Passenger - The Last Unicorn

Jason Mraz - I'm Yours

i want my books!!!

So I've been spending all my time procrastinating this vacation.
Today I was thinking how should I arrange my room (I have this kinda of obssesion of getting bored and desiring to change the place of things in my room) and I've realised how many books I have and I started to count them. It seems that I have bought by myself no less than 205 books in the last 5 years and there are more than 300 in my parents' old bookcase. I think I have about 20 at Bucharest so the number easily increase to 600 books. I feel amazed about this fact, 'cuz it's not only me but my parents who bought and read a lot of books and I feel kinda proud of them. I mean... for the God's sake, there are 600 books!
We must take into consideration that we moved about 200 to countryside, because we didn't have enough space here (and also because I am allergic to dust and books keep in time a lot of dust).
Isn't this amazing? One day I'll get all these books into a room (you know guys, one of my biggest dreams is to have a big house with a big library, with colourful sofas and... stuff like so :]]) and I'll make special shelves for and... I'll just take them one by one and read and read and read.
And I also have a big problem, 'cuz I want to take all of them with me (wherever you goooo, I will comeee - dizzydizzydizzy), but that's a lot impossible, first because in Bucharest I don't have a bookcase.
By the way, here you have just a few photos with the bookcase from my room. :)

Miku

le Miku is back, le Miku a pictat

Uite că titlul mai și rimează pe deasupra. Ideea e că am pictat chestiuța asta și dacă aș mai avea foi, aș mai picta (oricum, pe asta i-am ciordit-o lui Red:]). Probabil o să trec prin Auchan să iau un bloc de desen, cu toate că aș prefera niște pânză. Cum pânza e scumpă, iar desenele mele nu-s prea mare lucru, rămân pe moment la foi. Aoleu, ce coerență am. Nu-i așa că-i mirifică? Coerența mea, nu pictura... Și pictura, acum că tot veni vorba... :))

Miku

și un perete cu picturi...

LATER EDIT

Băi, eu v-am spus că Fortune Cookie o nimerește de multe ori, nu-i așa? Tocmai am dat acolo să văd ce zice azi și... tananana. N-aș zice că sunt eu talentoasă la desen, dar nu prea mulți știu că mai și pictez din când în cand. :))

Carrie Hope Fletcher - Boys In Books Are Better

Am dat de englezi, de-aici nu mai plec. Revin cu niște filmulețe ale unui tip cu un accent genial. Între timp, ascultați-o pe tipa asta care cântă despre băieții din cărți. :)

Miku

These boys in books are better

'cause they'll be here forever

And we'll always be together

And you can be my man

If you've been written by Susan

Passenger - Holes

Where we've got holes in our hearts, yeah we've got holes in our lives
Where we've got holes, we've got holes but we carry on
Said we've got holes in our hearts, yeah we've got holes in our lives
Where we've got holes, we've got holes but we carry on

Passenger - Let Her Go

'Cause you only need the light when it's burning low

Only miss the sun when it starts to snow

Only know you love her when you let her go

Only know you've been high when you're feeling low

Only hate the road when you're missïng home

Only know you love her when you let her go

And you let her go

un număr de 2014 planuri și vise

  2013 e probabil anul în care am schimbat cele mai multe elemente, dar nu e un an de care îmi voi aduce aminte, pentru că nu am făcut si nici nu s-a întâmplat mare lucru.
Îmi aduc aminte însă de anul 2011. La miezul nopții mi-am pus dorința aia care s-a îndeplinit și a fost așa tare, pentru că dorințele din noaptea dintre ani par să se îndeplinească mereu, dacă sunt cele potrivite. Ei bine, în 2011 mi-am pus dorința potrivită și ea s-a îndeplinit 3 luni mai târziu, când am lansat cartea. Desigur, cartea nu a reprezentat deloc un mare fâs.

Planurile și visele pe 2014 sună așa:
 1. Vreau să termin de scris "10 zile către rai" și "reqviem", să modific "Zânele poartă bocanci" și să le aranjez frumos într-un fel de culegere. Partea cea mai bună e că cele 3 povești arată mai multe fețe ale mele, pentru că fiecare dintre ele e scris într-un alt fel.
 2. Vreau să iau carnetul de condus. Acum un an nu m-a interesat, acum doi ani îmi era teamă de mașini. Anul ăsta am nevoie de el, așa că o să îl iau.
 3. Vreau o mașină; poate să fie la mâna a 10-a, am nevoie de ceva cu care sa-mi car cumpărăturile.
 4. Trebuie să învăț să gătesc sau o să mă prăpădesc atunci când o să termin banii de mâncat în oraș.
 5. Vreau să pictez, să-mi umplu camera cu pânze. Nu e ca și cum ar fi ceva de capul lor, dar garsoniera e așa de goală încât până și desenele mele sunt mai bune decât nimic.

Miku

ce am învățat azi

Azi am învățat că am o personalitate bipolară. Dacă vă interesează, găsiți detalii la acest link.
M-am mai gândit la acest lucru, dar mă gândeam că e de vină schimbarea mai întâi a pubertății, apoi a adolescenței, apoi a tinereții. Desigur, și acestea sunt parte din proces, dar personalitatea/tulburarea bipolară e mai mult de atât.
Am înțeles de ce la 21:18 scriu că mă voi sinucide, pentru ca la 23:01 să am o explozie de idei despre o poveste de dragoste și aproape că dansez de bucurie.
Am înțeles și că nu trebuie să mă las condusă de extreme dar zodia mea (Gemeni, zodie duală) face lucrurile și mai greu de manipulat.


"Pacientii cu tulburari bipolare, insa, se confrunta cu episoade de intensitate extrema: de la disperare la sentimente de grandomanie nu este decat un pas, in cazul lor. Chiar si numele bolii sugereaza 2 extreme- cei 2 poli opusi ai starii pacientului (bucurie euforica si tristete marcanta).
Majoritatea pacientilor sunt diagnosticati cu tulburare bipolara in jurul varstei de 20 de ani. Numarul cazurilor este relativ crescut 0,5- 0,8% din populatia generala sunt afectati." (sursa în linkul de mai sus)


Miku

de revelion mă sinucid

Nu, stați calmi, nu vorbesc serios, dar ar fi cam noaptea cea mai tare în care să faci asta. Și ar fi cel mai bun răspuns la întrebare. Destul de neobisnuit încât cineva ar putea zice chiar "mișto".
M-am săturat de întrebarea asta "ce faci de revelion?"
Nu vreau să fac nimic. Nu club. Nu la cineva. Nu cu tine. Nu. Nu vreau, pentru că nu sunt fericită făcând ceva din ce oamenii tot spun că fac de revelion.
Așa că de Revelion ori stau acasă și scriu, ori mă duc la țară și scriu, ori mă duc la București și scriu. Ultima variantă are șansele cele mai slabe, pentru că după trebuie sa mă întorc în Craiova.

E trist. Știu.

Miku

nu ne place mă, nu ne place și gata, ce atâta minciună

Dear Screamers,

Când a fost ultima oară când v-ați dorit o carte mult de tot? Eu văd că dau înapoi și sunt pe cale să reajung la ce am fost, aka să citesc mai des așa. Văd că-mi place să citesc doar când stau departe de facultatea de Litere. Cât mai departe de ea. Piei, Satană!!!

O.K., m-a luat valul, dar uite că am găsit o carte pe care vreau să o cumpăr cât mai repde și nu știu de unde. Desigur, ea se găsește pe net, dar oare există și în librării, aka Diverta? O vreau azi, acum, aici. Mallul din Craiova, dacă ați mai pomenit așa ceva, nu are librărie și nici McDonald's. Cum să fie mă așa ceva? Cum se suportă ăștia fără o librărie, măcar una mică mă, pricăjită, dar librărie să fie, să zicem și noi că ne place cultura. Nu de alta, dar s-ar putea ca unora, vai de mama lor, chiar să le placă să citească. Da, desigur, aceia sunt rari, ba chiar pe care de dispariție, niște ciudățenii ale societății, dar dacă ei încă își mai fac veacul pe-aici, de ce să nu le dăm mă și lor o fărâmă de bucurie?

Da' ce băăă, nici de prefăcut nu ne mai prefacem. Ce atâta prefăcătorie? Dăm cărțile pe față. Nu ne place cultura și pace.

Semnat,
Miku

P.S. cartea pe care o vreau e "Cimitirul" de Teleșpan

ne-am revenit cu toții

Eu am revenit la sadismele mele. La masochism. La scris. M. la a nu citi. Red la best friend. Totul e perfectly painfull. Exact cum a fost dintotdeauna. Și iubim asta.

Miku

Miley Cyrus - Adore You

God knew exactly what he was doing

When he lead me to you

Red's love for Satan

One day Red said he loves Satan.
I raised my eyes as big as a cow's and wondered.
He smiled and said it's not an evil Satan,
but a loving and conscious one.
"Red", I said, "tell me what you really love".
His eyes slowly closed
His arms on my shoulders
His chin on my forehead
And I could have lived like this all my eternity.
"His creepy eyes, his strong arms, his dark sight", Red answered me.
Then, he looked into my eyes,
and told me with an unfamiliar wave
"You're Satan, Satan is my love
You always wring blood out of my heart,
And your palms recreate it again and again.
You always tear my soul out,
You're the Satan I love".
My burning tears went away night after night,
until I realised he became my Satan.
And we both became devils,
night after night
we devored love and love devored us.
"Trust me, Red,
I see love when I close my eyes,
I'm full now, I want to stop"
He looked at me with a scared gaze,
And we thrown out our bloody hearts.

de parcă prostiile de până acum nu sunt de ajuns

 Și pe lângă faptul că stai și te gândești la fiecare decizie proastă pe care ai luat-o, te gândești și la următoarele decizii proaste pe care nu poți să le eviți.

M.

saddness for free

I've observed this Christmas a lot of sad people. Exept kids and a very few young fellows, I would say that this Christmas everyone was at least "not in their mood".

Then... is this a period when we achieve more stress than happiness?
What should we do?

Well, that's a silly question, we can not do anything, because this is not a exterior hit where we can erase the blood and put some medicine. No, we don't have enough medicine. We're in a run to catch an ilusion and we keep falling over and over and we're not able to stop, because someone else is driving our lives. 

For how long? Is there a moment when we can say "this is my life"?

Yesterday (or the night before yesterday, I can't remember) I thought this should be the end. Nothing more to do. I did all I did and now I don't have what to play anymore. I thought: look at these, how happy and uncounsciouss are they, but... but they're not.

Why are we all faking our lives? Do we want to create another world?

While not knowing what we want, what we do, what we feel, sadness is a constant presence in our lives. You don't even need a ticket at it's show. Sadness is for free.

Miku

Î:cu ce tratezi durerea de cap? R: cu alcool

Reluăm:
Întrebare:cu ce tratezi durerea de cap?
Răspuns: cu alcool

Asta tot fac eu de azi dimineață, continuu. Momentan nu reușesc să scap de ea, dar pe balcon mai am vreo 10l de vin. Nu-i bai, până dimineață mai e...

Miku

oameni interesanți printre ifose de sărbători

Unii oameni chiar se gândesc să le trimită altora urări pentru că asta simt ei, pentru că e în natura lor, pentru că e ceva bun care îi îndeamnă să facă asta. Alții trimit doar "pentru că toată lumea trimite". Alții trimit pentru că au primit și ei și se simt prost să nu trimită înapoi.
Eu, honestly, nu am trimis niciodată. E drept, sunt cam meschină din privința asta, dar chiar nu știu ce aș putea să-i spun cuiva. "Sărbători fericite"? Da, aceasta urare am mai scris-o pe blog, dar e un fel de încheiere a postărilor. "Crăciun fericit", "Un an nou fericit"? Urările astea sunt clasice și mi se par în regulă, dar când vii cu ditamai textul copiat din primul link care apare pe google atunci când cauți "urări de Crăciun", da, asta e nașpa, pentru că nu numai tu faci asta, ci și alții.

Am primit pe deviantArt un mesaj de la un follower cu care mai vorbesc din când în când. E interesant cum oameni care sunt în cealaltă parte a Pământului se gândesc să-ți trimită un mesaj personalizat. Simplu, la obiect, dar cu acel ceva care îți spune că este pentru tine. Mult respect pentru acești oameni.

Miku

horoscop

CE CRED ZODIILE DESPRE SARBATOAREA CRACIUNULUI?
Gemeni
“Acesta este mesajul Craciunului. Nu suntem niciodata singuri.” (Taylor Caldwell)

SURSA (click pentru celelalte zodii)

Reamonn - Million Miles

All this time is passing
But every day's the same
So much shadow casting
I don't wanna place the blame
Cause the blame is just a mixed emotion
Blame
Blame it on the fear 

uite ceva frumos

Nu știu mare lucru despre CRBL. Nu-i știu nici numele adevărat. Când eram eu mică, cred că a fost în juriul Megastar și se poate să fi fost și la Dansez pentru tine sau o emisiune în genul acesta.
Ideea e că am văzut videoul ăsta și mi-a plăcut mult.

Sărbători fericite,
Miku

și zic: "Red, vreau un japonez"

Eram în Auchan. Clasic. Cumpărături pentru Crăciun. Clasic. Mă întrebam ce cadou să-mi cumpăr. Penibil.
Dacă vă întrebați de ce am făcut atâta caz din cadoul de Crăciun, ei bine, e pentru că soră-mea a venit acasă și are 2 copii mici, cărora le trebuie menținută ideea asta cu Moș Crăciun, deci trebuie ca fiecare membru al familiei să primească ceva.
Știu, știu, am zis că o să "primesc" telefonul cel nou de Crăciun, dar nu am rezistat. Imediat ce am ajuns acasă i l-am cerut maicămii.
Așa că m-am tot gândit zilele astea ce aș putea să-mi iau. Și am avut un moment de inspirație. Acel moment divin în care ți se aprinde un beculeț, ieși din întuneric și vezi lucrurile clar. O carte. Carte. O carte, ce naiba! Normal că o carte! În orice moment din anii trecuți, dacă ar fi fost să aleg un cadou, mi-aș fi luat o carte. De când cu facultatea și cu acei munți de monstruozități cretine de citit nici n-am mai simțit plăcearea cititului. Ba chiar începuse să mă dezguste cititul la un moment dat și eram gata gata să zic că renunț la tot tot tot.
Dar...

Și pentru că eram cu Red, am zis: dă-mi ceva japonez (nu ajungeam la raftul de sus:]]).
Adevărul e că n-am mai citit o carte scrisă de un japonez de muuuuult timp și îmi lipsea asta. Mi-am luat "Vechiul oraș imperial" de Yasunari Kawabata. Toată ziua am fiert la foc mic pentru că nu m-am putut uita peste carte, dar acum... acum e numai a mea. :))

Miku

André Rieu - The Beautiful Blue Danube

Pentru că pe André Rieu îl ador de acum vreo 3 ani.

Mai ales, pentru că atmosfera festivă e nimic fără un vals clasic.

Ce lipsește? Un decor vienez sau parizian, de preferat chiar în Viena sau Paris.

Opera.

Muzica.

M.

uite mă, karma

1. Cea mai importanta lege karmica: „Culegi ceea ce semeni”. Aceasta lege mai este cunoscuta si ca „Legea cauzei si a efectului”. Ceea ce dam Universului, primim inapoi. Daca ceea ce ne dorim este Fericire, Iubire, Pace, Prietenie… Atunci ar trebui sa fim fericiti, iubitori, si adevarati prieteni.
2. Legea creatiei - Viata nu se intampla pur si simplu, suntem coparticipanti - Suntem unul cu Universul, inauntru si in afara. Tot ceea ce ne inconjoara ne da indicii cu privire la interiorul nostru – Fii tu insuti si inconjoara-te de acele lucruri pe care le vei prezente in viata ta!
3. Legea umilintei – Daca vedem intr-o persoana o trasatura pe care o gasim negativa, atunci nu suntem noi insine concentrati la un nivel mai inalt al existentei.
4. Legea evolutiei – „Oriunde ajungi, acolo trebuie sa fii” – Pentru noi, a creste, a evolua in Spirit inseamna schimbarea. Nu trebuie sa ii schimbam pe cei din jurul nostru, sau locurile, ci pe noi insine. Cel mai mare dar care ne este dat este chiar lumea noastra interioara si singurul factor pe care il putem cu adevarat controla. Daca ne schimbam pe noi insine in adancul sufletului, viata va urma cursul pe care noi il imprimam si se schimba de asemenea.
5. Legea responsabilitatii – Ori de cate ori se intampla ceva negativ in viata mea, inseamna ca e ceva rau si in mine – Noi oglindim ceea ce ne inconjoara si ceea ce ne inconjoara ne oglindeste pe noi. Acesta este Adevarul Universal – trebuie sa ne asumama responsabilitatea pentru ceea ce se intampla in viata noastra.
6. Legea conexiunii – Chiar daca ceva ce facem pare irelevant si pare fara sens, de fapt chiar are un sens fiindca in Univers, totul este conectat. Fiecare pas duce catre un alt pas si asa mai departe. Nici primul si nici urmatorul pas nu sunt de importanta mai scazuta, pentru ca de fiecare am avut nevoie ca sa indeplinim un scop. Trecut-prezent-viitor, toate sunt conectate.
7. Legea concentrarii – Nu te poti gandi la doua lucruri in acelasi timp. Atunci cand ne focusam asupra valorilor noastre spirituale, este imposibil sa avem ganduri de joasa factura cum ar fi mania, suferinta sau invidia.
8. Legea generozitatii si a ospitalitatii – Daca tu crezi ca ceva este adevarat, atunci la un moment dat in viata ta vei fi chemat sa demonstrezi acel adevar particular. Este un moment cand trebuie sa punem in practica ceea ce am invatat.
9. Legea lui aici si acum – Daca ne intoarcem mereu in trecut nu reusim sa fim in totalitate in prezent- AICI si ACUM. Ganduri vechi, patternuri vechi de a gandi si de a actiona, visuri vechi… Ne impiedica sa avem visuri noi si sa descoperim lumi si oameni noi.
10. Legea schimbarii – Istoria se repeta pana cand ne invatam lectia si pana cand ne dam seama ce trebuie sa schimbam in drumul nostru.
11. Legea rabdarii si a recompensei – Adevarata bucurie vine dupa ce facem ceea ce trebuie sa facem si avem rabdare, constienti ca ceea ce se ne dorim se va materializa la momentul oportun.
12. Legea semnificarii si inspiratiei - Primesti ceea ce oferi. Adevarata valoare a ceea ce traiesti este rezultatul energiei pe care tu o investesti in acel ceva si ce semnificatie dai chiar tu acelei trairi. Orice contributie personala la viata ta este de asemenea o contributie personala la intreg. Ceea ce aduci in viata ta din iubire, inspira de asemenea Intreg Universul.

SURSA

go back to the previous reality

The truth is that we won't live happily ever after no watter what we'll do. No matter how much money, no matter how many travels we'd have, no matter how many people around us.
Still we can share smiles, right?

Nu știu sigur de ce, dar am o bănuială, oamenii încep să răspundă zâmbind atunci când există o conversație, indiferent de natura ei.
Bănuiala mea ar fi că eu zâmbesc mai tot timpul. Atunci când vorbesc, la fel. Ei acum, depinde și de tipul conversației, că doar n-o să zâmbești la mort (am făcut asta, O.K.? încercam să fiu amabilă, iar când eu sunt amabilă, zâmbesc și încerc să-l fac pe ăla din fața mea să zâmbească și el).
E bine că oamenii mai și zâmbesc. Uneori primesc prea multă ură în schimbul unul zâmbet (e o poveste lungă pe care probabil c-o să vi-o spun zilele astea...), dar ieri chiar am observat niște zâmbete în locuri unde nu te-ai fi așteptat. Cred că e vorba de Crăciun. Ideea asta a unei lumi în așteptarea a ceva, pentru că în restul anului practic nu așteptăm nimic, suntem prinși între iluzii mai puțin decât acum...

Lykke Li - I Follow Rivers

Heed a message, I'm the runner

He's the rebel, I'm the daughter waiting for you

You're my river running high, run deep, run wild

"oricum nu-i cheltui!"

Replica asta cred că va rămâne în istorie. În istoria familiei mele, desigur. O.K., O.K., nu va rămâne în nici o istorie, dar...

Replica asta o spun de fiecare dată când taică-meo stă cu banii în mână și se gândește dacă să-mi mai dea sau nu. It's quite funny, pentru că absolut de fiecare dată îi cheltui. Evident, de asta stă și se gândește. Cred că pot să și văd: "asta e, îi dau și banii ăștia... oricum, nu e ca și cum nu i-ar cheltui, ori acum, ori altădată... dar totuși, poate n-o să cheltuiască..."
Acum câteva luni îmi dăduse 500 lei. I-am mai cerut încă 300 și i-am zis solemn: "oricum n-o să-i cheltui!". În fapt, nici eu nu credeam c-o să-i cheltui, la urma urmei, cu banii ăștia aș fi putut să-mi iau tabletă de Black Friday, right?
Dar nuuu, am făcut-o lată. Asta spune 2 lucruri: am un viitor ori frumos, ori tragic. Guess which... :))

Miku

ciudățenii de acasă (like acasă acasă)

1."eu (către mama): am și uitat că în frigider se mai ține mâncare" 
După niște experiențe neplăcute cu ciorbe și mâncăruri (pentru că momentan locuiesc singură), am decis că gătitul nu e de mine. Prin urmare, în ultimul timp am mâncat doar mâncare "rece" sau semi-preparată. Desigur, și acestea se țin în frigider, dar când mama mi-a zis "du-te și ia mâncarea din frigider", am stat două secunde pe gânduri.
Mâncare? În frigider?
O.K. ... that was awkward.

2. tata: "nu vrei să pui instalația asta în camera ta?" – asta după ce în fiecare an ne ciondăneam că lipesc chestii pe pereți și se distruge culoarea; again, awkward

3. Red. mda.

Miku

Adam Lambert - Mad World

And I find it kind of funny and I find it kind of sad

The dreams in which I'm dying are the best I ever had

And I find it hard to tell you and I find it hard to take

When people run in circles, it's a very, very

Mad world, mad world, mad world, mad world

craiova. telefon. amețeală. ciudat

M-a luat o amețeală ciudată imediat ce am intrat în camera mea. Nu mai fusesem acasă de vreo 3 luni.
Mi-am dat seama (pe bune de data asta) că nu mă voi mai întoarce niciodată să locuiesc în Craiova. Pur și simplu fiecare element pe care îl văd mă dezgustă. Mă rog, sunt și câteva chestii O.K.
Dar camera mea... atât de mică! Parcă e o cutie de chibrituri, serios. Și înainte mi se părea mare, O.K., mint, nu mi se părea mare, dar era perfectă.
Totuși... îmi place cum am decorat-o. :)) Mă simt de parcă aș avea 100 de ani și aș face o călătorie în timp. Dude, if this is not strange...
Parcă mă sufocă toate astea. Casa în sine. Apartamentul. Totul e atât de... nefamiliar. Nici decorațiile camerei mele. Mi se par drăguțe cărțile...
Parcă nu sunt eu.
V-am zis, sunt amețită.
Dar trebuia să scriu asta.
Din nou.

Anyways, am comis-o din nou. N-am rezistat. -am cerut maică-mii telefonul. Sunt atât de jgvdsknfdsknflask în legătură cu el. Nu mi-am mai luat un telefon nou de anul trecut și... acum că scriu asta, realizez cât de cretin sună.
Da, O.K. o să mă opresc din scris înainte de a scrie alte bazaconii.
Vreau să fac bradul. Vreau să fac bradul de acum 3 săptămâni... așa îl făceam mereu.

Partea bună e că nu voi sta mult aici. Sper să nu mă obișnuiesc din nou în Craiova, pentru că asta ar fi trist.
Anyways...

^.^
Miku

[film] you are my pet

Așa cum ziceam și zilele trecute, n-am mai văzut un film demult. La un curs de astăzi proful a adus în discuție literatura asiatică, experiența sa din Coreea și alte câteva chestii de care nu-mi mai amintesc. [ :)) ] La un moment dat a zis că filmele coreene sunt în mare parte tragice. Mi-am amitit de câteva filme pe care le-am văzut mai demult, când credeam că toată filmografia coreeană e așa cum pare în serialele coreene cu celebrități. Da, adevărul e că filmele Coreene care nu tratează subiecte din astea fluflu au un procent mare de tragism. La un moment dat, cred că astă primăvară, am făcut un maraton de filme coreene într-o săptămână. M-am prăpădit de plâns.
Cu toate astea aduse în discuție, în seama asta aveam chef de o comedie coreană drăguță. Am dat un search și am găsit You are my pet. Exact la țanc, zic. Un film mai simplu și mai funny nu se putea. Aș zice tipic corean, dar chiar a fost drăguț.
E o fată (niciodată nu rețin numele coreene), al cărei frate aduce în casa ei un prieten care nu are unde să stea. Printr-un fel de joc, ea acceptă doar dacă el e de acord să fie considerat animal de companie (într-un set de întâmplări sugestive).
Ideea e că e funny enough, are niște scene care nu sunt previzibile (pentru că serialele coreene sunt tare previzibile). Așa că... dacă n-aveți vreodată ce face, e bun. Chiar l-aș revedea. Nu are deloc scene melodramatice, prelungiri fără sens...
Actorul din rolul principal mi se pare cunoscut, cred că face parte din vreo formație coreană, ceva.
Anyways, that's a p.o.v.

Miku

urmează stația Unirii, cu peronul pe partea stângă

Stau la Unirii de 15 minute,
chiar acolo lângă McDonald's
și privesc în gol oamenii care trec prin fața mea
Știi cum se zbat fulgii de zăpadă?
Haotic, da, habotic.
Așa se-aleargă oamenii ăștia,
de parcă tot ce trebuie să faci în viață e să prinzi metroul.

Michael Bublé - It's Beginning To Look A Lot Like Christmas

It's beginning to look a lot like Christmas,

Everywhere you go,

There's a tree in the grand hotel

One in the park as well

It's the sturdy kind that doesn't mind the snow

badboy cucerește fata

Trebuie să scriu despre asta. Pur și simplu trebuie. A fost atât de penibil momentul, încât nu mai știam în ce direcție să privesc.
Deci cam așa e povestea:

În dimineața aceasta am intrat la metrou, am intrat și în metrou, m-aș așezat pe un scaun. La un moment dat aud un râs din ăla fals. Atât de fals, încât tot metroul râdea pe sub mustăți de cel păcălit. Cine era cel păcălit? Păi... să vă spun mai întâi imaginea de ansamblu. Pe celălalt rând de scaune, dar mai la stânga puțin, stătea o "ea". Lângă "ea" stătea badboy. "Ea", cu capul pe umărul lui, cu mâinile încolăcite în jurul mâinii lui dreapte, cu un moț în vârful capului, îmbrăcată în cizme, blugi și o bluză de trening, mai avea puțin și îl sufoca pe badboy.
"El", macho în persoană. Cerceluș în ureche, șapcă pe o parte, îmbrăcat de sus până jos în trening, cu un ghiul pe deget, stătea răstignit pe scaun, crăcănat de-i ajungeau picioarele până la mijlocul lățimii metroului. "El", cu privirea lui de badboy, se uita înainte, nici măcar o dată la "ea". Nu, "ea" nu era demnă de privirea lui. Îi spunea câte ceva din când în când, iar "ea" dădea drumul la râsul ăla cretin. Râsul ăla fals, care seamănă cu un înecat și o croncănire de cioară, în același timp și cu un chicotit de vacă. Iar când "el" mai spunea câte ceva, "ea" dădea drumul la râs, iar badboy își țuguia buzele privind în jur superior, parcă urlând în gând la noi, toți ceilalți: "SUNT BĂIAT DE BĂIAT".
La un momnt dat, unei alte tipe de metrou îi suna telefonul. Soneria aia care fluieră de la Iphone (cred). La care "ea" în gura mare, cu o voce pițigăiată, lungind silabele: "maaaaamă, ce mă zgâââârie pe creeeieeeri".
Aia a fost bomboana de pe colivă. Vorba proverbului: "prostul nu e prost destul, până nu e și fudul".

Time out.
Miku

între câteva like-uri, de fapt nu ne cunoaștem (cu toate că ne știam cândva)

Mă întreb ce e cu toată amețeala asta
care a cuprins mapamondul; încet-încet și pe mine.
Îmi e cald, îmi dau bluza jos,
mai dau câteva like-uri,
apoi îmi dai și tu câteva
și eu mă întreb: măcar știi ce am spus aici? acolo?
E doar așa, de complezență?
Pentru că scriu eu, pentru că ne cunoaștem.
Doamne, dar ne cunoșteam atât de bine cândva!
Mă gândesc că atunci când o să fim față în față nu o să am ce să-ți spun:
dacă-mi vor plăcea ochii tăi, voi vrea să îți dau un like,
apoi să dau scroll mai departe, cumva să mă debarasez de tine.
Vom fi doi oameni, față în față, dar despărțiți de două monitoane în miniatură,
de parcă am fi muți și orbi și surzi fără like-uri și share-uri.
Mă simt de parcă l-aș cunoaște mai bine pe el, cu care vorbesc 5 minute într-o seară,
decât pe eu-tu-noi de două vieți încoace.
Ce spui?
Dacă îmi dai și acum like e clar:
viitorul nostru e la fel de real precum o pereche de chiloți la mâna a doua
și crede-mă, eu nu cred că existe așa ceva.

M.
P.S. e necesar de menționat că tema poeziei nu e nici pe departe iubirea; just in case

cred că am văzut prea multe filme polițiste

sau am citit prea multe romane polițiste...

Ce-i drept, n-am mai citit un roman polițist de când eram în clasa a 6-a și citeam romanele lui Horia Tecuceanu, care îl avea prim personaj pe căpitanul Apostolescu. Chiar mi-au plăcut acele romane.

Cât despre filme polițiste... nu știu când am văzut ultima oară un film în general. Doar seriale. :)

Să vă spun povestea. Mi-a sărit adrenalina de 2 metri în sus când mi-a povestit mama că de vreo 2 zile o tot sună unu' care se dă c-ar fi de la banca X și că nu știu ce tranzacție vrea să facă. Mama, cu memoria ei scurtă, nu mi-a putut da detalii. Da, e o trăsătură de familie. Mama, o ființă calmă și la locul ei, i-a spus într-un fel politicos omului să se ducă naibii (la cum o știu eu pe mama, probabil i-a spus că nu e interesantă sau ceva gen) și i-a închis. La fel și a doua oară.

Și acum, când am aflat și eu povestea, i-am zis mamei: măăăi, dar nu puteai să te dai drept o bătrânică ce nu știe să folosească cardul și să-i ceri omului să te întâlnești față în față pentru a-i da suma respectivă? Așa ai fi putut suna la poliție, poliția s-ar fi deghizat în Superman și l-ar fi prins pe țăranul care e atras de ilegalități, apoi l-ar fi torturat până când ar fi descoperit restul bandei și i-ar fi băgat pe toți la închisoare.

Cum ziceam... prea multe romane polițiste în copilărie. La cum știm dreptatea și legea în România, nimeni n-ar fi ajuns în pușcărie, iar eu aș fi rămas cu buza umflată.

Acum, chiar sunt curioasă dacă respectivul va mai suna.

Miku

am uitat să vă spun...

Am uitat să vă spun aseară o întâmplare cel puțin funcreppy.
Acum două seri mergeam încet printre blocuri și m-am nimerit să merg în spatele unui bărbat. Eram pe un trotuar îngust și voiam să-l depășesc, era foarte frig și mă grăbeam să ajung acasă. Aveam pe cap căciula cu urechiușe de pisică și bătea lumina din spate. În umbră, urechiușele de la căciulă se vedeau ca două cornițe.
Trebuie să vă spun că am niște cizme care nici nu se aud când merg. Au o talpă drăguță si silențioasă, motiv pentru care omul din fața mea nu cred că a auzit că mai e cineva în spatele lui.
Eu tocmai observasem umbra căciulii mele – coarnele – și zâmbeam, când se întoarce omul brusc spre mine. Speriat. De parcă aș fi sărit să-i fur portofelul din buzunar. Sau de parcă i-aș fi pus un cuțit la gât. Ceva gen.
Mi-am dat imediat seama că văzuse umbra căciulii mele (care se prelungea până la vreo 2 metrii în fața lui) și s-a speriat.
A fost funny. Încă îl văd întorcându-se. Mă gândesc... ce-o fi crezut în secunda aia, că gata, i-a sosit ceasul? O fi fost și vreununul mai supertițios, poate a crezut că în spatele lui chiar o fi fost "ceva", care imediat s-a transformat într-un copil.

Am trecut repede pe lângă el și am mers repede repede până acasă.

Miku

pe asta n-am prevăzut-o

Seara asta a fost enervantă rău de tot.
Veneam eu fericită acasă, cu brațele pline de cumpărături, gândind că o să sărbătoresc vacanța (nu se pune faptul că mai am un curs mâine) și mă gândeam că o să mă uit la vreo câteva seriale, o să beau Cola, o să mănânc ciocolată și o să lenevesc toată seara.
Când ajung acasă, nu merge netul. Eram calmă. Știți calmul ăla care apare numai atunci când presimți că urmează o nenorocire pe termen lung pe care nu ai cum să o schimbi?
Da...
Și ce am făcut? Am mâncat o conservă de ton (băi, e genial tonul mărunțit de la Hame, mă gândesc să fac o pizza cu ton pt. mâine seară, dacă o să mai fiu pe aici), am băut Cola, am mâncat ciocolată și... netul tot n-a venit. M-am învârtit prin casă, m-am uitat pe geam (erau unii care lucrau pe afară cu niște cabluri și mă gândeam că poate or fi cei care trebuie să vină să-mi monteze cablul), am dat niște telefoane, apoi m-am pus în pat.
M-am foit ce m-am foit, se face foarte cald în cameră și mă ia somnul. Aveam cele două instalații de Crăciun aprinse și îmi era greu să mă ridic din pat și să se sting, așa că am mai lenevit cu ochii în tavan. Și-apoi mi-am amintit de niște cărți necitite și am ales "Dona Juana" scrisă de Lorena Lupu. Mai am vreo 10 pagini din carte. E foarte tare. La un moment dat începuse să mi se topească ciocolata în mână, eram prinsă de acțiune. Oricum, cartea e superbă. O s-o recitesc. Eram cam supărată și n-am rumegat-o bine.

Și aici urmează marea minune. (tot vine Crăciunu'...)
Cu toate că mă mai dusesem la laptop din când în când, netul tot nu revenise. Așa că după vreo 4 ore de agonie am decis să intru în brânză. Adică să-mi bag eu nasul. Nu era de bine, dar mi-am zis că mai rău de atât nu poate să fie. Și am intrat eu și am căutat toate funcțiile alea de la net și... n-am înțeles o boabă. Și la un moment dat am ajuns pe o pagină a wirelesului. Era ceva gen dată de adresa IP, nu știu. Extraterisme de-astea. Și mă, nu știu ce am făcut, că după ce am umblat pe acolo, am văzut o neconcordanță. Îmi semăna mie cu ceva ce mai văzusem cândva, de fapt, cu ceva ce-mi mai arătase frate-meo pentru urgențe (adică așa ca acum), numai că eu și memoria mea cea minus-minimală am uitat între timp.
Oficial, nici acum nu știu pe ce butoane am apăsat pe acolo. Ideea e că am făcut netul. Și că acum îmi iau Cola și celebrez.

Miku
P.S. tocmai am citit Fortune Cookie de pe facebook, priviți ce spune în imaginea de mai sus; asta da potrivire

semn de întrebare

în afară de lungimea părului, s-a schimbat ceva?

februarie 2013

decembrie 2013

fițe + lumini de crăciun + economii = beznă

Și cobor azi din metrou. Și zic, "hai să merg pe strada principală, să mă uit la magazine, poate găsesc ceva drăguț de făcut cadou". Și nu mai era deschis decât un magazin. Și nu avea nici-o chestie frumoasă. Și am intrat printre blocuri.
Și era întuneric.
NICI MĂCAR UN SINGUR BEC APRINS. Nimic. Nada. Nachos. (O.K., aș vrea eu nachos...)
The point is that –
Am mers 10 minute prin beznă, cu telefonul meu din 1900 toamna care făcea lumină cât să vadă un purice. Noroc că unele apartamente aveau luminile aprinse, că cine știe pe unde aș fi ajuns.
Mă întreb: odată cu centrul ăsta luminat a la Champs Elizee al Bucureștiului, periferia trebuie scoasă din aria de luminat? Nici măcar nu e perfierie, e sectorul 3, la 4 stații de metrou depărtare de centru.
Adică ne dăm rotunzi că avem LUMINIȚE de Crăciun, dar printre blocuri suntem de fapt în peșteră? Dacă aș fi dat peste vreo stalagmită denumită în mod popular câine comunitar... Noroc că printre blocurile astea nu e nicio haită, am văzut doar câini singuratici, că dacă ar fi fost ca în cartierul Brazdă în Craiova, acum n-aș mai fi fost aici, scriind despre... read again.

Miku

Taylor Swift - State of Grace

fotografii

miku

Muse - Feeling Good

în plan sentimental...

Am avut o revelație azi dimineață în timp ce veneam de la cumpărături. Am realizat că o să fiu mereu singură dintr-un anumit punct de vedere.
Mergeam eu printre blocuri, când văd o pisică pe un garaj. Voia să sară, m-am dus spre ea, n-a plecat, eu oricum nu ajungeam la ea, iar ea părea prea leneșă ca să vină la mine, așa că am plecat.
Și apoi m-a pocnit.
Mi-am dat seama.
A fost...
Eu nu o să pot avea niciodată o pisică în casă.
Niciodată.
De ce? Sunt alergică la pisici. Da, exact, alergică.
Ironia apare în faptul că eu ador pisicile. Când eram mică și mergeam la țară le smotoceam toată ziua și ele dormeau pe burta mea și... pe atunci nu eram alergică. Sau eram, dar nu era așa de rău. Acum strănut, încep să-mi curgă lacrimile și nasul dacă mă joc cu una.
Deci da, forever alone cats.
Iar ăsta mi se pare un fapt trist.


Miku

P.S. Ar trebui să mă reorientez spre achiziționarea unu cățel? Mneah... necesită mai multe îngrijiri...

Taylor Swift - Back To December

ce e asta?

M-am tot întrebat în ultimul timp ce înseamnă să ierți, dar să nu uiți. Eu consider că astea două idei merg mână în mână. Dacă ierți, înseamnă că ai decis că ce s-a întâmplat ori nu te mai deranjează, ori nu mai contează. Ce sens ar avea să ții minte că o persoană ți-a făcut rău, dacă zici că ai iertat-o? Adică ai de gând ca peste un timp să-i aduci aminte: "băăăă, i-auite ce mi-ai făcut tu atunci" și să te răzbuni? Păi asta nu înseamnă deloc deloc să ierți, ba chiar e invers, te faci că uiți, dar în mintea ta coci planuri de a-l distruge pe celălalt.

M.

spumă de mare

în timp ce privește luminile orașului

ochii i se înconvoaie sub bronobițe de lacrimi

și frigul o înțeapă 

și își subțiază degetele făcând cercuri pe mașini

în aburul friguros

și fiecare respirație i se pierde în înălțimea înghețată

nu ninge, nu ninge, nu ninge

în depărtare se văd munți de lumină

să fie artificii, să fie lumini de crăciun, să fie avioane căzând?

e liniște
 și cerul e mai spumos decât marea

Paul McCartney - "Wonderful Christmas Time"

The feelin's here

That only comes

This time of year

spui crăciun, spui minciuni

Îmi place Crăciunul, e sărbătoarea mea preferată din an, pentru că e cea mai colorată, pentru că mereu decorez orice cameră, pentru că e vorba de brad, de mâncare tradițională, de un time out și slow motion.
Cu toate astea, anul acesta mi-a trăsnit ceva mintea: Crăciunul e despre minciună. De când sunt copiii mici și până la începutul celui de-al doilea deceniu al vieții (depinde de cât de bine truchează părinții totul), părinții își mint copiii în legătură cu Crăciunul, cadourile și Moș Crăciun.
Legenda lui Moș Crăciun e în primul rând o legendă, dar ar fi chiar frumos să fie ceva care are la bază un adevăr mai mare – oricum ar fi, n-o să știm niciodată.
Când aveam vreo 10 ani, discutam noi la școală – ca niște tăntălăi inteligenți ce eram – despre cât de adevărată e faza cu Moșu. Era frustrant: unii ziceau că există și chiar aduce cadouri, alții că sunt cumpărate de părinți. M-am dus la maică-mea și am întrebat-o care e realitatea. Nu mi-a răspuns prin cuvinte, a început să râdă și să se bâlbâie.
N-a reprezentat un mare șoc, era ca și cum totul ar fi venit de la sine, dar mă uit la copiii de acum, la câte cadouri primesc ei și la cât de importantă e scrisoarea către Moș Crăciun și la câte speranțe își pun ei în Moșul și la faptul că cei mai mulți chiar primesc ceea ce și-au dorit, indiferent de cât de mult costă cadoul. Spre exemplu, soră-mea i-a luat lu fiu-so un set cu trenuleț din acela de se plimbă în jurul bradului anul trecut (pentru că el și-l dorea foarte mult) și a costat-o 3 milioane și ceva. Ce s-a întâmplat cu acel trenuleț? După Crăciun l-a strâns, l-a pus la loc în cutie și acolo a rămas pentru restul anului. Nici măcar de Crăciun nu a fost mare fâs în legătură cu el; partea bună e că fiu-so s-a bucurat pe moment. Pe moment.
Așa, acum partea cu Moșul. De ce exagerăm atât? Adică nu ar fi mai frumos Crăciunul dacă fiecare dintre noi ar face câte un cadou (oricât de mic, o felicitare, ceva personal) celorlalți? Adică Moș Crăciun e doar o imagine a unei lumi perfecte, dar noi suntem aici și ar trebui să le arătăm celorlați că sunt importanți pentru noi.
Mă gândeam că atunci când o să am un copil aș putea să elimin tot fâsul legat de Moș Crăciun și să fie un fel de seară în care fiecare dă cadouri și primește cadouri, dar apoi am realizat că trăind într-o lume în care Moș Crăciun vine la toți copiii (~), al meu s-ar simți stingherit când ceilalți l-ar întreba ce i-a adus Moșul și ar fi nevoit să mintă, deci am ajunge la și mai multă minciună.
Și apoi ajungem la partea în care copiii cresc, dar se simt încă copii și chiar dacă au 25, 30, 50 de ani, oamenii tot se bucură atunci când vă dun cadou sub brad de care ei nu știau. Am fost obișnuiți așa...
Și așa sunt și eu. În anii trecuți mi-am cumpărat camere foto și haine cu vreo câteva săptămâni înainte de Crăciun și mă gândeam că e de-ajuns, dar chestia e că în seara de Crăciun totul e diferit. Chiar dacă ți-ai fi cumpărat totul înainte, tot e plăcut să vezi ceva sub brad.
Așa că anul acesta mi-am comandat cadoul, l-am pus pe adresa de la Craiova, i-am spus maică-mii să-l ascundă bine și să nu mi-l arate când mă duc acasă, să nu-mi spună nici măcar când l-a primit, doar să-l pună sub brad. Evident, asta e o exagerare cumplită și o disperare acută de a simți "magia Crăciunului" despre care vorbește toată lumea, dar dacă așa am fost obișnuită, vreau să mă bucur încă de cadou (de noutate) de Crăciun.
Așa că săptămâna asta și săptămâna următoare merg la cumpărat cadouri de care n-o să spun nimănui, ele doar vor apărea sub brad, de niciunde.
Să ducem minciuna până la capăt.
Uneori chiar pot spune că e bine să trăiești în miciună.

-miku

proteste, "declar pierdută țară - chirilă"

Citeam acum câteva minute cel mai recent post al lui Tudor Chirilă în legătură cu protestele. Mă gândeam că de când m-am mutat și pentru că încă nu am cablu, nu mai mai știu nimic din ce se întâmplă așa, în plan politic. Nici măcar nu știu în legătură cu ce se protestează.
Mă întreb ce se întâmplă de românii ies în stradă doar iarna, doar când crapă pietrele afară. Până atunci avem creierul topit?
Oricum, toată postarea lui e corectă și adevărată și de-asta vreau s-o citiți și voi. O puteți găsi dând click AICI.

Mai jos citatul un fragment  care mi s-a părut pur și simplu egal cu gândurile mele:

«Doar că noi românii nu de adevăr avem nevoie acum, e un lux prea mare pentru noi, noi vrem ceva mai mic și mai palpabil: decență, educație, cultură, muncă, onestitate, legi pentru toți - o țară. Da, noi vrem o țară.

Declar pierdută tară. Mă duc să o caut în stradă.»

- Miku

Michael Bublé - "Feeling Good"

It's a new dawn

It's a new day

It's a new life

For me

And I'm feeling good

I'm feeling good

cică facultate, cică educație, cică românia

Mă dezgustă facultatea. Instituția în sine, o mare parte dintre "conducătorii" ei. Chiar am vrut să cred că există șansa ca aici să nu mai scrie "fii tocilar, acceptă normele" pe fruntea atâtor profesori. Dar nu se poate. E mai important să ni se spele creierele decât să ne dezvoltăm abilitățile.
Evident, nu-i valabil 100%. Sunt câțiva profesori foarte buni, dar calitatea lor rezultă din experiența cu exteriorul, cu diversele călătorii în diversele continente ale lumii. Mi se par interesanți acei oameni și abia mă abțin să nu sar și să-i îmbrățișez.
Apoi dau de aceia închistați în obiceiurile vechi și totul revine pe Pământ în România.
Și cu cât aud mai mult cât a citit și a tocit vară-mea (care a făcut aceeași specializare, dar la altă limbă), cu atât mă dezgustă mai mult facultatea, pentru că 90% din ceea ce ni se dă de citit sunt "opere" inumane și nefolositoare.
Și am descoperit un lucru zilele trecute, ceva care chiar m-a întors pe dos: de când am început facultatea de Litere nu-mi mai place să citesc.
E mai rău ca în liceu, pentru că acolo aveam foarte puține cărți de citit și era O.K. chiar dacă erau urâte, tocmai pentru că erau puține.
Cumva regret că am ales facultatea asta, aș fi putut alege una mai... realistă, dar... dacă aș renunța acum, aș da totul peste cap.
Mă bate gândul ca peste ceva timp să încerc niște cursuri de literatură într-o altă țară, dar evident e un lucru ~ imposibil în momentul de față. Who knows what future brings.
Oricum, dacă ar fi să asemăn facultatea cu ceva, aș asemăna-o cu editura la care am publicat romanul  Atracție. (Editura / Facultatea) Are un renume de peste mări și țări, dar în interiorul său totul e mai sec decât o coajă de portocală uscată. În ambele cazuri a fost vina mea pentru alegerea făcută. Nu trebuia să public în România. Doamna D. a avut pe jumătate dreptate.

miku

o zi lungăăă

Ziua a început în momentul în care s-a stricat metroul. Până în acel moment nu mă trezisem, eram un fel de zombi cu tabieturi, care se sculase din pat, mersese la baie, apoi la masă, apoi spre facultate, pentru că am nevoie de atâta somn că aș putea dormi 40 de ore continuu.
Deci s-a stricat metroul.
Eram cu M. în metrou. În primele 5 minute am vorbit despre cucerirea lumii și am făcut "planul chinchilelor ucigașe". Da, e un plan elaborat. Nu, serios... adică dacă toți inventează în fiecare an câte o modalitate de "sfârșitul lumii", noi de ce să n-o facem? Ați auzit-o pe asta nouă? E o teorie a unor indieni parcă dar nu sunt sigură care zic că cică un nor de praf toxic va înconjura Terra în 2014 și vom muri cu toții – partea bună e că, după cum zic ei, toxicitatea va fi atât de mare încât nici nu vom avea timp să reacționăm. Mie asta îmi convine ca tip de sfârșitul lumii. Măcar nu mai simți durerea. Pe termen lung. Vă prindeți voi.
După elaborarea planului nostru au mai trecut 10 minute și au început să își pună și oamenii întrebări. Adică frate, pe noi nu ne anunța nimeni ce se întâmplă. La un moment dat s-a stins lumina, apoi s-a reaprins, apoi iar s-a stins și tot așa. Eram ca într-un horror, de unde urmau să apară zombie sau vampiri nebuni care să ne căsăpească. Așaaaa, după un timp s-a dus șoferul/vatmanul/conducătorul de metrou a fugit (la propriu) până în celălalt capăt al metroului, iar oamenii s-au ridicat și au mers cârduri-cârduri (mhmmm...) după el. Atunci am realizat că mai rămăseseră vreo două uși ale metroului care erau încă la peron, deci nu apucase să iasă cu totul din stație (thank God). Apoi am alergat până la stația următoare, am luat metroul de acolo, care a mers pe contrasens o stație (cu vietza melcului încetinit de acidul folosit de un om de știință nebun - O.K., asta nu are sens, dar se explica), apoi am schimbat la Unirii și am ajuns la facultate.
Apoi orele au trecut greu.
Apoi am mers acasă.
Apoi...
Apoi...
Oh, apoi...
Apoi am mers cu A., nepotul meu care are 9 ani, la serbare. Impropriu spus serbare, pentru că a avut loc într-un loc de joacă de la Romană. Mda... să vedeți aici distracție.
Am ajuns la locul de joacă, unde era și un loc special pentru părinți... unde eu eram în plus... unde eu m-am simțit ca musca în lapte... unde eu am decis că-i timpul să mă car. Aveam mutra aia pe care o fac atunci când sunt înconjurată de copii și de părinți cretini care își laudă odraslele. Ieșisem afară să vorbesc la telefon (aka să mă plâng lu maică-mea că am ajuns în iad) și când m-am întors locul meu era ocupat de o mămică (cu toate că aveam haina pe scaun, aparatul foto pe masă...) care își lăuda plodul în gura mare.
Da, și aici am decis cât de mult urăsc părinții care imediat ce dau de alți părinți de la școală încep să-și laude copiii. Și să vezi mămicile... care mai de care mai machiate, mai aranjate, mai fandosite, de parcă ar fi fost petrecerea lor și nu a copiilor. Și să vezi muzica proastă. Da, am plecat. Copilu' era în siguranță acolo, cu toți părinții ăia, cu doamna învățătoare, cu animatoarele, așa că m-am cărat acasă și am lenevit, apoi m-am dus și l-am luat. Nu de alta, dar erau 3 ore la mijloc. Mda, asta și faptul că am ajuns acolo și am realizat că nu am decât 2,5 lei la mine, că băuturile sunt probabil cel puțin 4 lei una, că muream de poftă să beau o Cola. Și mi-am luat o doză de Cola de la automatele (așa se numesc?) de la metrou.
Când am plecat spre casă, iarăși cârdul de mămici. Am descoperit vreo 5 tipuri de mame: mama care laudă, mama care se plânge, mama absentă, mama critică, mama suspicioasă. Când mi-am pus căciula cu urechiușe de pisică în cap am primivit niște priviri tale... interesante. Și asta mi-a făcut ziua mai bună, pentru că atunci când văd atâta prostie și lăudăroșenie, tot ce-mi doresc e să le distrug iluziile celor care fac asta.

Pe seară s-a întors soră-mea de la un bal mascat și am făcut câteva poze în rochia ei de epocă. Si m-am jucat putin cu culorile si imaginea... Ta-daaaaa!

- miku

what does the fox say?

duceți-vă pe o pagină de youtube și uitați-vă la sigla youtube, dar cu mouseul în dreptul ei. how cute is that? :))

m.

Elvis Presley - I Cant Help Falling In Love With You

horoscop

*totul pe scurt*

Gemenii nu se vor lăsa afectaţi de evenimentele mai puţin plăcute din familie. Vor vedea partea plină a paharului în tot ceea ce se va întâmpla.

SURSA

MIKU says: nu sunt probleme familiale, sunt veșnicele probleme tehnologice; deci ar fi bine să fie așa cum scrie mai sus, la câte prostii se întâmplă! 

m-am întors, probleme pe scurt

Bun. M-am mutat. Am și net. Am trăit două zile fără net. Da. A fost greu. Aproape să dau ortu' popii.
Acum am dat de altă problemă. Mi s-a stricat telefonul. Da, păi... mi-a căzut din mână, s-a dezmembrat, apoi n-a mai mers touch-ul. Și iată-mă întoarsă la Nokia din 1900 toamna.
Acum că am stabilit asta, o să mă bag în pat și o să dorm 3 zile și 3 nopți.
Restul data viitoare.

miku

decoratiuni de Craciun, hypermarketuri de Craciun si...

Am fost azi in Auchan Iris.
Imediat ce am intrat, am dat in sfarsit de o caldura perfecta si de decoratiuni de Craciun. La un moment dat, in timp ce treceam pe langa un grup de copii care ascultau o poveste de Craciun de la un "bunic mecanic", am zambit. Desigur, ar fi fost mai frumos sa fie chiar un bunic adevarat acolo, dar... melodiile cu tematica de Craciun si toate culorile astea vesele, pe un fundal rosu-auriu dau o stare euforica indiferent in ce loc privesti.
Ma dusesem in Auchan sa-mi cumpar mancare. Aveam vreo 2-3 produse de cumparat, voiam ceva doar pentru pranz.
Imediat ce am intrat in Auchan, am uitat tot ce aveam de cumparat. Eram in rai. Bai, pe mine ma acapareaza tot aranjamentul asta in asa hal, incat daca as fi avut toti banii necesari, as fi cumparat tot ce aveau acolo. Mi-ar fi placut sa ma asez pe un scaun si sa vina in fata mea cei care lucreaza acolo si sa-mi prezinte totul si eu sa spun: vreau si de-asta, si de-asta, si de-aia etc.
Cum astea nu se intampla decat in filme, am luat la pas fiecare raion de acolo. Am analizat beteala, globurile, instalatiile, brazii, dulciurile... si am cumparat. Ce-i drept, chiar am fost rationala. Am cumparat putin in comparatie cu ce as fi cumparat acum cativa ani.
Oricum, am cumparat prostii de Craciun, nu de alta, dar apartamentul in care ma mut mi se pare gol si fara personalitate. Abia astept sa-l umplu. :))
Mi-am luat si o doza de Fanta pe care am scris mesajul meu, la fel de sec precum un brad artificial. :))
Mai am cateva lucruri pe care mi le doresc si o sa le si cumpar (cum ar fi un suport de lumanari in forma de om de zapada, niste lumanari parfumate), dar nu prea curand, pentru ca deja am o gaura cam mare in buzunar. :))


Miku.

Brenda Lee - Rokin' around the Christmas tree

You will get a sentimental feeling

When you hear voices singing, "Let's be jolly

Deck the halls with boughs of holly"

instantanee

# cateva chestii legate de plecarea mea la facultate: ai mei m-au scos de la intretinere din septembrie - cand am vazut cererea, am zis: c'mon dad, cat de disperat esti sa plec? (pentru ca de fiecare data cand vorbim, spune "ce bine ar fi fost sa ramai acasa..."; ai mei vor sa desfiinteze netul de la Craiova, odata cu noul contract din Bucuresti; maica-mea mi-a luat chestii in care sa gatesc, dar nici-o carte de bucate; nu-i bai, internetul e cea mai mare carte de bucate
# am pofta de ceva sarat, ceva cu branza. initial m-am gandit la mamaliguta cu branza, apoi am realizat ca si piureul e bun cu branza. in final m-am pus la calculator si n-am facut nimic vreo ora. inca incerc sa-mi dau seama care dintre variantele de mai sus ma atrage mai tare... (si cred ca o sa le fac pe amandoua:], ca de fiecare data cand nu pot sa aleg...)
# inca incerc sa-mi fac netul pe laptop. cred ca sunt imaginea esecului informatician in persoana
# nu vreau sa vina Craciunul. aici nu am decoratiuni de Craciun, dar mai e si chestia ca sunt doar 2 saptamani de vacanta, apoi...
# vreau sa fie vara. neverending summer


miku

in continuare...

Cat de tare ma enerveaza faptul ca nu pot scrie cu diacritice...
Mda, haideti sa va spun povestea prostului. Prostul fiind eu. Hai sa zicem proasta, ca sa nu dam si in transsexualism.
Se facu vreo doua zile in urma ca stricai eu laptopul. Nu stiu cum, dar sa zicem ca e vina mea. Si dupa ce reinstalai eu Windowsul, dupa ce instalai Wordu', tot, absolut tot ce aveam nevoie, il stricai din nou. Si iar nu-mi merge. Mai, sa ma bat singura nu alta.
Si acum reinstalez din nou, dar vedeti voi, trebuie sa-mi instalez si netu'. Vorba vine, trebuie "doar" sa fac niste setari. "Doar". Adevarul e ca e simplu. De obicei ia 5 minute, asta daca n-ai chef si te tot plimbi. Dar e o chestie care se face intr-un minut. Da, mai. Iar eu bantui de o ora prin calculator si nu gasesc setarile potrivite.
Pai nu-mi zburda mie mintea pe campii? Oooo, ba da.
Dar lasa, ma intorc eu, refac posturile astea doua, le pun diacritice, scriu si ce trebuia scris, invat si pentru partial, mai si gatesc... atunci sa vezi.

M.

Bill Withers - Ain't No Sunshine

Wonder this time where she's gone
Wonder if she's gone to stay
Ain't no sunshine when she's gone
And this house just ain't no home
Anytime she goes away

nu plec, dar nici nu stau. voi?

Mi s-a stricat laptopul. Din nou. Iarasi. La nesfarsit. Ca de obicei. E deja un fapt evident. De data asta m-am enervat. Pentru ca de data asta chiar nu i-am facut nimic. Si m-am enervat si am plans un plans din ala nervos, care mai apoi se calmeaza si se rezuma la cateva ore de plans calm. M-am culcat pe la 2 noaptea trecuta, m-am trezit azi dimineata la 7 (o poveste lunga), am realizat ca nu-mi merge laptopul si m-am pus din nou pe plans.
Evident ca nu am plans din cauza laptopului. Pur si simplu s-au strans prea multe chestii, iar cand se strang prea multe, dai pe-afara.
Cert e ca m-am calmat, reinstalez windowsul si...
Nu ramane decat sa astept. Si voi la fel... pentru ca aveam de scris intamplarile zilei de ieri, o zi care a fost plina din absolut toate punctele de vedere (am trecut prin toate starile emotionale posibile, nu cred sa fi ratat ceva)... si cred ca asta a fost si motivul pentru care am cedat si am plans. Aveam ceva de facut, era urgent, m-a lasat laptopul si am ramas in mijlocul taramului de nicaieri fara acces la lume.
O.K., exagerez. Mai am 2 calculatoare in casa, dar nu pot sa le folosesc. Pur si simplu nu pot. Nu pot scrie la ele, nu-mi vin ideile. In plus, nu sunt setate sa pot scrie cu diacritice (si nici nu reusesc eu sa gasesc acum optiunea asta), iar asta ma scoate din sarite.
Asa ca am zis, totusi, sa scriu aici motivul lipsei. (oricum, n-o sa lipsesc de tot; o sa mai postez cate-o melodie, ceva)
Deci (semi-)lipsesc. Pana diseara. Pana la anul. Pana cine stie cand.


Nu plecati. Revenim dupa pauza cu detalii incendiare. (mi-a ramas in minte replica asta de la o emisiune cretina, nu mai stiu exact care dintre ele...)

- miku

Nancy Sinatra – Bang Bang

Seasons came and changed the time When I grew up, I called him mine He would always laugh and say "Remember when we used to play?"

muntele de acadele

Mai sunt două săptămâni până la ultima săptămână oficială de cursuri, hai să o împărțim pe Miku în două.
Elena a rămas undeva la Craiova, probabil că încă pictează, stă cu picioarele pe pereți, bea ceai cu Red și merge la mall în fiecare zi.
Miku, pe de altă parte, a câștigat teren. Ce-i drept, a fost un acord mutual. Atunci când Miku a decis că-i timpul să plece, Elena a zis că ar mai vrea să rămână, așa că s-au despărțit și se prea poate să nu se mai întâlnească niciodată.
Fiecare pornind din același punct, au rămas câteva elemente care le leagă. Ceva gen... „amintirile mă chinuiesc”, dar într-o variantă mai puțin penibiliă și mai mult masochistă.
Cert e că uneori ele două mai vorbesc, iar atunci când vorbesc, își dau seama că fiecare și-a ales drumul pe care l-a considerat mai atractiv. Miku s-a aruncat ca de obicei cu capul înainte în necunoscut și, deși a sărit cam mult calul, încă nu a primit nici-un par în fund. Crede totuși că nu e departe.
Adevărul e că Miku ar cam vrea să plece și mai departe. Atunci când stai prea mult într-un loc, viața nu ți se mai pare frumoasă. Trebuie să pleci, ca să înțelegi și să apreciezi ceea ce ai.
Secretul fericirii e simplu: trebuie să fii întotdeauna pregătit să renunți la oameni și la tot ce ai. Dacă reușești asta, atunci vei fi fericit în cel mai pur sens. Dacă nu îți mai trebuie nimic, dacă nu mai depinzi de altcineva, nimic nu te poate răni. Dacă nu îți e teamă de durere sau moarte, ce alt rău mai poți păți?
Adevărul e că nu suntem setați, noi ca oameni, pentru fericire. Da, o căutăm în fiecare zi și ne păcălim simțurile din când în când, dar fericirea nu e pentru noi. În plus, ne place nefericirea. Chiar ne place. Nu ne place nouă să ne plângem de ce nu avem, când avem totuși destule să trăim bine?
Bubzbeauty, Lindi Tsang, un make up artist de pe youtube, într-unul dintre vlogurile ei zicea că are un carnețel în care seara scrie lucrurile pentru care e ea recunoscătoare că le are. Seara trecută mă bătea gândul și pe mine să fac asta, dar mă pusesem deja în pat si eram ¾ adormită.
O nouă viață. O nouă viață. O nouă viață.
Văzusem ieri o chestie pe Facebook, pe care am considerat-o interesantă. Era o fotografie cu doi bebeluși în burta mamei, care se contraziceau în legătură cu „viața de după uter”. Unul susținea că există, altul susținea că nu există. La fel și cu existența mamei. Unul spunea că ea există în tot ceea ce sunt ei, că ei trăiesc prin ea, că ea este în „pereții” casei lor, celălalt că nu există, că „doar n-am văzut-o niciodată”. O.K., putem lua chestia asta și într-un sens religios, dar și într-un sens larg. Și noi, oamenii, aici pe Pământ, putem fi la fel. Ne zbatem între niște pereți, în timp ce un „outsider” știe și râde când ne vede gândurile și întrebările.

Trebuie să fug la metrou, dar revin cu filosofeli de dimineață devreme mai târziu. :)

-miku

sprayul paralizant

Am nevoie de un spray paralizant, am dat de câini. Se prea poate ca săptămâna următoare să mă mut, deci nu o să mai stau fix la gura metroului (într-un bloc la gura metroului, ca să fim clari =]]). Până ajung acasă de la metrou mai fac vreo 10 minute și câinii încă mai bântuie prin București. Acum, iarna, sunt și mai disperați. Sunt înfometați, le e frig, se strâng în haite și probabil că pe mine m-ar nimici chiar și înainte să latre măcar odată. Mi-ar trebui vreo 10 mâini și în fiecare cqte un spray paralizant, ca să fac față cu brio. Până atunci, măcar unul, așa, de fantezie.
Acum, după ce o să-l iau, voi vrea să-l testez, să văd cum funcționează. Se oferă cineva voluntar? :))

-miku

Linkin Park - My December

This is my December, this is my time of the year

This is my December, this is all so clear

This is my December, this is my snow covered home

This is my December, this is me alone

cât pot să te urăsc

Nu intenționam să scriu un altfel de post, nici nu realizasem prea bine că azi e 1 decembrie.

Azi dimineață, la metrou, vin două femei la mine, de fapt, la toți cei care erau la metrou, și îmi pun în piept un fel de... "ceva" exact ca fâșia aceea neagră care se pune la mort, dar cu culorile steagului național. Le-am lăsat pe doamne să îmi prindă acea chestie de haină, dar mi-am dat-o jos la câteva minute după. M-au întrebat dacă merg la paradă și le-am zis că nu. M-au privit cu 2 tipuri de privire, care voiau să zică ceva gen:
1. "am mai auzit asta și la alții, dar să știți că sunteți niște români neglijenți, nu vă iubiți țara, bastarzilor!"
2. "ori e basarabeancă, ori e de altă nație"

Mi-am scos "chestia" de pe haină din câteva motive pur subiective: consider că România mă desconsideră ca cetățean, iar votul meu nu contează, consider că România nu-mi oferă nici-o șansă, ci indeamnă la răutate, furt, prostie și pentru că urăsc aceste lucruri, urăsc și România... ei bine, lista poate continua la nesfârșit.

Pe mine nu mă atinge deloc chestia asta cu "iubirea de țară". E exact ca de Valentine's Day. Tot anul o bați pe nevastă-ta, dar de Valentine's Day îi iei un buchet de flori și-i spui că e frumoasă. A doua zi, o bați iarăși.
E o prefăcătorie imensă și e observabilă în fiecare respirație a noastră. Ne prefacem că suntem buni cetățeni, dar la colț de stradă nu ratăm șansa să-l distrugem pe celălalt, pentru că asta ne face pe noi să ne simțim mai puternici.

Nu am ce să iubesc. Pentru mine, România e nefericitul loc în care m-am născut și din care trebuie să scap. Un fel de închisoare în care la anumite perioade ți se oferă câte un drog. Drogul îți dă impresia că ești într-un loc minunat, dar când te trezești, te vezi din nou închis între 4 pereți goi.

-miku