o zi lungăăă

Ziua a început în momentul în care s-a stricat metroul. Până în acel moment nu mă trezisem, eram un fel de zombi cu tabieturi, care se sculase din pat, mersese la baie, apoi la masă, apoi spre facultate, pentru că am nevoie de atâta somn că aș putea dormi 40 de ore continuu.
Deci s-a stricat metroul.
Eram cu M. în metrou. În primele 5 minute am vorbit despre cucerirea lumii și am făcut "planul chinchilelor ucigașe". Da, e un plan elaborat. Nu, serios... adică dacă toți inventează în fiecare an câte o modalitate de "sfârșitul lumii", noi de ce să n-o facem? Ați auzit-o pe asta nouă? E o teorie a unor indieni parcă dar nu sunt sigură care zic că cică un nor de praf toxic va înconjura Terra în 2014 și vom muri cu toții – partea bună e că, după cum zic ei, toxicitatea va fi atât de mare încât nici nu vom avea timp să reacționăm. Mie asta îmi convine ca tip de sfârșitul lumii. Măcar nu mai simți durerea. Pe termen lung. Vă prindeți voi.
După elaborarea planului nostru au mai trecut 10 minute și au început să își pună și oamenii întrebări. Adică frate, pe noi nu ne anunța nimeni ce se întâmplă. La un moment dat s-a stins lumina, apoi s-a reaprins, apoi iar s-a stins și tot așa. Eram ca într-un horror, de unde urmau să apară zombie sau vampiri nebuni care să ne căsăpească. Așaaaa, după un timp s-a dus șoferul/vatmanul/conducătorul de metrou a fugit (la propriu) până în celălalt capăt al metroului, iar oamenii s-au ridicat și au mers cârduri-cârduri (mhmmm...) după el. Atunci am realizat că mai rămăseseră vreo două uși ale metroului care erau încă la peron, deci nu apucase să iasă cu totul din stație (thank God). Apoi am alergat până la stația următoare, am luat metroul de acolo, care a mers pe contrasens o stație (cu vietza melcului încetinit de acidul folosit de un om de știință nebun - O.K., asta nu are sens, dar se explica), apoi am schimbat la Unirii și am ajuns la facultate.
Apoi orele au trecut greu.
Apoi am mers acasă.
Apoi...
Apoi...
Oh, apoi...
Apoi am mers cu A., nepotul meu care are 9 ani, la serbare. Impropriu spus serbare, pentru că a avut loc într-un loc de joacă de la Romană. Mda... să vedeți aici distracție.
Am ajuns la locul de joacă, unde era și un loc special pentru părinți... unde eu eram în plus... unde eu m-am simțit ca musca în lapte... unde eu am decis că-i timpul să mă car. Aveam mutra aia pe care o fac atunci când sunt înconjurată de copii și de părinți cretini care își laudă odraslele. Ieșisem afară să vorbesc la telefon (aka să mă plâng lu maică-mea că am ajuns în iad) și când m-am întors locul meu era ocupat de o mămică (cu toate că aveam haina pe scaun, aparatul foto pe masă...) care își lăuda plodul în gura mare.
Da, și aici am decis cât de mult urăsc părinții care imediat ce dau de alți părinți de la școală încep să-și laude copiii. Și să vezi mămicile... care mai de care mai machiate, mai aranjate, mai fandosite, de parcă ar fi fost petrecerea lor și nu a copiilor. Și să vezi muzica proastă. Da, am plecat. Copilu' era în siguranță acolo, cu toți părinții ăia, cu doamna învățătoare, cu animatoarele, așa că m-am cărat acasă și am lenevit, apoi m-am dus și l-am luat. Nu de alta, dar erau 3 ore la mijloc. Mda, asta și faptul că am ajuns acolo și am realizat că nu am decât 2,5 lei la mine, că băuturile sunt probabil cel puțin 4 lei una, că muream de poftă să beau o Cola. Și mi-am luat o doză de Cola de la automatele (așa se numesc?) de la metrou.
Când am plecat spre casă, iarăși cârdul de mămici. Am descoperit vreo 5 tipuri de mame: mama care laudă, mama care se plânge, mama absentă, mama critică, mama suspicioasă. Când mi-am pus căciula cu urechiușe de pisică în cap am primivit niște priviri tale... interesante. Și asta mi-a făcut ziua mai bună, pentru că atunci când văd atâta prostie și lăudăroșenie, tot ce-mi doresc e să le distrug iluziile celor care fac asta.

Pe seară s-a întors soră-mea de la un bal mascat și am făcut câteva poze în rochia ei de epocă. Si m-am jucat putin cu culorile si imaginea... Ta-daaaaa!

- miku