[EMMA] 10

10

EMMA

Andrei stătea întins pe canapea, cu telecomanda într-o mână, privind fix tavanul. Televizorul era dat pe mut și m-a auzit imediat ce am intrat. Nu s-a mișcat, ci doar mi-a făcut semn din mâna liberă să vin lângă el.

M-am întins și eu, m-am împins în el, iar în minte au început să-mi vină din nou evenimentele nopții trecute. M-a strâns și mai tare lângă el și și-a lăsat capul pe părul meu. Am stat îmbrățișați și am visat cu ochii deschiși fiecare la ale lui.

Andrei nu fusese niciodată un bărbat previzibil. Îl cunoscusem în primul an de facultate și mă atrăsese prin gesturile sale spontane, prin faptul că își schimba stilul atât de ușor. Mi se păruse perfect, de fapt, credeam că eram făcuți unul pentru celălalt, ca două picături de ploaie din același nor.

Dar timpul trecuse și ușor ușor ajunsesem să fim legați doar de obișnuință. Ne mutaserăm împreună într-o garsonieră după o lună de când ne întâlniserăm prima oară. Peste un an ne-am căsătorit. Mai apoi am strâns bani, am cumpărat un apartament și o mașină, apoi totul a început să stagneze. Eram amândoi plecați toată ziua, iar seara ajungeam acasă obosiți și fără chef. Dar weekendurile zburam către mare sau munte și retrăiam fiecare fior al iubirii care ne legase.

Totuși, Andrei nu îmi fusese niciodată de ajuns. Ca atunci când mănânci din prăjitura preferată, numai că mânânci mult prea multă și simți nevoia de apă și poate o pastilă de greață. Și greața se extinsese din ce în ce mai mult, căci cu cât mănânci mai multă prăjitură, cu atât începi să te saturi și să nu ți-o mai dorești. Iar „pastila” se află atât de departe, de parcă nici nu ar exista. E cumva interzisă, ascunsă într-un seif bine încuiat și niciodată nu va fi dată unui om simplu, de rând.

Dar aveam nevoie de ea. Ea fusese lângă mine de când nici nu-mi mai aduceam aminte. Ne cunoscuserăm undeva la grădiniță. Când îi privesc ochii mari și negrii în fotografii plâng mereu, pentru că ea e mult prea prețioasă, fata cu păr negru, lung, drept. Uneori îmi imaginez că suntem încă mici, doar niște copii și doar inocența se știa între noi. Îmi aduc aminte atingerile ei fine, degetele mereu reci, mângâindu-mi spatele cu o finețe nemărginită.

Inocența se zbătea cu atâta putere în jocurile noastre că mai târziu, când am crescut, am fost curpinse de jenă. Dar jena a trecut și vorbele s-au răsfirat și tot ce am putut să fac a fost să o ascult, să-i ascult vocea, să-i privesc sprâncenele încruntate, să o țin de mână, să-i spun mereu că va fi totul așa cum își dorește.

Andrei s-a foit lângă mine.

– Ai adormit?

– Nu, i-am răspuns încet. Nu eram sigură că mă aude, tocmai mă luase somnul și vorbele-mi ieșiseră mârâite.

– De ce ești îmbrăcată așa?

– Am fost la spital.

A pufnit. A râs. M-a strâns în brațe.

– Mă înșeli.

Îl iau la rândul meu în brațe.

– N-aș face-o așa, pe față.

– Știu.

Îmi respiră în ureche, îmi face pielea de găină. Îmi doresc să-l sărut ca atunci când aveam nouășpe ani.

– Nici eu, a continuat el.

Vorbele lui nu mi-au provocat furnicături pe spate, nu m-au făcut să oftez, nu am reacționat și nici nu cred ca el să fi observat că nu mai suntem aceiași. Am închis ochii și după un timp am adormit.

EMMA [9]

Cred ca filmul de mai devreme m-a readus pe Pământ. Am scris.

9

NATHANIEL

În timp ce Diana respira încet un somn adânc lângă mine, mintea mea aiura în încercarea de a-și găsi somnul. Nebuna care voise să se arunce de pe bloc era într-un spital iar eu stăteam din nou în patul meu, din nou în lumea mea.

Ceva mai devreme, în seara aceea, cerusem unei entități – oricărei entități atotputernice – un semn. Douăzeci și opt de ani mi-i petrecusem în căutarea a ceva, a unui ceva despre care nici nu știam ce aș fi vrut să fie, trebuia doar să existe, eu să-l găsesc și să fiu fericit. Cine știe ce căutam eu? Poate chiar fericirea însăși. Să zicem că ar fi fost fericirea obiectul căutării mele. Am umblat după ea o bună perioadă de timp în copilărie, căutând-o în jocuri sau basme. Mi-a scăpat printre degete.

O simțeam, știam că e lângă mine, mă apropiam de ea, dar atunci când să o apuc mai bine, dispărea. Da, se strecura ușor, cu o abilitate prostesc de bine definită și rămâneam iarăși doar eu și o căutare continuă.

Apoi, în adolescență, am crezut că e a mea. Am crezut că în sfârșit voi putea să o păstrez și să o iubesc ca pe mine însumi. A mers un timp. Am întâlnit-o sub forma primei mele mari iubiri. Era înaltă, avea părul blond arămiu și ochii albaștrii și transparenți ca sticla. Era frumoasă și o iubeam, căci credeam ca va rămâne mereu la fel.  Mereu albă, mereu seducătoare, mereu gata să-mi ofere la rândul ei iubirea. Să se ofere ea însăși.

Eram egoist. O voiam pentru mine, pentru plăcerea mea. Și mi-a oferit plăcere. Dar într-o zi a plecat. Nu a spus adio, nu a spus la revedere, a plecat fără nici-un semn și eu am rămas singur, iarăși părăsit. Poate că nu-i bine să fii egoist cu fericirea. M-am gândit s-o împart și după ea au urmat multe, multe altele care au încercat sa-i ia locul, să mă înșele, să își pună la suprafață corpul alb si-n interior să dau numai de sfoiag și gunoi.

Nu am mai gasit-o. Cel puțin, nu sub forma fericirii de care aveam eu nevoie.

Apoi a apărut Diana și avea corpul la fel de alb ca ea, zâmbetul la fel de seducător, și-am crezut că mă pot minți un timp, că în timp ce eu încă o caut, pot să îmi iau porțiile de fericire din ea.

Nu a mers. Diana a rămas doar un corp care respira lânga mine, un intermediar învechit al fericirii.

Cu siguranță, nebuna care voia să sară de pe bloc nu e un semn, nu unul bun, în fapt. Dar m-a făcut să-mi aduc aminte de căutarea mea și de șansele de a o găsi.

Am privit mult timp oamenii din jurul meu. I-am analizat. Nu sunt fericiți. Nici măcar unul nu este. Nici cei bogati, cu uriașele vile de lux pe malul mării, nici cei săraci (nu poți să fii împăcat cu duhul când vezi că nu ai ce să le dai copiilor de mâncare; astea sunt basme). Atunci eu ce caut? Un mit?

Poate că e un mit.

Miturile au la bază ceva adevărat. Așa că nu am renunțat. Ce pierd? Nu am nimic de pierdut, îmi spun mereu. Poate că oamenii s-au înmulțit atât de tare tocmai pentru a se uni în căutarea fericirii. Unde-s mulți puterea crește, nu-i așa?

Ce-ar fi dacă ne-am unii cu toții și am căuta-o? Ar fi o orgie mondială? Un orgasm suprem apoi... apoi ce? Iarăși lumea noastră?

Asta-i tot ce am putut să aflu.

Privesc pe geam. E aproape dimineață și afară ninge. În curând va fi aprilie.

EMMA [VIII]

VIII

EMMA

Primul lucru la care m-am gândit atunci când am deslușit încăperea în care zăceam a fost acela că nu murisem. Nefiind moartă, însemna că ceva se întâmplase, așa că am inspirat adânc și în timp ce o asistentă blondă îmi schimba perfuzia, am început să refac în minte drumul de noaptea trecută. Andrei venise de la serviciu și dorea un tratament special. Eu fusesem dată afară de la muncă și nu aveam nici-o dorință să-i satisfac poftele. Am ieșit din casă, am luat-o pe prima stradă la stânga, m-am oprit în fața unui turn și am urcat scările. Eram speriată. Era întuneric și nu vedeam nimic. Cu cât alergam mai repede cu atât mă împiedicam mai des și îmi jdreleam picioarele, coatele, palmele.

Și-apoi blocul, întinderea de lumini aplatizate și puținul alcool pe care l-am înghițit.

Bineînțeles, nu aveam o imunitate prea mare la alcool. Atunci când unui bețiv oarecare i-a trecut pri minte să salveze o așa-zisă domiță la anaghie s-a zis cu sinuciderea mea.

Și mi-am pierdut orice fărâmă de putere, așa că nu am avut încotro și am acceptat că mai trebuie încă să trăiesc. Sinceră să fiu, m-am întrebat de multe ori de ce e viața așa. De ce unii oameni, să zicem, bolnavi de cancer în ultima fază, încă își doresc să trăiască și ar face tot posibilul să trăiască, iar cei care sunt sănătoși tun, care practic ar putea avea totul, își doresc sa se ducă naibii. Ar fi fost frumos să existe un fel de mașină-transplant care să doneze restul zilelor de viață celor care și-o doresc cu adevărat.

Pe de altă parte, nici măca eu nu mi-am dorit atât de tare să dau colțu`. Impulsivă din fire, aș fi murit fără să-mi dau măcar seama ce fac.

Și din aceeași impulsivitate sunt prinsă acum într-un spital.

Imediat cum am deschis ochii vreo două asistente s-au fâțâit pe lângă mine punându-mi întrebări, verificându-mi tensiunea iarăși și iarăși, căscându-mi ochii și orbindu-mă cu o lanternă puternică, în fapt, făcând tot felul de controale din care am înțeles că ori urmează să decreteze că sunt o nebună și-apoi să mă trimită la un spital în temă, ori, dacă bețivul care m-a salvat nu le-a spus că voiam să mă sinucid, ar putea să-mi elibereze fișa de ieșire din spital și să mă car într-un final acasă unde să ticluiesc un plan mai bun de a mă sinucide. Sigur, nu eram prea convinsă că voi fi în stare să duc vreun plan la capăt, ca de altfel, niciun lucru pe care l-am făcut până azi, dar orice încercare te aduce mai aproape de efectul dorit, nu-i așa?

Cu toate astea, asistentele mi-au spus să mă odihnesc și m-au lăsat singură. Nu menționaseră nici-o boală cu nume extrardinar, motiv pentu care am înțeles că bețivul nu le spusese adevărul. Am răsuflat ușurată și m-am ridicat din pat. Apropiindu-mă de fereastră am observat că salonul în care stăteam era la parter. Cu un noroc chior și deștept, am sărit pe geam, așa în pijamaua ciudată de spital în care eram, și cumva am reușit să trec de paznici nevăzută. E uimitor cât de interesat era unul dintre ei să-și analizeze mucul pe care-l scosese din nas, așa că am fugit până la cea mai apropiată stație de autobuz.

Nu aveam ceas, dar era spre dimineață, poate chiar 6, căci nu era prea multa lume, iar cea care era se grăbea, semn că mergeau spre service. Am luat autobuzul și în vreo jumătate de oră am ajuns acasă. Ușa de la intrare era deschisă și m-am întrebat dacă Andrei era treaz.

Și era.

[emma] EMMA [VI], NATHANIEL [VII]

EMMA [VI]

Am visat că mă îmbrățișai și plângeai lângă mine. Mâna ta era atât de caldă, pielea ta atât de fină, ochii tăi plini de lacrimi. Și eu plângeam, dar nu pentru că eram moartă. Plângeam pentru că voi pleca departe și nu voi mai putea să-ți sărut buzele, nu voi mai putea să zbor alături de tine, nu voi mai putea să te iubesc. Încercai în van să îmi miști corpul, să-mi faci membrele să se plimbe pline de dorință peste alte tale. Zilele noastre de iubire se sfârșiseră și eu zburam singură spre o lume nouă. Eram singură și numai singurătatea mă îmbrățișa acum. Nici-o lumină orbitoare, doar imperfecțiune, durere și nemurire. Te iubesc. Te iubesc. Te iubesc.

Iartă-mă.

NATHANIEL [VII]

M-am pus în pat. Pe tavan, Diana lipise stele fosforescente și tot privindu-le mi-am adus aminte de momentul în care murise bunicul meu. Aveam vreo nouă ani și mama mă lăsase la el în vacanța de vară. Eram doar noi doi, singuri, într-un sat în care populația nu trecea de două sute de persoane. Ne trezisem dimineața devreme și îmi dăduse cizmele bunicii, care, chiar dacă îmi erau mari, le purtasem entuziasmat. După ce a luat o bucată mare de brânză și una de pâine, am mers împreună la pescuit. Avea o barcă veche, făcută de tatăl lui și mie îmi era mereu teamă să nu cad din ea. Lemnul nu părea să fie prea rezistent, dar bunicul era atât de încrezător în barca aceea că ar fi putut să își mute acolo toată casa.

Ziua nu a trecut repede, dar când am ajuns acasă seara mi-a cerut un pahar cu apă. S-a pus în pat, a spus că îl doare capul, că e amețit. M-am dus în bucătărie, dar am auzit niște prieteni strigându-mă de afară și m-am dus la ei.

M-am întors târziu, noaptea. Când am intrat în dormitorul său l-am văzut întins pe jos. M-am dus lângă el și l-am strigat pe nume de câteva ori. Am început să tremur, am început să plâng, să-l zgudui, să-l strig, să-l strig, să-l strig. Dar nu mă mai auzea. Nu mai voia să-mi răspundă. Plecase. Mă lăsase singur. Singur.

Nu i-am vorbit mamei o lună întreagă. Am lovit-o pe psiholoagă, am devastat casa, am fugit de acasă. Amintirea lui, amintirea bătrânului care-mi ceruse apă mă bântuia constant. Eram un copil, dar știam că fusese vina mea. Aș fi putut să stau lângă el, să îmi dau seama că e bolnav. L-aș fi salvat. Aș fi putut să-l salvez.

Îl mai visez, uneori. Aceeași secvență se desfășoară mereu: îl văd cerându-mi paharul cu apă, apoi mort lângă patul său, cu gura deschisă, cu ochii pironiți spre cer, cu mâinile încleștate.

[EMMA] nathaniel [V]

NATHANIEL

După ce Diana a mers să doarmă, m-am dus să-mi iau câteva beri și niște țigări și m-am reîntors pe bloc. Diana voia să ne căsătorim. Mi-o propusese așa, dintr-o dată, de parcă asta ar fi schimbat ceva între noi.

Am fost cerut în căsătorie.

Patetic.

Era întuneric și abia vedeam să duc berea la gură când ușa a fost trântită brusc. Inițial am crezut că-i vreo rafală de vânt, că începuse și așa să bată prea tare și voiam să mă duc în casă, după Diana, să văd dacă doarme și să-i spun în orice caz că e nebună și că nu mă căsătoresc cu ea, dar imediat după ce ușa s-a dat în lături a ieșit cineva.

Și gata cu virginitatea locului meu secret. Mă ridicasem să plec, când acel cineva s-a pus brusc jos și a început să bea dintr-o sticlă. Și n-a băut prea mult. Mi-am dat seama că era o fată. Am dat să plec, dar exact în acel moment s-a ridicat și privirea mi-a căzut fix pe curul ei.

Și proasta voia să sară. De pe bloc.

Așa că am spus cel mai tâmpit lucru care mi-a venit în minte sperând să plece fără să îmi murdărească de sânge locul secret.

– Ești murdară pe cur.

[EMMA] emma [IV]

Ziceam c-am inceput sa scriu Emma, o poveste fara un subiect anume. M-a traznit sa scriu ceva. Adica am reusit sa alung lenea si sa scriu, c-am avut niste idei care-mi placeau...

EMMA

Mă simt goală. Ca în visele acelea în care mergi pe stradă și brusc realizezi că nu ai nimic pe tine, nici măcar pantofi. Și pentru că ești așa gol în public, încerci să te ascunzi, să te întorci acasă, să te ferești. Oricum, nu pare să-i pese nimănui de goliciunea ta, dar tu tot te simți dezbrăcat.

Însă nu sunt goală. Nici într-un vis nu sunt.

Alerg pe niște scări. Urc trepte, câte două, câte trei. Fug. Pe scara blocului e întuneric, afară noapte. Nu am un țel. Vreau doar să scap. Nu mă urmărește nimic material. Nu aș fugi dacă cineva ar vrea să mă prindă, să mă ucidă. I-aș cere doar să fie rapid, îmi e teamă de durere. Tocmai moartea o caut. Nu știu dacă o caut cu adevărat, ar putea fi doar un impuls, o greșeală de moment, ceva care alții îl consideră trecător, tabu al tinereții. Dar nu e. E în mine de ani de zile, nu pot să-l pierd, să scap de el. E și în alții, dar unii se descurcă. Se descurcă bine, de parcă ar fi dresați să meargă pe un anume drum. Dar eu nu sunt. Am evadat și acum m-au înconjurat leii din junglă. E o junglă ipotetică, fizic sunt încă în acest bloc.

Am ajuns la etajul opt. Am urcat scările în câteva minute. Nu eram bună la sport. Nu sunt. Dar durerea te face bun la orice. Teama. Dragostea. Niciuna nu vine la pachet cu un ghid de folosire. Vin așa, necomandate, ca un cadou al providenței. Ei zic că sunt încercări. Că numai ce buni supraviețuiesc. Milioane de oameni supraviețuiesc. N trebuie să fii geniu să iubești. Dacă te gândești, geniile nici n-au iubit prea mult. Cine a inventat expresia asta ilogică? Geniile n-au timp de iubire.

Noi cei simplii avem.

Dar dacă nu o putem primi așa cum ne-o dorim? Dacă nu există dragoste chiar pentru toți? Poate se mai termină rezerva din când în când. Atunci când m-am născut (iarăși o expresie ilogică!) era gol depozitul de dragoste. Mi-au dat niște firimituri, dar nu-mi ajung. Sunt lacomă. Vreau dragoste. Vreau să iubesc. Poate că iubesc. Iubesc. Chiar iubesc. Sunt lacomă pentru că vreau să fiu iubită.

Etajul 10. Am ajuns. Mai usc câteva trepte, ajung pe acoperiș.

E frig. E martie. Urăsc martie. E plin de remișciențe. Nici zăpadă, nici iarbă, nici primăvară, nici iarnă. Ca atunci când nu speli găleata în care ai ținut gunoiul. Încă simți mirosul urât a ceea ce a fost.

Deschid ușa. E din fier masiv. Am noroc, nu are nici-un lacăt. Ar fi trebuit să cobor cele 10 etaje și până aș găsi un alt bloc cu zece etaje aș putea să mă răzgândesc.

Mă doare genunchiul, fundul. Am căzut de vreo câteva ori în fuga mea. Era întuneric complet. Ca în mine. Oare corpul are lumină în el? E vreun suflet care să-l lumineze? Nu are?

Mă apropii de margine. Mă uit peste oraș.

Nu e așa mare.

Dacă aș fi avut cu ce, aș fi făcut o fotografie. O ultimă plăcere înainte de moarte.

Îmi trece vântul prin păr, mă ia cu frig, îmi strâng brațele în jurul corpului. Mă uit în jos. Nu-mi e teamă. Lacrimile mi s-au uscat pe față. Am plâns destul. Vreau să mă plângă și ei. Și ea.

Mă așez lângă margine, îmi scot din rucsac o sticlă de vodkă. Vreau să zbor atunci când voi cădea.

Vor crede că m-am îmbătat, că m-am împiedicat, că a fost un accident. E mai bine.

Nu vreau să îmi plângă de milă. Dar vreau să-mi simtă lipsa. Oare există fantome? Mă voi întoarce și eu ca una? Voi merge în Iad pentru că am încălcat regulile? Voi merge în Rai? Mă voi reîncarna?

Beau din sticlă, mă arde pe gât în jos spre stomac. Beau cât mai multă, cât mai repede. Când simt că o să vomit mă ridic. Mă sprijin de zidul micuț care împrejmuiește marginile. Mă uit în jos.

Strâng din ochi. Ridic un picior. Începe să-mi fie teamă. Ce-i în neregulă cu alcoolul ăsta? Ar trebui să mă încurajeze. Dau să ridic și celălalt picior.

– Ești murdară pe cur.

Cât pe ce să cad fără să știu cine a vorbit. O fi vreun înger? Mă întorc. E un tip. Stă lângă ușă, jos. Are o bere în mână.

– Și ce, îi zic.

Se ridică. Vine spre mine. Are părul negru și lung și vâlvoi. Și fața albă. Pielea albă.

O fi diavol?

E îmbrăcat în negru de sus până jos. E frig, dar are tricou.

Zâmbește. Zâmbetul ăla „eu știu tot”.

– Nu te sinucizi cum trebuie.

Pufnesc. Dau să mă întorc cu spatele, mă urc iară pe zidul mic. Băutura începe să-și facă efectul.

– Ia sticla aia dacă vrei, zic. Să nu suni la salvare, mă auzi?!

– Nu sun.

– Bine.

Gata, sar.

O secundă în aer. O secundă.

Mă ia de mână. Prost spus. Mă apucă de mână cu atâta forță că simt că mi se dizlocă umărul. Cred că mă apucase chiar de când voiam să sar. De când mă urcasem. Mă izbesc cu fața de zid. Mă doare.

– Ce naiba faci cretinule?!

– Vrei să mori?

– Da!

– Vrei?

Stau atârnată la nu știu câți metrii înălțime pe un bloc cu zece etaje. Mă uit în jos. Trec mașini. Mă uit în sus. E cerul negru. Dar el e în fața cerului, prea aproape de mine. Nici nu pare să se chinuie. Sau nu mai văd eu bine. Mă doare mâna. Încerc să scap. Începe să mi se facă frică. Când mă uit în jos, îmi dau lacrimile. Mi se face frică de-a binelea. Mă prins de el acum. Îmi strâng mâinile în jurul mâinii lui.

– Vrei să mori?
Nu-i răspund. Îmi e frică. Frică. Frică. Nenorocitul mi-a luat ultima șansă. Așa cum stau, atârnată, uitându-mă în jos, deslușesc bine movitul nebuniei mele. Poate că era o închipuire dată de spaimă și alcool, dar o văd trecând pe stradă, exact sub mine, cu el.

Îmi vine să strig, nu o fac. Îmi vine să-i zic lui să-mi dea drumul, dar acum îmi e frică.

– Nu vreau, îi zic.

– Nu te aud.

– Tâmpitule, ridică-mă.

– De ce?

– Prost ce ești, ridică-mă acum!

Mă ridică, cad pe el, rămân așa. Îmi e prea frică să deschid ochii, el nu se mișcă. O fi murit? Cum să moară? Respiră. Încep să respir și eu. Îl miros. Fără să vreau. Miroase bine. E un parfum care mă înțeapă, mă aduce în realitate.

Plâng. Mă ridic și plec.

Încer să cobor scările, nu văd nimic, mă împiedic. Îl aud în spatele meu însă atunci când cad și mă rostogolesc de vreo câteva ori simt că fiecare por al meu urlă de fericire. Reușesc să alung din durerea care mă sufocă în interior.

Nu mai simt nimic.

Mă gândesc la idiotul care nu m-a lăsat să cad. Nu știu dacă îi sunt recunoscătoare. Las pe mâine. Închid ochii.

Nici nu cred că m-am lovit, eram la ultima treaptă. Dar mă doare. Și plâng. Cineva deschide ușa și lumina mă invadează. Aud ceva de salvare și când idiotul mă întoarce cu fața în sus văd că are ochii albastrșii prea albaștrii. O fi alcoolul sau... are trei, patru, cinci ochi? Se clatină. Văd negru.

[poveste] EMMA

Nu știu de fapt dacă e o poveste sau vor fi doar texte scurticele, dar sunt chestii care vreau să le scriu și le voi pune sub forma unei povești care se va numi EMMA.

I

EMMA

Sunt trei motive pentru care oamenii vor să se sinucidă. Unu. S-au plicisit de ceea ce înseamnă pentru ei viață și vor să atragă atenția, de aceea ei aleg să ia câteva pastile și să bea numai puțin alcool în schimbul unei sărituri de pe o clădire înaltă. Doi. Viața lor urmează să fie oricum curmată de factori care nu pot fi alungați. Trei. Depresia.

Cu toate că moartea nu e în sine un orificiu prin care să putem evada fără consecințe, gândul că nu o să mai fim printre cei vii ne conferă un oarecare moment de respiro. Nimeni nu o să mai știe nimic de mine. Toți or să mă vadă coborând în mormânt, or să le ofere condoleațe familiei și poate, dacă au avut un oarecare atașament, or să și lase libere vreo câteva lacrimi. Apoi or să se întoarcă la casele lor și or să reia cursul normal al vieții lor. Până și propriul meu șef va uita cui să dea articolele pe ultima sută de metrii, va schimba persoana într-o toană, nemaiamintindu-și cine ștergea cu mopul fiecare greșeală de scriere. Și postul va merge astfel către o altă ființă nemulțumită, care spre deosebire de mine, nu va vrea să se sinucidă pentru că deși serviciul este perfect reproșabil, viața îi este foarte frumos aranjată într-o casă la ieșirea orașului, cu o familie mică și calmă și probabil vreo două pisici persane care mătură masa din bucătărie cu niște cozi stufoase.

 

II

 EMMA & NATHANIEL 

Te-am iubit atunci când nu aveam nici-o șansă să-mi manifest iubirea. Te-am iubit atunci când nu aveam nici-un drept să o fac. Te-am iubit pentru că nu depindea de mine. Dar toată nefericirea strânsă iese acum la iveală și tot ce mai vreau e să te pot urî.

III

NATHANIEL

Degetele îmi erau amorțite. Le mișcam încet, foarte încet. Nu voiam să mă ridic. Cerul era negru. Nicio stea. Nici măcar speranță de-o stea. Stelele cădeau spre Pământ. Bucățele mici de stele care se învârteau bete spre un Pământ la fel de amorțit ca și mine. La urma urmei, nu le rămânea decât să fie și ele tot amorțite, dacă voiau să-și ducă restul existenței pe Pământ.

Încercam să-mi mișc și picioarele. Stăteam de minute bune întins în zăpadă așteptând nimicul să se întâmple. Nimicul nu era chiar atât de gol, ce-i drept, ar fi putut să se umplă imediat de un animal sălbatic rătăcit care ar fi simțit miros de carne, sau poate o rafală de vânt mai puternică mi-ar fi scăzut temperatura corpului atât de tare încât aș fi murit – în sfârșit – sau poate chiar o mașină derapândă m-ar fi nimicit în câteva secunde. Nu aș fi simțit în niciunul dintre cazuri mare lucru. M-ar fi durut, e drept, nu eram destul de înghețat încât să-mi pierd simțurile vitale, dar poate că durerea m-ar fi atacat atât de tare încât aș fi uitat măcar în momentul morții de însăși moarte și viață.

Eram beat. Sigur eram beat, altfel nu aș fi putut să închipui îngeri de zăpadă atât de frumoși. Eram beat, tremuram de frig, eram acoperit de un strat subțire de zăpadă și nici nu mă mai gândeam să fac autostopul.