pentru că cerc și mustață

hai să-ți spun sincer de ce m-aș sinucide.

nu ca să-i țin companie unei persoane, deși există o persoană căreia aș putea să-i țin companie, aka să mor cu ea de mână, doar așa, că putem.

aș face-o pentru că ne învârtim în cerc, noi, noi toți, de la cel mai sărac până la cel mai bogat. pentru că așa s-au învârtit toți, de la cei mai proști la cei mai inteligenți.

adică serios, anul ăsta am făcut aceleași lucruri de prea multe ori. aceleași greșeli care nu pot fi totuși încadrate ca greșeli-greșeli pentru că nu depind exclusiv de mine.

nu m-aș sinucide pentru că femeile secolului XXI își epilează mustața. da' n-ar fi rău să încerc o epilare definitivă, să fiu măcar golașă în sicriu. ah, da. dacă o să mor tânără, nu neapărat că mă omor eu, ci așa, dacă o să ascult vreodată muzică prea tare în căști și n-o să aproximez bine viteza cu care se îndreaptă o mașină spre mine, atunci aș vrea să fiu îmbrăcată (dac-a mai rămas ceva din mine) într-o rochie de-un alb-murdar. și să nu aduceți babe la înmormântare. aș prefera niște rock. de fapt, nici nu vreau înmormântare. oricum, nu-mi va mai păsa. fizic. de suflet nu zic nimic.


și totuși, hai să-ți spun de ce nu m-aș sinucide. nu aș face-o pentru că –

LOC LIBER, PUTEȚI COMPLETA VOI.





dacă ar fi s-o fac în acest moment, singurul lucru pentru care n-aș face-o ar fi acela că m-ar apuca panica. aș zice că mai am lucruri de făcut, deși, uite, chit că nu sunt pe moarte, nu fac nimic concret. gândește-te, dacă ar fi să mori acum acum, de ce i-ai cere morții să aștepte? vrei să mai citești o carte? vrei sa mai vezi pe cineva? să ți-o mai tragi încă o dată cu Xulescu/easca?

serios, măi copii, ar fi ceva ce ar trebui să faceți, ceva semnificativ?


eu zic nu. (doar dacă nu trebuie sa salvați pe cineva, desigur – lucru care-mi aduce aminte: dacă voi fi spulberată de vreo mașină, dar tot se mai poate alege ceva din mine, adică nu mi-s moartă di tăt di tăt, să-mi donați ce se poate dona din organe) pentru că odată ce mori, nu mai contează. gata. ești transferat dintr-un catalog în altul și bum, nu te mai interesează nimic.

nu știu cum vine chestia asta d.p.d.v. religios. sunt prea multe chestii de analizat.

pe scurt, red, te iubesc.

M.

hai

azi nu am fost în stare să spun corect o propoziție în română. a trebuit să repet zeci de lucruri pe care le-am spus. e amuzant, pe de o parte. stresant, pe de alta. nici nu mai vorbesc de engleză. realizez că nu fac față în facultatea asta pentru că sunt mult prea înclinată spre a face ceea ce vreau și ceea ce-mi place și sunt mult prea dezinteresată de ceea ce e obligatoriu. i-am zis săptămâna trecută lui F. că m-aș duce în munți, apoi am realizat că n-o să am wifi și ar fi aproape monoton. F. a răspuns că ăsta-i și scopul. dar am nevoie de agitația capitalei și am nevoie să-i pot spune stop oricând.

dacă se mai încălzește vremea mă duc într-un weekend la mare. dacă nu mai scriu pe blog înseamnă că am înghețat pe plajă și ne-om vedea la primăvară.

m.
later edit: tocmai mi-am adus aminte că și în postarea de azi dimineață scrisesem niște propoziții care nu se legau. practic erau niște cuvinte înșiruite fără sens.

zis verde, zis vomă, zis unde-ai-fost-aseară

din viața banală (de parcă ar exista pe bune momente high):

l-am privit pe taică-meo și i-am atras atenția de zeci de ori să nu mai desfacă pungile cu susul în jos, pentru ca azi să fac eu asta și să râd singură de anti-estetica pungii cu grisine. parcă așa, cât să fie mai mult, mai mult, am stat toată ziua în pat, am vegetat, am citit, am ațipit, am mâncat, am citit din nou și toate astea s-au repetat, iar cartea nu se mai termină, burta nu mi se umple, ba pornesc încălzirea, ba deschid geamul și mă lăfăi în frig. am impresia că e duminică, dar e luni, aș bea niște lichior, dar zic să o aștept pe M., H. bea prea rar, îmi e dor de red, de role, de vară, ar trebui să spăl rufele, dar nu, nu, e sărbătoare și ținem la astea.
cred că aș merge la operă, la o piesă de teatru liric, undeva unde să stau jos la căldură, vreau să fie sonorul tare, clar, aș sta chiar aici, în casă. mai bine dorm, mai bine nu fac nimic, hei, nu știam că până și vodka are un termen, sau poate chestia asta, scuipatul ăsta, e apă cu ceva amintiri din cine știe ce amnezeli.
suflu, suflu, sunt aburi sub plapumă.
nu sunt nici eu, nu e nimeni aici.



m.

uau.

cre'că îți dai seama că ai "îmbătrânit" (în ghilimele pentru că practic am vreo 20 de ani) când realizezi că nu prea te mai caracterizează ura. că ești gata să pierzi, să renunți la ceartă, la a ține ce e bun doar pentru tine, că vrei să-i ajuți pe alții și nu mai ceri ceva în schimb, că practic ai tot ce vrei chiar și când nu ai, când lucrezi pentru mai mult pentru că îți place să știi mai mult, nu pentru că vrei să-i surclasezi pe X și Y, că dacă ar fi să mori ai zice ok, ceva ceva tot rămâne după mine, n-am trăit degeaba (trei dulapuri cu cărți, o vomitătură de roman de la 16 ani și niște haine care poate vor plăcea nepoatelor din partea fraților peste zeci de ani. BĂ. dacă eu n-o să mai fiu, puteți dona cărțile, dar să-mi păstrați rochiile. pe alea le iubesc – ar trebui să-mi fac un testament, hm).

m.

runrunrun

why don't I just have the enough money to run away, to live alone somewhere no one knows me, somwhere i can stay away of every form of humanity. i don't need any human. i need a break from humans. i need to run somewhere i don't have to fake my being. i need money and a laptop. (the hypocrite side of me wants a house near the sea) all i want is me and my thoughts, which come in a huge amount these days. do i have to cut, do i have to commit suicide, what the hell do i have to do to wake up myself from this amnesia?

m.

multe, atât de multe

# nu am scris pe blog în ultimele zile pentru că sunt prea multe de zis. cam ca atunci când ai de învățat vreo 4 caiete la 4 materii diferite și nu știi cu care să începi, ca și cum se plimbă ele însele în jurul tău și de fapt ți se aruncă în brațe, îți intră singure în stomac și ți se face greață așa că renunți la a mai învăța pe oricare dintre ele.

# nu-mi imaginez restul vieții ca fiind o viață de familie. copii. eu având grijă de ei. cel puțin nu până pe la 10 ani - vârsta copilului. nu e din cauza motivului pe care-l crede toată lumea când aude pe cineva tânăr zicând asta. normal că pot avea grijă de un copil. ce nu pot face eu e să renunț la mine, la tot timpul pentru mine. zic asta pentru că-i aud pe alții în jurul meu dorindu-și viața asta și nu pot să nu mă întreb ce ar fi dacă.

# sunt diminețile astea în care plouă atât de fin de parcă ar ninge și se vede atât de bine adevărata față a orașului. oamenii sunt tăcuți în metrou, până și gândurile ți se pierd mai ușor. îmi plac diminețile astea înghețate, pentru că la fel pare și timpul, pare că n-o să murim niciodată deși, într-un fel paradoxal-ironic, în diminețile astea mă gândesc cel mai mult la moarte.

# nu mă pot vedea bătrână, nu-mi pot vedea ridurile și corpul obosit, nu mă vă renunțând la pozițiile ciudate de pilates care dor, dor rău - cred că durerea e singurul motiv pentru care fac pilates. nu mă văd bătrână și mă bucură și mă sperie.

# am încercat de multe ori în ultimele 3 zile să scriu, dar mintea mea e constipată urât. ieri am pictat și am acordat chitara. am nevoie să-mi arunc scrisul într-o altă artă un timp. ieri am terminat 'pervertirea' de c. nemerovschi și am stat mult și am meditat. am realizat că în ultimul timp viața mea s-a împărțit în mult prea multe proiecte care nu vor fi finalizate, exact ca toate romanele pe care le-am început din 2011 încoace. ieri m-am pictat pentru prima oară pe mine.



m-i-k-u  probabil  e-l-e-n-a

bucurești, 'țu-ți...

n-am chef.
nu am chef.
nu vreau bucurești.

am zis ca n-o să fac nimic în ultimele 2 săptămâni și culmea, am făcut cât n-am făcut toată vara. cele mai mișto 2 săptămâni din ultimii ani.


n-am chef de bucurești.
n-am chef de facultate.
n-am chef de trezit de dimineață.

cred că am astenie de toamnă. pff. ce naiba. am depresie de toamnă. nu doar începe un alt an de "școală", dar mă și mut. (din nou) anul ăsta nu-s entuziasmată. mă sperie chiar. nu-mi e dor de bucurești.

te urăsc, red, te urăsc pentru că tu mi l-ai adus pe H. și sunt fericită și trebuie să renunț la asta.
căcat. la naiba cu toate.


am nevoie de un hobby nou. sau am nevoie de un buton shut down sau hibernate sau stop puking.



m.

-

noi, noi nu știm niciodată ce vrem.

m.

LATER EDIT: sunt cea mai nașpa persoană pe care o cunosc

cel mai liber

m-am trezit undeva în jurul orei 4, mi-am făcut 2 căni de ceai, am luat o gură dintr-una și mi-am dat seama că n-am poftă de ceai, mi-a fost greu să fac cafea sau să mănânc. am terminat ochiul căprui al dragostei noastre de cărtărescu și m-am apucat de de ce iubim femeile.

apoi am început să vorbesc cu red prin mesaje și mi-am adus aminte de sentimentul ăla cretin pe care-l aveam când mă trezeam la 6 ca să merg la liceu. toată rutina. îmbrăcatul, răcoarea, autobuzul E1 infect, mirosuri care mai de care mai vomitive, apoi drumul prin parcul ăla ciudat, zâmbetele false adresate tuturor, pentru că tuturor ne era prea somn ca să ne pese de alții. colegii care dădeau foc la termopane, care spărgeau pereții, care rupeau întrerupătoarele... ultima parte, asta cu colegii, a ce vă sună? a junglă? ei bine, țineți minte că așa e într-un liceu care e cotat top 5.

m-a cuprins o greață urâtă aducându-mi aminte de diminetile astea. nici nu știu de ce, ele nu erau chiar așa de urâte. la un moment dat devenise totul așa de monoton că nici nu mai știam ce fac, eram un fel de robot.

a fost mișto acum 2 ani, într-a 12-a, când am luat un 3 la română. în ziua aia chiar n-am avut chef să răspund. era cred 8 dimineața și i se pusese pata să ne dea câte-un 3 tuturor pentru că n-am tocit nu știu ce comentariu cretin. nu-i bai, am tocit puțin pentru BAC și uite-mă cum nu mai știu nici acel negru sub unghie pe care l-am tocit. nu te ajută, niciodată nu te ajută. doar te enervează. n-au nici-un sens.

aerul ăsta de 7 dimineața are ceva ciudat în el. de parcă ai avea muzică pe fundal, de parcă ți s-ar spune ce trebuie să faci, dar în același timp e momentul zilei în care ești cel mai liber. nu e zi, nu e noapte. e ca și cum lumea încă nu a fost creată, e aproape sentimentul ăla de început care te prinde în noaptea de anul nou.

păcat că anul ăsta n-o să fie bun. păcat că o să fie din ce în ce mai rău, că s-a dus tot amorul (na că la 7 dimineața citez din eminescu).

nașpa. – asta ar zice red. fără nici-o dramă.

aș vrea să fie așa simplu.




m.

feelingless bitch

cam așa (titlu) m-am simțit în ultimele luni. cam de prin martie, cred, când s-a întâmplat un căcat și sentimentele mele au decis absolut singure și nesilite de nimeni s-o ia pe-o cale foarte... platonică. adică s-au oprit. e ca și cum te scremi atunci când ești constipat. nu merge, nu merge, nu merge. și nu e vina ta, nu e vina celui/celei din fața ta, pur și simplu nu-ți mai vine. s-a dus, e dus, va fi dus și nici măcar red poate schimba asta. odată ce te-ai plictisit de oameni, nu mai scapi de chestia asta. te vei plictisi din ce în ce mai mult de ei, până când... nu știu încă, dar probabil o să vă anunț curând. am zis că n-o să fac nimic săptămânile astea două până la facultate. adică n-o să bag oamenii în seamă, adică o să stau în casă. n-am citit decât jumate dintr-o carte de 300 de pagini de cărtărescu și un sfert din "pervertirea". într-o seară am început cu red să bem vin. de obicei, alcoolul deblochează chestii. am băut destul, dar n-a mers. mai degrabă m-a luat o stare de vomă, nu mâncasem nimic. ieri am băut 4 pahare de apă, 2 căni de ceai, 1 shot de wiskey, unele după altele. mi-a luat vreo 10 minute cred. nu știu de ce am băut wiskeyul ăla. poate să schimb gustul de la ceai. excesele nu mai au efect. nimic nu mai are efect. se duce totul prea repede, nu mă mai acaparează cu totul ca pe vremuri.

o fi timpul pentru parașutism? da' și ăsta se duce repede.

m.

pornind de la "pervertirea" (c. nemerovschi)

« Doar unul dintr-un milion de oameni are forța de a da deoparte comodul, docilul, confortabilul, și a merge în căutarea a ceea ce este adevărat, așa cum pe vremuri bărbații plecau un timp în pustietate pentru a-și afla adevăratul sine. Numai un om dintr-un million va lăsa deoparte emisiunile T.V., farfuria plină cu sarmale și costumul apretat de a doua zi pe care trebuie să-l îmbrace la job, în favoarea unei activități care presupune contactul cu propria ființă, dezgolită de convenții, vulnerabilă și imperfectă. Câți oare nu ar leșina din primul moment în care și-ar privi față în față personalitățile lor reale, nu cele contrafăcute, nu hainele pe care le îmbracă pentru a-i deruta pe cei din jur? »

Cristina Nemerovschi, "Pervertirea", pag. 24, ed. Herg Benet, ediția a 2-a, București, 2013

### Odată ce cresc, oamenii se schimbă. Când ai 5 ani ești liber. Nu trebuie să-ți pui întrebări, nu trebuie să aflii sensul vieții, pentru că tu însuși ești viața. 

Numai că odată cu anii apar minciunile. Adulții, deja îndoctrinați pe sistemul să faci școală, să ai servici, să ai familie încearcă să modelze copiii după exact același tipar. Câți le spun copiilor lor să continue să viseze? Câți nu le spun să renunțe la visele lor care nu se vor îndeplini niciodată?

### ce naivi suntem. ce proști suntem. ce fraieri, ce tâmpiți.
cum, frate, ne lăsăm păcăliți de cei din jurul nostru așa de ușor? cum să nu mergi nici tu pe măgar, nici amicul tău, doar de gura lumii? ce are a face gura lumii cu tine? îți dau alții să mănânci? sunt servitorii tăi? îți dau ei ceva, orice?
nu, ei îți iau totul și tu continui să-i asculți... să îți pese de tot ce spun ei, să te îmbraci cum vor ei.
lasă-i în pace. lasă-i în drumul lor grețos, lasă-i să se înece în propria vomă stricată. lasă-i și alege tot ce vrei să faci. folosește-i, și ei te folosesc. uită-i, și ei te uită.



-miku

de ce ai buzele mușcate și o rană pe gât? hai să vedem ce lingem azi.

pe lângă o înjurătură de efect care mi-ar veni prima oară, vine explicația

vi s-a întâmplat vreodată să fiți întrebați de buzele roșii, mușcate, aproape sângerând? dar de urma aia micuță de pe gât?

hăhă. nu m-ați prins.
sunt doar o neîndemânatică.

m-a întrebat un nepot (la anii mei...) de ce am buzele așa roșii, oarecum rănite. de față cu tot familionu'. da' cum sunt într-o perioadă de nu mă fute la cap că te tratez cu curu' sau te bat, am zis că am buzele uscate și că-mi crapă că sunt răcită. că mi le mușc singură, că-mi rup pielițele așa, de plictiseală. a fost motiv de bârfă, toată lumea s-a întors la treaba sa gândindu-se la cine știe ce aș fi putut eu să fac. uitând că toată vara am lâncezit pe canapeaua din dormitorul meu. (cu cărtărescu în brațe, da' asta ar fi o altă poveste și nu s-ar termina cu buze roase, ci cu creier încins.)

și mi-am adus aminte că acum vreo 3 ani, când abia începuse școala, aveam pe gât o urmă roșie și m-au întrebat niște colege de ea. da, aveau acel zâmbet și întrebaseră pe acel ton.
adevărul e că îmi ondulasem părul și îmi atinsesem din greșeală gâtul. și a fost urma aia de o mare frumusețe și bârfă în clasă.

de la un timp am început să mă amuz pe seama modului în care oamenii sunt oripilați de chestiile neobișnuite. de red purtând șosete înalte. de mine cu ruj mov în amiaza mare. de mine ținându-i mâna  lui red într-a mea la biserică. oameni oripilați de fericirea altor oameni.


fericirea se vinde la negru și noi încercăm să lingem picăturile care se scurg pe la colțul containerului unde sunt aruncate resturile.


M.

bețivanul

am decis să-mi fie tăiat cordonul ombilical într-o zi de marți, 20 de ani în urmă
am savurat cu mamaie câte-un pahar de vin de când mă știu. când mă duc la țară, rudele mă întreabă mereu: vrei o vișinată? un vin roșu? alb? o țuică?
ai mei cred că sunt o bețivană, pentru că de fiecare dată când vin în vizită îmi găsesc pe noptieră ori o sticlă de vodcă, ori una de lichior de ciocolată, ori una de wiskey
de obicei nu beau bere. câte una neagră, dacă e să ies undeva. sau poate un martini, dar varianta cea mai mică. bine, câteodată și o vodcă cu vreo imitație de suc natural.
obișnuiam să beau câte două becks când scriam la 10 zile către rai sau alte povestiri. obișnuiam să beau vin roșu când scriam iarna cu geamul deschis.
dar de băut, beau foarte puțin. nu-mi place să mă îmbăt, n-are nici-un sens îmbătatul.

întotdeauna a fost vorba de plăcere. de gustul pe care ți-l lasă băutura. de efectul ușor de amețeală, starea de semi-plutire, prostiile așa-zis inspirate pe care le debitez după ce beau ceva.

mi se pare grețos să bei până nu mai știi de tine. și mi se pare și mai grețoasă mirarea alor mei când refuz o bere, de parcă sunt exact genul ăla care stă beată non-stop, doarme pe bănci și pute de la 5 metri distanță.


M.

rememorarea ucide

nu pot privii înapoi. fotografiile, cărțile, poeziile. dacă fac asta, mă sinucid. lent, fără sânge. asfixiere în slow motion. dar fac asta. din când în când masochismul îmi așază o husă neagră pe creier și ceva mai puternic vine, îmi controlează mâinile, picioarele, merg spre telefon, laptop, raft, iau albumele la rând. apoi închid ochii și caut în fiecare colț al memoriei alte fotografii, alte locuri. ieri, pe vremea asta. acum un an, pe vremea asta. acum o viață, pe vremea asta. acum câteva secole. câteodată e bine să te ucizi. învierea e bună.

m.