât să-și facă publică propria lui voce sunt standarde care diferă de la om la om, care nu sunt bătute în cuie. Scriind această carte, ce am sperat eu a fost să-mi descopăr propriile mele standarde. Încă nu sunt convins că am reușit acest lucru, dar când am terminat de scris, am avut senzația că am scăpat de o povară pe care o purtam în spinare de multă vreme. Cred că pentru mine a fost exact momentul oportun să scriu această carte." (p. 232)

          Sesizați nuanța din vocea lui când vorbește despre intimitatea ce ar trebui să fie făcută publică de către un scriitor? Mie aici îmi pare că folosește exact vocea scriitorului japonez care trăiește de mult timp în State. A căpătat o anumită libertate, o deschidere către lume diferită, înclinată spre eu, specifică occidentalilor, dar baza, lumea lui, ceea ce stă în A.D.N. nu îl lasă să vorbească despre el. E o reținere morală frumoasă, un fel de a vorbi despre sine fără a-l ataca pe ascultător/cititor, fără a-l agasa, ceva ce occidentalii nu prea cunosc.

          De fapt, pe tot parcursul cărții, vorbește despre scriitor, despre maratoane, menționând-o pe soția sa (fără să-i spună pe nume, iată viață privată) doar de 2-3 ori, iar despre copii niciodată.

          Pe Ryū Murakami am încercat să-l citesc acum mult timp, când aveam vreo 15 ani, și nu m-a atras. Deși nu el, ci Haruki, trăiește în America, Ryū e mult mai occidentalizat. Desigur, nu o să vorbesc despre el acum, nu am citit integral nimic din scrierile sale.

          

---
 "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", Haruki Murakami, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Iași, editura Polirom, 2009

teama de trecut. can't rely on you

mai întâi m-am căutat și m-am găsit. mai ții minte? adolescentă, blog, niște cărți și multă, multă visare cu ochii larg deschiși

apoi vara în care am crezut că lumea mea s-a schimbat, când eu aterizam într-un final pe pământul acesta al unei maturități nebune, reale, înțepător de reală în durerea și plăcerile ei.

pauza literară și licența

și-apoi el, cărțile, zâmbetul, ochii întredeschiși. amalgam, împrăștiere, înapoi în adolescență. căldura casei se pătrează numai câteva minute după ce ies din casă, dar mă întorc mereu și e mereu cald și, dacă nu e, se face, nu merge și așa. eu sunt. din nou.

Doamne, felul în care am crescut. aveam oare 16 ani când am deschis blogul? se poate. oricum ar fi, oricât de mulți ani au trecut, au trecut și oricât m-am schimbat, nu s-a schimbat nimic. de parcă am fi șerpi și ne-am shimba pielea și interiorul ar rămâne mereu același.

rochii roșii cu paiete strălucitoare și rochii cu crinoline, falduri, dantelă pe dedesupt și sânge, mult sânge.

un fel de "hamsterul vă salută"

Le-am trimis mai devreme fetelor o poză cu hamsterul meu și le-am scris "hamsterul vă salută". Deși la început nu a fost hamsterul meu și este cel mai țâfnos hamster pe care l-am avut. Mușcă orice prinde. Nu îmi dau seama exact de ce e așa, dar mă gândesc că o posibilitate ar fi aceea că foștii stăpâni nu se jucau cu el, doar îl țineau în cușcă, drept care nu e obișnuit să fie mângâiat. În orice caz, cu ocazia sărbătorilor de iarnă (lel) l-am adus la Craiova (in București ar fi înghețat de frig și de foame) și, având mult timp la dispoziție, l-am terorizat zilnic cu fructe, nuci, biscuiți, plimbări prin casă și l-am lăsat să-mi muște arătătorul oricât a vrut. Oricum e hamster pitic și nu are chiar atât de multă forță încât să mă nimicească.


E ceva frumos, comod, în camera asta a mea din Craiova. Patul pare mai moale și fotoliul mai cald, biblioteca mai atrăgătoare și biroul mai mai că m-a făcut să scriu. Desigur, hiperbolizarea sentimentelor în legătură cu fosta casă (acasă) se datorează lipsei îndelungate de acasă. Probabil la fel o să simt și aranjamentul casei din București peste câteva zile.

Am lenevit, Doamne cât am lenevit. Am alergat după cadouri pentru ceilalți și am fost fericită să îmi cumpăr o carte pentru Crăciunul acesta. Am lenevit intelectual, pentru că, indiferent cât am citit, cărțile trebuie reluate, căci atmosfera asta caldă în care mirosul sarmalelor amestecat cu mirosul cozonacilor, tortului, prăjiturilor etc îmi distrăgeau constant atenția. Și am lenevit.

Mă gândeam mai devreme, în timp ce stăteam pe budă, la prezentarea licenței. It's gonna be fun.


Anii trec mult prea repede. Cât de multe lucruri s-au întâmplat anul acesta și parcă nu s-a întâmplat nimic, așa mă simt acum, gândindu-mă că mâine e Revul. Uneori știm anii buni. 2016 pare a fi genial și plin de momente care adaugă cotituri foarte dese pe apa sâmbetei.

Ați auzit de Malala, fetița din Pakistan, districtul Swat, care la 11 ani a început să scrie un jurnal pentru BBC, iar în anii următori a vorbit cât de mult aputut despre drepturile fetelor și femeilor de a fi educate, până când, într-o zi, un taliban a împușcat-o în cap?
Da, se prea poate să știți mai multe despre ea decât mine, care am descoperit-o ceva mai îndeaproape abia Crăciunul acesta. Auzisem de ea anul trecut, când a primit Premiul Nobel pentru Pace, dar nu citisem nimic despre backgroundul care a făcut-o să câștige acest premiu.
Am citit anul acesta cartea ei, "Eu sunt Malala", și am înghițit în sec imaginându-mi ororile prin care niște fete tinere, copile, au trecut ca să poată învăța. Să învețe, nu să facă altceva. Până când școlile au fost închise. Swatul a fost o regiune turistică cu peisaje atât de frumoase și mine de diamant atât de bogate, încât a fost supranumită Elveția Pakistanului, asta până când, în anii 2000 a fost invadată și preluată de către teroriștii talibani.

O să recitesc cartea Malalei, de data asta pentru a reține mai bine informațiile. Prima citire a fost destul de subiectivă și influențață de tragismul ei. Însă ea a supraviețuit, iar acum stă în Marea Britanie, după ce a avut parte de a o mulțime de operații pentru ca fața ei să arate măcar aproape normal. Își dorește să obțină dreptul femeilor de a fi educate în Pakistan, libertatea de exprimare.

Iar noi chiulim de la școală și ne plictisim la ore. În timp ce România intra în UE, în Pakistan începea războiul.

Noi ne plângem că ne e greu, iar la ei magazinele cu muzică, școlile, frizeriile, practic tot ce ținea de viața socială (și așa d.p.d.v. al unui occidental inexistentă) a fost interzis, iar femeile nu mai aveau dreptul de a ieși din casă decât în situații de maximă urgență (însoțite de un membru de sex masculin al familiei cu care nu exista posibilitatea să se căsătorească, având el chiar și 5 ani).



Cred că suntem proști fericiți. Asta suntem.
Până data viitoare, Sărbători fericite!




Miciulin.

"Pagina infinită a internetului"

"Tocmai am ieșit de la conferința de presă din São Paulo, colectiva, cum i se spune aici. M-a mirat că mai mulți ziariști mă întrebau de condiția mea de blogger, în vreme ce în spatele nostru aveam anunțul unei expoziții incredibile, organizată de Fundația César Manrique la Institutul Tomie Ohtake, cu cei mai de seamă reprezentanți și sponsori, și cu prezentarea unei noi cărți apărute. Dar pe mulți dintre ziariști îi interesa hotărârea mea de a scrie pe "pagina infinită a internetului". Oare aici, la o adică, suntem cu toții la fel? Să fie cel mai apropiat lucru de puterea cetățenilor? Suntem mai aproape unul de celălalt când scriem pe internet? Nu am răspunsuri, constat doar întrebările. Și îmi place să scriu aici, acum. Nu știu dacă e mai democratic, dar știu că mă simt și eu ca tânărul cu părul răvășit și ochelari rotunzi care, la cei douăzeci și ceva de ani ai săi, îmi punea întrebări. Cu siguranță pentru un blog.".

José Saramago, "Caietul. Texte scris pentru blog:: septembrie 2008 – martie 2009", traducere din limba portugheză și note de Simina Popa, Polirom, 2010

latter

iubita mea cu foarte mari probleme, [nebun de alb]

cel mai bine e să suferi. înghite-ți zâmbetele și zgârie-ți pielea cu orice sentiment ai la îndemână. dragă, plângi, acoperă-ți sentimentele cu lacrimi false în fața lor. dansează. adună-ți lacrimile și curăță ura. tango, tango, qui... desigur, o să te trezești bine într-o dimineață și o să fii tentată să regreți, dar regretul, draga mea, va trece. nu-l lăsa să te acopere și nu-i lăsa să-ți ucidă spiritul liber. o să mori, desigur, dar tu vei fi murind fericită. vei fi propria ta poveste de dragoste, vei trăi fericită până la adânci bătrâneți în dorințele tale, vei fi propria ta putere și, dacă o să fii bătrână și corpul tău va fi slăbit și nimeni nu va mai avea grijă de el, vei muri cu ochii zâmbitori.

vei iubi. vei fi iubită și dorită și vor vrea să te țină doar pentru ei, dar nu vei putea sta, tu ești pasărea care își va schimba întotdeauna cuibul și care va strica cuiburile celorlalte păsări. așa ești tu și doar așa poți fi fericită. iubește, fie-ți teamă, închide-te în tine, lasă-i pe ceilalți să te dezmierde și găsește în ei prieteniile pe care să le păstrezi cât timp sunt libere. o să suferi. o să zâmbești. ești perfectă în limitele perfecțiunii despre care toți sunt de părere că nu există.

și-apoi, după orice moment de pierdere, iubită metafizică, să iubești. e în natura ta.

așa

the more you think, the more you –
am o stare de –. vreau să știu. aștept acel moment în care o să am revelația. ce trebuie să fac, ce ar fi mai bine, cum ar fi cel mai bine. ce-i drept, nu cred că revelația există.

stai și analizezi același subiect dând din el în altceva și te reîntorci și iar și iar și nu găsești răspunsul. poate cel mai bine e să lași timpul să curgă. oricum sentimentele nu se pot modela. ele pur și simplu sunt în felul X, iar felul X e, de obicei, magmatic.

și nu există vreun fel în care ar trebui să ne purtăm sau să reacționăm atunci când nu știm cum să reacționăm. pur și simplu suntem și suntem cum nu suntem, apoi ne dăm seama că, fără a fi obligați de vreo circumstanță, rareori suntem cum suntem, ci cum nu suntem.

în fine.

and then she'd say

să ne fi bucurat de toamnă și de parcurile care sunt atât de vii. să fi fost o toamnă ca oricare alta.
cât mai avem încă ocazia.

scrie Laura Frunză. subscriu. "Mi-a fost greu să revin pe blog. În vremuri ca acestea, când există lucruri cu adevărat importante asupra cărora să ne concentrăm, mi-e greu să scriu despre nimicurile mele. Mi-e greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, mi-e greu să ignor biroul gol de la mine de pe etaj şi discuţiile şoptite de pe la colţuri. Pe de o parte, îmi vine să plâng când văd unele nume pe un ecran, când aud “ea chiar era un om bun”, când mai citesc încă un status pe facebook cu un bilanţ nou al victimelor din incendiul de la Colectiv şi mai nou al victimelor din Paris, Beirut, Siria. Pe de altă parte, îmi revine în cap obsesiv ideea: ce drept ai tu să îi plângi? Nu erau morţii tăi! Îmi vine să strig: ba da, erau şi morţii mei un pic, iar durerea pierderii lor e a noastră, a tuturor.
[...]
După asta, am decis să iubesc mai mult şi să urăsc mai puţin. Să trăiesc aşa cum ştiu eu să trăiesc. Să-mi fac bucuriile mici şi chiar şi pe cele mari, să vizitez locurile pe care vreau să le vizitez, să sun oamenii pe care vreau să-i sun, să le spun oamenilor din jurul meu că îi preţuiesc."




ce ciudat. cât de ciudat. atât de ciudat felul în care ceva se termină. de parcă ai putea să faci orice, dar nu poți face nimic.

https://www.youtube.com/watch?time_continue=31&v=EPCN-_eW0OU

back home

chiar?

bloggingul nu mai are sens. nu vreau să scriu despre ceea ce se întâmplă în lume. nu vreau să vorbesc despre politică. poate că o să fim bine cu toții. îmi pare rău.

în craiova aerul e mai rece și mai curat. ar putea fi o impresie. uneori, în bucurești miroase urât. atunci când stau să bag în seamă detaliile.

trenurile softrans sunt mișto. dacă îți faci rezervare. dar sunt mișto. și ieftine. și așa cum ar trebui să fie un tren. ar trebui. halal certitudine.

am avut o pierdere. mă pierdusem pe mine. din nou. mai țineți minte, spuneam că acum știu cum să nu mă mai pierd. e ciudat, vrem să fie totul bine și de fapt facem să fie mai rău. cel mai bine e să fim noi. eu sunt eu, cred. cum spuneam, halal certitudine.

.

flori între picioare. instantanee

# bucureștiul stă într-o liniște al cărei motiv îl cunoaștem cu toții. cu toate astea, ne mișcăm. mușuroiul mustește. ne revărsăm uneori, seara. în timpul zilei agitația e tăcută. traficul e tăcut. traficul în bucurești. aerul nu e curat, dar e transparent. azi nu a fost ceață. a fost un fel de claritate în aerul de la universitate. e momentul toamnei, momentul acela al aleilor pline de frunze în nuanțe diverse de ocru. atât. nu ruginiu, nu verzi. și e liniște. am urechile înfundate, probabil, și ochii înlăcrimați.

# la facultatea de Litere totul e la fel de prost ca întotdeauna. celor de la bibliotecă li s-a stricat din nou programul, foarte posibil să nu mai putem împrumuta cărți în decursul lunii următoare. exact ca anul trecut, mai țineți minte? (și aici)

# îmi vine să plec. de data asta, chiar aș pleca. aș plecaaaaaaa. vreau să plec pe o insulă. să fie puțini oameni și o librărie frumoasă, să-mi scriu acolo lucrarea de licență. hmhm.

# am intrat la un târg de antichități și am văzut un inel care, într-un fel sau altul, știu că tre' să-l fac al meu. dacă n-aș fi dat banii pe prostii vara trecută, acum aș fi putut să-l cumpăr și să mă cer în căsătorie. să trăiesc cu mine la bine și la greu, parcă așa era, nu? până la urmă, cu mine am trăit mereu, cu mine o să fiu, în primul rând, mereu. lol. știu, nu-i nevoie s-o spuneți.

# am crescut. am ajuns mare. tu ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?

scheherezade

zgribulește-te.
hamsterul are blana albă.
haruki murakami e un foarte bun reprezentant al realismului magic.
de luni încep practica pedagogică.
o zi caldă, una rece. e bine. serile sunt friguroase. în bucătărie e miros de murături; la ultimul etaj, în balconul cu geamurile larg deschise, miroase a iarnă.


pe cont propriu.
Scheherezade și Samsa in love, două întoarceri interesante aduse de Murakami.

la lăutari (&lykke li). alandala prin lume

mă gândeam... că tot omul, chiar și cel din urmă spălător de vase. pardon, nu chiar tot omul. omul din clasa de mijloc. da, omul din clasa de mijloc, omul care muncește și câștigă niște bani cu care iși permite oarecum să meargă și la restaurant, merge.

postarea asta a plecat de la o fotografie a cuiva care ținea un pahar cu vin de partea bombată a paharului (cupă?), moment în care s-au suprapus în mintea mea ideea că paharul trebuia să fie ținut de picior și faptul că, indiferent dacă tot omul merge la restaurant, depinde felul în care o face. apoi restaurantul...

apoi mi-am adus aminte de asta

scuzați banalitatea gândurilor.

nicio scuză.

e frig.

povestea Lancôme Paris – produs special pentru românia. (de ce să nu cumperi niciodată de la Sephora)

parfumul meu preferat e Poême de la Lancôme. îl folosesc de când aveam 8 ani, deci asta înseamnă vrei 13 ani de folosință aproape zilnică. nu l-am cumpărat niciodată din românia, ci întotdeauna din Elveția.
în iulie mi s-a terminat și am vrut să cumpăr altul, de data asta din românia, ca să nu aștept prea mult după el. așa că am mers la mallul Maritimo din constanța și am intrat în Sephora, de unde am cumpărat parfumul.
când am ajuns acasă, cineva m-a atenționat că e fake. mergând înapoi la Sephora, ni s-a spus că parfumul nu se poate schimba, din cauza faptului că asta ar însemna că ar fi de acord cu noi că parfumul e contrafăcut.  (like wtf?!)

sunând la OPC cu scopul de se face niște teste (vise mari pentru românia, știu), ni s-a spus (și) citez: "ne pare foarte rău, dar produsele pentru România sunt mai de proastă calitate".



prin urmare, nu cumpărați produsele sephora. cel puțin parfumurile sunt prost făcute (miros a spirt). special pentru românia, ca de obicei. și iată cum am cheltuit 300 lei pe un parfum pe care nu o să-l folosesc niciodată și care se evaporă oricum văzând cu ochii.