seară de martie

vii acasă seara – nu foarte târziu, dar destul de târziu cât să nu mai fie atât de mulți oameni printre blocuri. se nimerește ca pe strada X să nu vezi pe nimeni, să mergi repede, cu mintea departe, când auzi: pssst, vino-ncoace. ți se înmoaie picioarele, vezi un bărbat care se uită în direcția ta și face un semn cu mâna. dai să mergi înainte, când trece pe lângă tine o umbră. scâncești. era un câine. izbucnești în râs.


nu face asta, îmi spune ea, așa încep toate

nu vreau, îi spun lui cu aerul unei drama queen. dacă aș face asta acum, mi-ar deveni obsesie. nu am mai avut o obsesie de foarte mult timp și asta ar fi... asta m-ar distruge și nici măcar nu am destui bani cât să mi-o permit


e trist să-ți dai seama că se duce totul, se duce totul atât de repede. cu ce efervescență iubim, cu câtă rapiditate se desfășoară totul și cu câtă indiferență tratăm totul după. e trist să-ți dai seama că ai vrea să mai fie, dar nu-ți dai seama de ce. e amuzant să-ți dai seama că vrei doar să scapi, să fie totul gol. nu știu dacă e trist sau amuzant să-ți dai seama că îl iubești, dar nu-l iubești pe el, ci pe hugsand– 


M.

"povestirea lui ortner"; despre mine, ca întotdeauna

# citeam, apoi n-am mai putut citi. citeam ceva pentru facultate și nu mă atrăgea foarte tare subiectul, o proză de-a lui macedonski cu propoziții care abundă în epitete și hiperbole și și și; apoi m-am apucat să citesc pentru cursul de literatură comparată și mi-am adus aminte de ceva care m-a dus la întrebarea pentru ce citesc[?]. pentru note? vreau note mai mari? nu vreau, nu, în afară de un fel de recunoaștere în fața altora nu ar avea nicio însemnătate. pentru ce vreau să știu mai multe? oricum le voi uita. citesc azi și, dacă nu-mi recitesc notițele, peste o lună – într-un caz fericit – am și uitat, tocmai pentru că nu sunt neapărat lucruri care mă interesează. nu vreau să fiu profesor, nu vreau să fiu jurnalist, nu am nici măcar o minte briliantă pentru a zice ok, scriu, dar măcar știu că las ceva în urmă. sunt doar un număr între alte numere și mă bucur de secolul ăsta în care libertatea e mai mare, deși, chiar și așa, suntem liberi, dar ne cam lipsește independența.

problema mea este și că nu știu ce vreau să fac după facultate. cum se numea tipul ăla de sentiment când nu te poți bucura de ceva bun atâta timp cât îl ai pentru că te gândești mereu că într-o zi se va termina? mereu mă gândesc c-o să se termine lumânarea frumos parfumată (mă obsedează și îmbătrânirea deopotrivă) și va trebui înlocuită cu cea galbenă, subțire, lungă, că se vor aduna cei câțiva oameni în jurul corpului meu și se vor gândi la ale lor. nu-i blamez, nici eu n-aș fi foarte tristă dacă ar fi să particip la înmormântarea mea. aș fi tristă dacă aș avea certitudinea c-o să dispar pur și simplu, că nu există suflet și că nu avem nici-un sens trăind. pentru că oricât de multe lucruri bune ai lăsa pe pământ, tot nu are sens să trăiești, apoi să dispari, pentru că lucrurile acelea bune, deși folosite de alții spre beneficiul lor, au fost făcute, în ultimă instanță, degeaba. și nu-mi place ideea asta a degeabaului.

un răspuns ar fi: pentru că-mi place și mi-a plăcut chiar de când am învățat să citesc (noaptea trecută, neputând să dorm, mi-am adus aminte că, atunci când eram micămică, undeva prin clasa I, citeam cu maică-mea dintr-o carte de rugăciuni și de-acolo am învățat o serie de termeni arhaici care mi-au prins bine mai târziu, la școală – asta și apropo de faptul că se dorește scoaterea orei de religie din școală). apoi, totul ține de gust. că îmi place (mai nou) kundera, dar că dostoievski mă plictisește e doar gustul meu, deci citesc pentru mine. iar ce nu-mi place... pentru ce citesc ce nu-mi place, nu știu. (probabil pentru că trebuie, dăă)

apoi mi-am amitit de curiozitatea asta nebună care ne curentează mintea câteodată atât de tare, încât nu ne putem abține și sărim pur și simplu în mijlocul evenimentului fără să ne gândim la consecințe. bine, nu numai. am citit ieri “Povestirea lui Ortner” de Ernst Jünger, un fel de rescriere a acestei idei de vindere a sufletului în schimbul cunoașterii (“Faust”, Goethe), unde am găsit câteva idei care s-au potrivit, aș spune, dubios de bine cu gândurile mele din ultimele zile. mai întâi, pentru că m-am tot gândit că ne e cel mai bine fiind încuiați, neștiind toate tainele (pentru simplul fapt că ne-am plictisi, după care ne-ar distruge):

„Ca unealtă a înțelegerii, este limitat de ceea ce nu a văzut mai înainte. Dacă îi dăm mai multă acuitate, pentru a vedea ceva mai clar jocul hazardului, pacienții se plâng de durerile provocate de lumina prea vie. Își cer înapoi iluzia. Preferă imaginile voalate. Ochiul este creat pentru un imperiu de umbre, nu pentru lumina incoloră. Lumina, puterea cea mare a universului, v-ar arde, dacă s-ar apropia de voi nevoalată. Frumusețea, adevărul, știința sunt inuportabile pentru privirea tulbure: este suficientă o umbră în fața tuturor acestora. Ce vă împinge în afara cercului vostru? Ei, firește, continuă el, cum ar putea să fie altfel? Universul este o operă de artă, pe aceasta se bizuie nedesăvârșirea, care e intenționată.” (p. 213)

apoi, cu vreo două săptămâni în urmă, am intrat într-o biserică și am întrebat un preot când mă pot spovedi. căutam un fel de om al lui Dumnezeu, cum s-ar zice, dar am dat peste un om banal, moment în care mi s-a luat și de ideea pentru care intrasem în biserică:

„Peste drum de căsuța noastră, pe malul râului Stralau, se afla o bisericuță; îl căutai pe pastor. Acesta mă cunoștea, întrucât mă socotea printre enoriașii săi, iar când și când îi făcusem unele donații. Mă primi cu mult respect. Căutai să-i explic starea mea, însă băgai numaidecât de seamă că nu mă înțelege. Ceea ce-i ceream îl neliniștea, îl încurca; mă credea fără învoială smintit. Îmi adresă cuvinte politicoase ca unui nebun de care vrei să te descotorosești într-un mod convenabil; îmi și recomandă stăruitor un medic.” (p. 210)

dar mai ales, mai ales finalul, un fel de resemnare tristă, pentru că am ajuns la concluzia că orice am face, orice am alege, din privința vieții și a dorinței de a trăi fericiți, suntem sortiți eșecului:

„Urmez poruncile, respect legea. Dar simt că misterele și-au pierdut puterea și rugăciunile nu răzbat. Nu-mi cunosc nici un merit în faptul că sunt un om drept. Nu simt în pieptul meu nici un ecou.

Acesta este motivul pentru care am spus la început că numele meu nu e vrednic să fie reținut de posteritate. Trăiesc ca și semenii mei în țara nimănui și am să-mi sfârșesc viața ca și ei. Am invocat forțele uriașe, însă nu suntem capabili să le pricepem răspunsul. Din această cauză ne cuprinde groaza. Ne aflăm în fața dilemei: să pătrundem în imperiul demonilor, sau să ne retragem în domeniile slăbite ale omenescului. În acestea din urmă ne putem duce zilele câtă vreme pământul încă mai dă roade.” (p. 215)

Citat din Ernst Jünger, „Albine de sticlă”: "Povestirea lui Ortner", trad., pref.: Ion Roman. – București: Art, 2007

interviu la metrou

îmi fu furat telefonu'. mă crezi, mă, că primul gând fu: ce bine? ce bine că, gata, sunt liberă. că m-am săturat de tehnologia asta care mă urmărește, efectiv, peste tot? m-am săturat să intru într-un magazin și să fie totul filmat, să merg la facultate și să fie totul filmat, să intru în biserică și să fie totul filmat etc

dar de ce?

pentru că am nevoie de o pauză de la lipgloss (deși nici nu folosesc, înțelegeți aluzia), fițe, am nevoie de o pauză și de la cafea (deși de-o săptămână rezist aproape bine fără), am nevoie de viața la țară, de un capăt de lume, de cărți, lumină slabă, mobilă veche din lemn, poate chiar și zăpadă, dar numai dacă e să stau în vârful muntelui.


vine metroul.

și, totuși, cât timp vei rezista?

o zi, cel mult două, îi răspund. apoi voi vrea din nou un telefon dual sim. cu toate astea... chiar o să prelungesc, o să profit de toată situația asta urâtă. și o să beau ceai de la automatul de cafea, cu toate că e printre cele mai proaste ceaiuri posibile. chiar dacă nu e negru ca ochii lui cafea-irish-fără-lapte-zis-înaltul-de-la-facultatea-de –

povestea lui D.

vorbeam cu un anume D. anul trecut, vorbeam ore în șir la telefon despre toate prostiile existente; erau prostii, într-adevăr, pentru că nu vorbeam nimic concret; genul de prostii pe care le vorbești ca să nu taci, cu toate că uneori tăceam minute la rând pentru că D. nu avea mare lucru de spus, sau poate doar eu tãceam și pierdeam ceea ce-mi povestea el.
acest D. m-a întrebat de multe ori de ce vreau și-mi place să locuiesc singură. i-am spus că așa mă simt bine, că sunt eu doar când e liniște, așa mă simt în siguranță; D. mi-a spus că pe el îl terorizează liniștea. că nu poate sta singur, că îl bântuie eșecurile și toate gândurile rele, ba chiar lua în considerare să se sinucidă. așa că l-am primit pe D. în minte și mai ales în suflet, am devenit prieteni și mai mult de prieteni și a fost bine. apoi D. și-a regăsit liniștea și a plecat.
am închis ochii în urma lui și azi îmi dau seama că am ajuns să închid ochii pentru un colț de pâine, metaforic vorbind.
mi-am pierdut iubirea de sine și implicit m-am pierdut pe mine; D. pierduse mai mult decât iubirea de sine, D. pierduse și iubirea pentru ceilalți și iubirea din partea ei. D., în schimb, a regăsit-o; ea era acolo, iar el a luat-o de mână și s-au pierdut pe gârla de sânge a memoriei mele.
jucându-mă luni la rând, am devenit asemănătoare lui D. banală, absolut terifiată de singurătate și gata oricând să accept o gură de aer.
sunt oarecum conectată la niște aparate invizibile care-mi pulsează viață în corp și pe care nu le pot smulge pentru că-mi este prea teamă. (apoi mă întreb dacă nu teama e de fapt cea care ucide)

ambulanță, hă, asistentă, hăhă

acum vreo 2-3 săptămâni mi-a fost rău, nici nu mai știu de ce
am sunat salvarea

după ce mi-a pus perfuzia, asistenta a început să mă întrebe de picturile atârnate pe pereți
dar tu ești o persoană mai... întunecată, nu? văd că ai mult negru în desene; ești mai așa...


nu știu exact
dar uneori mă întreb

nu mă mai întreb nimic
pass me the beer





next one, next one, next one
promit, promit că nu fac nimic prostesc


apoi chem din nou ambulanța.
lol.

seară

știți, știți

sentimentul când chiar vreți să spuneți ceva, dar e prea mult și nu știți care sunt cuvintele pentru asta?
uneori, uneori vreau să scriu, dar mă las mințită de

nu pot scrie la laptop, nu am chef de tehnologie
nu pot scrie într-un caiet, nu pot să adun ideile, e prea direct

și seara se încheie nescriind nimic

*hint

sunt atât de amuzanți oamenii care vor să-ți spună cu orice preț că ei te consideră așa și așa

de parcă s-ar aștepta ca ale lor complimente să te flateze în vreun fel

e bine, totuși

că nu e nimic bun

m.

omena și femeiul

# ce recomandați pentru memorie? nu știu dacă uitările mele se datorează neatenției, nepăsării sau pur și simplu memoriei proaste.



# plus că beau multă cafea și mai rău mă amețește.



# 5.10.2014

am văzut mai devreme pe facebook, printre multele citate cine știe de unde scoase, unul care mi-a amintit că voiam să scriu o mini-postare despre așteptări 
citatul sună așa:

"te atașezi de o persoană și o crezi specială, diferită de restul și fix atunci îți demonstrează că e la fel ca toți"

pe scurt

faptul că tu crezi că o persoană e specială și diferită nu înseamnă că este exact așa cum ți-ai imaginat-o. desigur, acea persoană poate avea câteva însușiri care o fac să pară mai așa și mai așa, dar ideea asta de la care pornești, că o "crezi" într-un anume fel te duce dintr-o dată într-un anume punct al relației cu acea persoană în care ai anumite (foarte multe) așteptări. îți pare că e într-un anume fel și te aștepți să acționeze în consecință, iar într-o zi, când face ceva diferit de cum te-ai aștepta, sari repede și rănit/ă că ți-a trădat încrederea. [era să zic, pardon, pula]

idealizarea nu e bună când e vorba de o relație reală (de orice fel) cu o altă persoană.

nu vă mai sclifosiți că persoanele pe care le iubiți sau le admirați sau le considerați prieteni v-au înșelat așteptările așa, fără să aibă un fond. da, dacă zici: bă, ne întâlnim la X oră în Y loc, și pretinul îți vine la ora H, unde H este undeva la o mare distanță de X, dacă anulează, bă, ați prins ideea, să existe fapte d-astea clare, nu imaginate de fiecare.

mda. știu. e inevitabil. dar na, zgârmă-te și bazează-te pe tine, nu pe prietenul Z.



# poveste de dragoste
omena se îndrăgosti de femeiul luciferic. omena se trezi pe o câmpie verde, singură, privind în sus cu ochii strălucind a iluzii, iar femeiul își văzu de plimbarea sa printre celelalte stele. the end.


m.

padam, padam

# hmm. fătucă îndrăgostită. hm. periculoasă.

# măi, de când n-am mai scris pe blog? aveam niște idei în weekend, dar calculatorul din craiova merge foarte încet și nu l-am mai pornit, apoi am vrut să le scriu în telefon, dar am uitat. yet i missed my screaming place.

# red se duce în japonia la vară. să-mi iei poki, să-mi iei o jucărie hello kitty, să-mi iei o manga și să faci multe poze.

# băi, ce ciudat, în ultimele două săptămâni nu am avut timp liber. ori ajungeam foarte târziu seara și plecam devreme dimineața, ori aveam chestii de făcut prin casă, gen laundry, mâncare, curățat aragazul.

# îi zic lui red: mă, m-am enervat așa de rău într-o zi, că m-am dus și-am dat cu detergent de vase pe tot aragazul și apoi l-am frecat până a ajuns să arate ca nou
și-mi zice red: în ce hal ai ajuns. speli aragazul când ești nervoasă.

# am așa un chef de niște muzică folk, dar pe plajă. să fie întuneric și să-mi aduc aminte de capetele de morți pe care le imaginam vara trecută în timp ce priveam marea de pe șezlong.

# padam, padam. https://www.youtube.com/watch?v=Kya3c4WJZAk

-miku

rememorarea ucide

nu pot privii înapoi. fotografiile, cărțile, poeziile. dacă fac asta, mă sinucid. lent, fără sânge. asfixiere în slow motion. dar fac asta. din când în când masochismul îmi așază o husă neagră pe creier și ceva mai puternic vine, îmi controlează mâinile, picioarele, merg spre telefon, laptop, raft, iau albumele la rând. apoi închid ochii și caut în fiecare colț al memoriei alte fotografii, alte locuri. ieri, pe vremea asta. acum un an, pe vremea asta. acum o viață, pe vremea asta. acum câteva secole. câteodată e bine să te ucizi. învierea e bună.

m.

Cum alegem persoanele alături de care ne petrecem viața?

La un moment dat m-am întrebat care sunt criteriile pentru care am rămas apropiată de unele persoane, chiar și dacă ne vedem o dată la 3 ani, și care sunt criteriile din cauza cărora am renunțat la 90% dintre persoanele pe care le-am cunoscut.

Cum horoscopul e o mare prostie când vine vorba de oameni cu care eu mă potrivesc (îmi spune că  mă pot înțelege cu scorpionii pe o durată scurtă, de obicei în sens profesional, dar scorpionii sunt cei cu care rezonez aproape perfect datorită personalității lor puternice), am trecut direct la analiza relațiilor mele directe în raport cu oamenii.

Cum am ales eu să rămân prietenă cu o persoană? E vorba de cum arată acel om? Desigur, în primă instanță este vorba despre cum arată. Prima privire, prima impresie care îți spune dacă să te apropii de cineva sau nu. De obicei simțul ăsta nu prea dă greș, ceea ce m-a făcut mereu să dau în gropi a fost mai degrabă curiozitatea morbidă.

E vorba însă de cum gândește acel om. De ceea ce-i influențează gândirea. Să vorbim despre citit, pentru că aici am o bilă albă. De obicei, oamenii care nu citesc au o gândire mai simplă, înclinată spre o opinie care se aseamănă cu a majorității și sunt ori ușor influențabili, ori proști și încăpățânați în habarnarismul lor. Cu un om care citește diverse tipuri de cărți, adică literatură, biografii, cărți tehnice, psihologie, filosofie etc e mai simplu să vorbești. E mai deschis către nou, e mai stăpân pe sine, mai sigur când vine vorba de decizii. Îi e mai ușor să asculte, să observe și să tacă atunci când își vede interlocutorul cum bântuie prin cine știe ce câmpii ale prostiei. 

Dar nu e numai despre cărți. E vorba mai mult despre oamenii care au pasiuni, lucruri care îi mobilizează. Cineva e pasionat de artă, altul de muzică, altul de croitorie, un altul de elemente tehnice, științe exacte. Oamenii care au pasiuni și care vor să își perfecționeze pasiunile și care lucrează pentru ele sunt oameni cu care eu rezonez. Spun eu, pentru că ieri, în tren, erau vreo 4 muncitori care rezonau foarte bine cu melodia lui Nicole Cireașă (Vara mea), dată la maxim, în așa fel încât să audă și cei care erau în afara trenului. 

E vorba de plăcerile fiecăruia dintre noi. Dacă pentru mine e plăcut să stau minute în șir ascultând Dvorak și privind tablourile lui Michelangelo, pentru alții e plăcut să se miște ca niște maimuțe electrocutate pe scrâșnelile din dinți ale lui Guță sau Salam. 

M.
P.S. nu v-am spus nimic nou, o știm cu toții. doar am subliniat ceva.

let me tell you a secret

la început a fost albastru

apoi a venit mov

apoi negru

acum sunt roz pal, roșu și negru


astea sunt culorile care m-au atras de-a lungul timpului. culori pe care le-am folosit obsesiv, ani la rândul. nu cred că rozul pal și roșul mă vor ține mult, însă negrul rezistă sigur.
de vreo trei săptămâni încerc să-mi dau seama în ce trec. a fost o perioadă de tranziție, exact ca acum patru ani, când mi-am făcut breton. de data asta o să am breton pe o parte și haine colorate. cred. cred. parcă negrul nu mă mai caracterizează. vreau culori, multe culori.
azi am fost la mall și am făcut cumpărături timp de 7 ore. cu o pauză de kfc de vreo oră. mi-am luat blugi vișinii, bluză roz, pălărie neagră și ochelari de soare alb-negru.
sunt și eu curioasă dacă mă va ține mult perioada colorată sau voi reveni la negru. nu de alta, dar asta e prima bluză roz pe care mi-am luat-o vreodată. și mie se par drăguțe culorile pastel, îmi aduc aminte de tokyo. într-o zi o să dau de-un magazin cu haine ca ale tipelor din harajuku și-o să mă îmbrac așa. până atunci, acadele, jeleuri și cola pentru toată lumea.

m.

guaranteed you'll leave this town

but she has nothing left to sell them

panic! at the disco - the balad of mona lisa

uite Creangă

"și-am încălecat pe-o căpșună
și v-am spus, oameni buni, o mare minciună"

Creangă - Prostia omenească

mergem în mexic să mâncăm nachos?

M, în seara asta: auzi, am putea să mergem în Mexic să mâcăm nachos
le Miku: măăăă, io înțeleg că tu (o să) ai bani din reclamele tale, da' io mi-s falită cu acte-n regulă

m.

goooooool

scoate capul pe geam. e o semilună, o coasă. și sunt nori, dar e lumină, e noapte, dar are aer de zi. la câțiva ani lumină se vede o stea. sau e un avion. punct luminos. senzație de vară, întuneric, stele. dar e lumină. o pisică pe un acoperiș privește în gol. e frig și gol. gooooooooooool



m.

.

 vinerea trecută am făcut oficial un an de facultate.








m.

din seria prea multă cafea și vama

pe scurt
soarele nu se mișcă de la răsărit la apus,
e o iluzie-rezultant a mișcării de rotație a pământului
deci
cunoașterea e o iluzie până la un punct
și infinită după

ukim.

eu cred că suntem toți proști, depinde doar pe care drum al prostiei mergem

Uite turma. Uite mirifica turmă, cum se înghesuie printr-o poartă strâmtă, dar încercată de mulți, uite-o cum se aruncă într-un pământ sec, arid, în loc să privească în jur și să guste din iarba aceea plină.

Sunt oamenii, așa cum au fost dintotdeauna, chiar de la nașterea omenirii. Chiar de când Adam a dat join turmei lu' Eva, așa cum Eva a dat join turmei lu' Devil.

Nu, nu avem șansa să fim unici. Desigur, s-ar putea să dăm cu limba, să simțim o aromă diferită, să ne treacă prin cap gustul a ceva diferit, dar nu suntem făcuți pentru ceva diferit. Vom sta mereu în turmă, chiar și atunci când vom avea concepte diferite. Pentru că am putea deschide o poartă nouă, dar va veni acolo o altă turmă, iar pământul va seca din nou. Putem să schimbăm lumea, dar termenul e limitat. Omul are o dată de expirare, dar de obicei se strică mai repede, pentru că e ținut în condiții improprii.

Finalul e în turmă. Diferența e drumul. Stai la rând sau îți ridici capul. Vei ajunge alături de ceilalți, dar vei avea alte amintiri. Nu contează că e pe timp scurt.

-miku

acceptăm orice

Marea prostie a secolului XXI e că acceptă orice. America, visul american, îndeplinirea unui vis, cele 15 minute de faimă. Acceptăm orice. Presa acceptă orice, atâta timp cât vinde. Nu contează că e un piept plat/de 10 kg, dacă lumea îl vrea, îl vrea. Nu contează că personajul de pe coperta Vogue e editat în așa fel încât cu greu l-ai recunoaște în realitate.
De ce acceptăm orice?
Acum 300 de ani oamenii au murit pentru ideile lor. Erau decapitați pentru că nu gândeau catoți ceilalți. Pentru că visau la o lume nouă.
Azi nu ne mai pasă. Evident, nu spun că ar trebui să avem decapitări publice, cel puțin nu în sensul mot-a-mot. Ar trebui să avem o sită prin care să separăm kitchul de ce e valoros.
Și chiar dacă acceptăm orice, nu ne pasă de nimic.
Așa cum spunea Tolstoi, dacă ar apărea Iisus pe Pământ, i s-ar cere un autograf, nimic mai mult.

-m.