background

dacă-ul cel fără de sens

m-am tot întrebat de unde atâta calm și atâta putere de indiferență în mâinile și mintea lui red. apoi m-am uitat și la alți oameni și am văzut același lucru. închidere față de lume, cu toate că sunt oameni în mijlocul oamenilor. sunt mai puțini, ce-i drept, și au o aură diferită.

m-am uitat la mine și m-am văzut dependentă, mică (deloc aluzie la fizic), fără orice impuls de a face ceva. cumva, mi-am dat seama că devenisem parte din tagma oamenilor care vor, dar doar se plâng; mă trezesc și-mi zic că sunt conștientă de ceea ce-mi lipsește, apoi o las baltă și îmi continui existența mediocră. mă gândesc că sunt oameni cărora li se întâmplă ceea ce vor, iar altora nu.

apoi mai am zile ca asta în care-mi aduc aminte că nu cu mult timp în urmă nu eram atât de varză, atât de moale, atât de incapabilă de a mișca un deget. e drept că am ajuns mereu să renunț la cele mai multe proiecte, dar am avut anumite linii în care am fost constantă mereu.

și mă întreb de ce facem asta. de ce ne schimbăm în funcție de cei din jurul nostru și cum de ajungem să ne lăsăm atât de ușor influențați de alții, mai ales când știm bine ce vrem.

pe mine mă atrag unele lucruri exact cum e atrasă musca de căcat. sau na, un copil de cireașa de pe tort, ca să nu fim scârboși dis-de-dimineață (abia acum văd că-i deja 2p.m.). eu știu ce-mi face rău, dar fix acolo mă duc, pentru că acel rău îmi face pe moment bine. și azi mi-am adus aminte de ceva ce-am scris când aveam vreo 12 ani, ziceam ceva de genul că mie-mi place să mă schimb și reinventez des, altfel mă plafonez și devin parte a mulțimii. și-mi zic mai devreme, în timp ce veneam de la mega image cu o țelină în mână, mergând spre casă să fac curat: ce naiba faci? de când îți dorești tu să fii stabilă, de ce ești obsedată de curățenie (eu, obsedată de curățenie, people; dacă vă uitați prin postările de acum 2 ani o să vedeți cât de împrăștiată, dezordonată și uneori chiar mizeră eram), de mersul normal și lin al lucrurilor? de când și pentru ce? răspunsul e simplu: pentru cei din jur. pentru că cei din jur mi-au vorbit atât de mult de ceea ce vor ei să fie încât am ajuns să cred că sunt parte din ei (eu sunt extrem de empatică și empatizez atât de bine cu unii oameni încât am impresia că devin una cu ei) și îmi doresc ceea ce-și doresc ei.

iar zilele trecute, când, rămânâd într-o seară singură, mi-am dat seama că în interiorul meu sunt extrem de singură și n-ar fi fost un lucru rău dacă nu ar fi fost vorba de o singurătate prostească, adică aceea de a fi renunțat la mine mi-am băgat picioarele. m-am reapucat de pictat, am lăsat monstrul împrăștierii să mă domine și mi-a fost bine.

nu suntem noi, oamenii, proști atunci când vrem să-i facem pe ceilalți să fie fericiți în preajma noastră, când de fapt ei caută altceva?

negrul ăsta al blogului e atât de bun.

– miku

unde? când? cum? am adormit.

poate că ar fi fost bine să nu las un eseu de 5 pagini pentru ultima noapte

mai ales dacă vreau să scriu despre divina comedie

conștient

Rar suntem conștienți de ceea ce avem. Rar ne dăm seama cât suntem de fericiți pentru că întotdeauna ne dorim să fim altcineva. Cred că momentan ne e imposibil să înțelegem ce posedăm și ce ne face fericiți. De fapt, reușim să înțelegem aceste lucruri atunci când le pierdem permanent/momentan.

Dacă azi am privirea bună, la 60 de ani nu voi mai vedea bine și abia atunci voi înțelege pe bune cât a însemnat de mult vederea. Dacă acum sunt destul de agilă și reușesc să merg foarte repede, să sar scări, să merg cu rolele, când voi avea 60 de ani se prea poate să nu mai fac asta, cel puțin nu la aceeași intensitate.

Am observat că eu sunt genul de persoană care nu face lucruri ce nu îi plac, iar atunci când trebuie să fac ce nu-mi place, fac în așa fel încât scot la suprafață ceea ce îmi place în neplăcut.

Oarecum paradoxal, sunt genul de persoană care nu poate să se bucure de ceea ce are in that very moment. Sunt fericită și cu cât sunt mai fericită cu atât mă gândesc mai mult la chestia că momentul fericit va trece. Nu asta e problema, totuși, rezolv ușor acest lucru, pentru că-mi dau seama că mă auto-sabotez și încerc să mă auto-repar.

Problema e că în timp ce ar trebui să "trăiesc momentul" (mamă ce răsuflată mi se pare expresia asta), eu încerc să mă conving că ar trebui să-l trăiesc. Adică trăiesc un fel de poveste în poveste, which is weird. Și mai weird e faptul că în timp ce ceva se întâmplă, eu îmi imaginez alte posibilăți de continuare a acelei întâmplări. Chestia e că visez prea mult și mă cam îndepărtez de realitate, iar asta nu e bine. Am mereu un fel de "candelă" de rezervă aprinsă și încerc mereu să înregistrez acțiunile unor oameni care îmi atrag atetia în mod special. Mă fascinează unii oameni, e drept. Îmi place să-i analizez și mă pierd în detalii. Sunt prea leneșă să-mi notez totul și iarăși pierd, pentru că urmăresc reacțiile oamenilor tocmai pentru că îmi trebuie (scriu ceva, un fel de roman).

Oricum, toată postarea asta a pornit de la ideea că sunt conștientă de un lucru: am experimentat tot ce voiam în materie de coafuri și am realizat cea care îmi place cel mai mult - păr mediu spre lung, breton drept, japonez/coreean. Deci azi am bifat un lucru pe o listă ipotetică a analizei proprii.

- miku

convorbire cu miku

Eu (cu gura plina): Ce faci?
Miku (se intinde in pat, respira adanc, isi tine respiratia): Vreau sa dorm.
Eu (plictisita): Si? Ce te tine?
Miku (expira si baga in gura o bucatica de ciocolata): Tu. Si gandurile. Si ceilalti.
Eu (putin contrariata) : De ce? De ce? Eu sunt tu, sa nu uiti asta.
Miku (ganditoare) : Stiu.
Eu (enervata de-a dreptul) : Ce stii? Te-am intrebat ceva. Ce te deranjeaza?
Miku (cum un aer de drogat) : Zambetele.
Eu (gandind ca Miku si-a pierdut mintile) : Zambetele?
Miku (ofteaza si-si linge/musca buzele) : Mhm.
Eu (entuziasmata de-a face pe psihologul) : Hai, vorbeste, nu ne aude nimeni.
Miku (vorbind incet, cu gandul in alta parte, privind in gol) : Vreau ceva... ceva care mi se pare real si posibil, doar ca tocmai posibilitatea existentei ma intoarce pe dos.
Eu (filosofand) : Cred ca ai nevoie de o schimbare, ceea ce e si evident, avand in vedere viata ta monotona, peisajul care nu se schimba. Ai putea sa iei un bilet de avion si sa te duci in Grecia. Iti place acolo.
Miku (oftand) :Blufezi. N-am fost niciodata in Grecia, n-am idee ce e acolo.
Eu (cu o mutra serioasa) : Ai vazut filmul ala, cu femeia care era ghid turistic si era incordata, dupa care urla in gura mare ca n-a mai facut sex de cateva luni. Apoi si-o pune cu soferul autobuzului.
Miku (salivand cu gandul la sofer) : Soferul ala arata demential. Era Hercule in persoana.
Eu (dandu-si ochii peste cap): Detalii.
Miku (zambind) : Mda...
Eu (entuziasmata) : Deci? Megem in Grecia?
Miku (ametita) : As vrea eu. Hei! [dintr-o data entuziasmata] Iti aduci aminte de Miku din An Cafe?
Eu (isi da ochii peste cap) : Cum as putea sa-l fi uitat? Ai salivat dupa el ani in sir.
Miku (ganditoare) : Nici ei nu mai sunt impreuna. Vezi? Incerci sa ma pacalesti, nimic nu dureaza, de fapt.
Eu (ii da o palma lui Miku) : Nici n-am zis c-ar dura. Tu doar trebuie sa admiri.
Miku (se pune pe jos, cu picioarele in sus, sprijinite de perete) : Stiu. Stii ce?
Eu (simtindu-se ghiftuita) : Ce?
Miku (apasand play pe butonul de la combina) : Suntem niste fericiti.
Eu (zambind) : Chiar asa?
Miku (aprobatoare) : Chiar asa. Toate partile rele... ce-au a face? Totul se termina intr-o zi. Si chiar daca nu putem sa modificam totul, tot putem sa joglam cu majoritatea. Si e bine. E ceea ce trebuie sa facem.
Eu (mijind ochii) : Mhm...

Cine esti, micuto?

Stiai tu ce va fi? Iti imaginai vreodata ca va fi asa? Da, da, iti imaginai, intotdeauna intrebai: in 2012 cati ani o sa am? In 2020 cati ani o sa am?
Oh, micuto, cat de mult ai crescut, cat de mult te-ai schimbat, cat de repede a trecut timpul. Imi e asa dor de tine...oare mai pot sa te imbratisez acum? Mai pot sa te pivesc asa?
Atatea intamplari ti-au schimbat cursul vietii...voiai sa fii cantareata, balerina, dansatoare, ce s-a ales din tine?
Nu vreau sa dispari, vreau sa te intorci, vreau sa vii, sa ma imbratisezi si sa-mi spui ca esti langa mine. Te-as ajuta, stii? Daca mi-ai cereo, te-as ajuta sa fii mai buna, sa nu esuezi acolo unde chiar o vei face.
Dar cine sunt eu?
Sunt doar o copie ieftina a ceea ce ai fost tu candva, a simplei tale bucurii si al strambului tau zambet. Nici nu stiai sa zambesti! Stateai in usa, asteptai blitzul, totul se petrecea asa de repede! Si iubeai atat de mult sa pozezi...ce s-a intamplat cu tine?

-miku

Miku nu o intelege pe Elena

Ca nu ziceti ca-s putin cam tampita, trebuie sa recunosc de la inceput ca da, vorbesc despre mine ca despre doua persoane diferite. Miku e japoneza din mine si tot ceea ce inseamna optimism sau viata, Elena e umbra lui Miku, corpul care duce viata si care...Elena e un fel de parte pesimista. Dar impreuna se descurca destul de bine...
Dar exista momente cand ele vor sa o ia pe cai diferite. Miku devine mult prea enervanta pentru Elena, pentru Miku viseaza prea mult si-si face prea multe sperante. Elena e cea cu capul facut cat o banita de atata scoala, de atatea probleme, de atatea diferente de mentalitate.
Miku e ceea ce Elena ar vrea sa fie, dar nu poate fi pentru ca realitatea e mult prea indiferenta. Cum Miku traieste doar virtual, Elena o uita din cand in cand. Dar Miku ii da cate-o palma mentala cand se intalnesc...si-i baga mintile in cap. Dar nici Elena nu se lasa mai prejos, se preface ca n-o vede si n-o aude si face ceea ce trebuie sa faca, transformandu-se astfel intr-un robot al societatii, intr-un robot fara vise dar cu un exces de griji, in fiecare secunda gandindu-se: oare ce am de facut maine? Oare ce va trebui sa fac peste 5 ani daca acum nu ma pregatesc pentru atunci? Oare ce facultate sa urmez pentru a-mi fi bine?
Miku ii spune sa traiasca clipa, dar Elena nu face altceva decat sa se lase influentata de o societate mizera. Miku e suparata pe Elena si nu are de gand sa o bage in seama prea curand; acum Elena e pesimista si isi spune ca nu are rost sa traiasca azi daca nu stie ce va face maine. Nu, Elena nu vrea sa-si puna streangul de gat, vrea doar sa aiba o pauza; vacanta nu i-a priit si nici inceputul anulul 2012; si colac peste pupaza, profesorii la scoala deja au inceput sa-i dea lectii si sa asculte...
Miku e destul de indiferenta, ar vrea sa cante la chitara dar Elena e prea obosita. Elena se gandeste iarasi la ce facultate sa dea, Miku devine insistenta si mai mai ca pune mana pe chitara. Elena se enerveaza pe societate si pe sistem, desi nu e chiar asa tare vina societatii si isi doreste sa se fi nascut in Japonia. Miku e fericita ca Elena se gandeste la Japonia. Dar asta nu tine mult, pentru ca Elena se duce sa ia vreo doua pastile ca dupa o zi lunga si Miku se ascunde intr-un coltisor pana la urmatoarea intalnire a gazdei ei cu imaginatia...
Miku nu o intelege pe Elena, ofteaza si fredonand o melodie zboara cu gandul spre tara ei, Japonia...

Semnat,
o persoana suparata