Si...uite Halloweenu`

Mai...am tot vazut oameni care blameaza sarbatoarea asta, doar pentru ca nu e romaneasca. D ce mai nu va place? Noi, romanii, avem numai sarbatori fara celebrari stradale fastuoase. Bine, se celebreaza, dar doar in stil religios. Nici macar Craciunul nu e romanesc, daca stam sa ne gandim, Nasterea Domnului e romaneasca.
Stiti voi ca samabata asta este Haloweenu` romanesc? Este Sambata Mortilor, sarbatoare echivalenta cu Halloweenul, adica o sarbatoare in care cei vii isi amintesc de cei morti, ii celebreaza, fac tot felul de mese, slujbe la Biserica, etc.
Numai ca ceea ce noi nu avem este acest feeling petrecaret pe care il au englezii si americanii (si canadienii, australienii, etc). Ei canta si danseaza chiar si in biserica, asa ca sa nu va mai mirati ca sarbatoresc Halloweenu` cu atata fast.
Mie, sincer, chiar imi place Halloweenul. E un prilej de costumatie, de voie buna, de sarbatoare si imi aduce aminte ca in curand incep sarbatorile de iarna.

Miku
P.S. in imagine e un dovleac decupat Hello Kity. geeeeeeeeeeeeennnnnnnnnnnniiiiiiiiiiiaaaaaaaaaaaaaal:X:X:X:X

Ailee - I will show you

Dream High quote

Etapa 12. TMI: Echilibrul dintre serviciu si viata extraprofesionala

Ei bine, iată o problemă care mă macină pe mine de doi ani încoace, pusă într-un final la nivel înalt: echilibrul dintre viața profesională, personală și mai ales, vocație. Am optsprezece ani. Sunt în ultimul an de liceu și nu, nu știu încotro să o apuc. Toți adulții reacționează impulsiv când aud că nu știu ce vreau să fac. Ce nu înțeleg ei e că „a apuca pe un drum în viață” nu e atât de ușor. Trăim în secolul nu vitezei, extra-vitezei, poate, dacă vreți, secolul care totul aleargă cu viteza luminii. Cum ar trebui să știu eu, la 18 ani, ce să fac în viață?

La 14 ani suntem puși să alegem un profil pentru liceu, pe care, cei mai mulți îl aleg sub îndemnul părinților, anume matematică-informatică. Și eu am fost îndemnată astfel. Numai că nu am acceptat, de ce să accept ceva ce ar face ei, nu eu? Într-adevăr, fratele meu mai mare a ales acest profil și a reușit, dar asta doar pentru că vocația lui este cea de informatician. Este foarte bun în ceea ce face și mai ales, este pasionat de ceea ce face. Dar eu, eu ce sunt?

Și eu am o vocație, am aflat-o de mică. Mie îmi place să scriu, să compun. Nu sunt genială în scrierile mele, dar știu că asta e ceea ce îmi place, asta e ceea ce vreau să fac și asta voi și face, indiferent de situație. Când am avut 14 ani am ales profilul filologic cu un scop: voiam să învăț cât mai bine limba română și să mă perfecționez în creația mea, dar am descoperit, așa cum orice elev descoperă, ca liceul nu mă ajută prea mult și că dacă e să fac cevao farte bun, atunci trebuie să fac singură.

După cum spuneam, am optsprezece ani. Peste câteva luni voi aplica la mai multe universități, în speranța că acestea mă vor ajuta mai mult decât liceul. Problema cea mai mare este că nu știu dacă e bine ceea ce fac.

Nu știam de TMI (Time Manager International) până acum, dacă aș fi știut aș fi urmat un curs mai din timp. Cumva, simt nevoia disperată de a știi măcar un lucru cert în legătură cu viitorul meu. Vocația mea s-a concretizat într-un roman publicat și alte două în curs de publicare, dar scriitorii sunt muritori de foame în zilele noastre, deci nu mă pot baza pe asta ca și job.

O viață echilibrată? Mai există așa ceva? Văd oameni, îmi văd părinții, cunoscuții mai în vârstă, muncind de dimineața până seara târziu și ajungând acasă obosiți și fără chef. E vina lor? Nu știu. Nu vreau să fiu așa. Am de ales? Desigur, știu că am de ales.

Cred că avem nevoie de cineva care să ne arate drumul în viață. Suntem atât de prinși de muncă, atât de preocupați de ziua de mâine că nu putem să ne îngrijim de ziua de azi.

Cea mai mare împlinire pe termen lung?

Descoperirea vocației și împlinirea acesteia. Pentru mine, poate că ar funcționa. Dar nu toți oamenii știu ce vor să facă. Nici măcar eu, care se presupune că ar trebui să fiu deja decisă, nu știu sigur. Pentru că există această incertitudine uriașă care ne domină.

Totuși, cred că împlinirea constă în a avea un servici, în primul rând, apoi o dorință, poate de a evolua în cadrul unei companii, poate doar de a rămâne constant, și apoi, o familie de care să fii susținut, sau, cel puțin, prieteni. Avem nevoie de timp liber, dar avem nevoie și de un servici.

Până la urmă, totul depinde strict de fiecare om în parte. Nu toți ne dorim același lucru. Nu suntem egali, însă avem drepturi egale. Chiar și așa, drepturile egale nu ne sunt de ajuns.

Pentru a duce o viață echilibrată trebuie să știm ceea ce vrem. Cum putem să avem un echilibru atât interior cât și exterior dacă nu știm ceea ce vrem, măcar în general, adica să avem un fir de ață după care să ne ghidăm? Să ne întrebăm: ce pot eu să fac? Ce îmi trebuie mie? Ce vreau, de fapt, să fac? Pot să trăiesc din asta?

Poate că dacă ne vom cunoaște mai bine vom fi mai fericiți. Să ne știm limitele, puterile, aspirațiile.

Articol scris in cadrul concursului SuperBlog2012.

Zilele Craiovei

Etapa 11. Borealy: Daruim emotii prin cadouri deosebite

foto1

   Nu am fost, nu sunt și nici nu voi fi vreodată adepta ideii „gestul contează”. Mi se pare una dintre cele mai mari prostii inventate de cei care nu vor să investească timp în alegerea unui cadou potrivit, sau, măcar de a se gândi ce i-ar plăcea persoanei căreia cadoul îi este adresat.

   Dacă ar fi să privim la suprafață, alegerea unui cadou potrivit este un proces greu, anevoios, care necesită timp de gândire întins pe o perioadă ceva mai îndelungată. Dacă ar fi să privim din punct de vedere financiar, iarăși am fi tentați să spunem că totul costă.

Într-adevăr, totul costă, dar nu numai bani. Totul costă amintiri, în fapt.

   De ce amintiri? Eu consider că mai bine spui un „La mulți ani” simplu, decât să oferi un cadou pe care persoana respectivă să-l pună într-un colț și să nu-și mai aducă niciodată aminte de el.

   Eu și A. suntem prietene de mai bine de 10 ani și împărțim multe dintre preferințe, printre care, cea mai mare, poate, dragostea pentru cultura asiatică. De acum cinci ani, de când am descoperit gheișele, am descoperit și arta ceaiului.

   La început obișnuiam să ne „deghizăm” în gheișe, să ne pudrăm cu alb pe față, să ne dăm cu ruj roșu pe buze și tuș negru pe la ochi, să ne punem halatele albe de baie și șlapii de plajă (care seamănă cu încălțămintea tradițională japoneză) și să ne așezăm pe jos, în jurul unei măsuțe scunde, cu câte o cană de ceai în față.

foto2

   Eu beau ceaiul neîndulcit, dar ea obișnuiește să pună multe, multe cubulețe, motiv pentru care avem si un aranjamet al cubulețelor de zahăr. Lângă ceai stau biscuiți sau turtă dulce, iar pe fundal rulează o melodie tradițională japoneză. Acesta este ritualul de vineri seara. Stăm ore întregi, bând ceai și vorbind despre ceea ce s-a întâmplat în cursul săptămânii. Pe-aproape de doisprezece noaptea mergem acasă (suntem vecine), relaxate după ceaiurile calmante.

   Căutând pe Borealy Gifts un cadou potrivit, pentru că tocmai ce urmează să vină ziua lui A., am găsit cadoul perfect: setul de ceai „Povestea ceaiului în doi”.

   Cu toate că povestea ceaiului nostru este japoneză, ceremonia ceaiului este originară din China, datând încă din timpul dinastiei Tang, din secolul al șaptelea, pătrunzând ceva mai târziu în Japonia, pe la jumătatea secolului al cincisprezecelea.

   Ceremonia ceaiului, numită tradițional de japonezi „chanoyu” este un moment de relaxare și meditație.

„Povestea ceaiului în doi” este amintirea perfectă pentru zilele în care timpul ne va despărți – sunt sigură că viața ne va duce pe alte cărări. Amintirile sunt singurele dovezi că ceea ce am trăit nu este un vis.

   Cele două căni repzintă scoarța, ceea ce lumea vede, ceaiul în sine sugerează fluiditatea ființei umane, transformarea ei constantă, iar povestea...”Povestea ceaiului” este însăși istoria fiecărui om în parte, amintirea fiecăruia, pentru că așa cum ceaiul nu ajunge în cănile noastre fără a fi fost mai întâi plantat, crescut, îngrijit, nici oamenii nu pot obține amintiri frumoase decât dacă se vor îngriji ca acestea să le fie prilejiute de cei la care țin.

foto3

   Mai mult decât cadoul în sine, este prezentarea și înmânarea lui. Chiar dacă ai pregătit o surpriză ce știi că va încânta persoana în cauză, nu o poți înmâna orișicum. Eu aș ambala setul „Povestea ceaiului în doi” într-o cutie de un maron ușor auriu, care poate simboliza scoarța copacului, misterul, dar care îmbinat cu auriul creează o atmosferă călduroasă și primitoare, plină de sfințenie, asemeni grădinilor pline de liniște ale Chinei și Japoniei.

   În concluzie, setul „Povestea ceaiului în doi” ar fi un cadou minunat pentru o istorie a două prietene ce nu se vor uita niciodată.

Acest articol este scris in cadrul concursului SuperBlog2012.

Surse: foto1 Borealy.ro

          foto2 poză personală

          foto3 travelculturemag.com

Ring, ring.

Am gasit un inel suuper dragut la Takko zilele trecute si m-am tot gandit la el, asa ca azi am mers si mi l-am luat. Ma simteam incompleta fara el. Am o obsesie pentru inele, probabil compenseaza faptul ca nu port cercei. Oricum, ador inelele de genul acesta.

nuuuu va luati de manichiura x_x

Mozart - Lacrimosa

Vreau sa ascult melodia asta intr-o sala de opera din Viena.

M.

Goood, doua zile de groaaaaza!

Credeam ca n-o sa mai vina weekendul asta. Saptamana asta a fost groaznica si se anunta alte doua luni si mai si. Pe langa faptul ca o sa am exmenul la engleza, o sa am si tezele si lucrarile obisnuite, pentru ca profii si-au dat seama ca e sfarsitul lui octombrie si noi nu avem nici macar o nota.
Un rezumat al saptamanii:
luni, scoala, meditatie, in curand o sa apara o carte in care sunt co-autor
marti, 7 ore de scoala
miercuri, 3 ore de scoala, apoi lansare de carte in amfiteatru, concurs, facuta de ras de catre diriga, culcat la 2 noaptea
joi, trezit la 6, invatat la lucrare, scoala, acasa, somn, trezit, si mai obosita ca inainte de somn
vineri, 5 ore de scoala, zilele Craiovei, cumparaturi, mall, ciocolata, ciocolata, ciocolata, inel [:X:X:X]
Pe scurt, saptamana nu pare atat de grea, dar m-am culcat in fiecare zi la 1 noaptea, cel putin si m-am trezit la 6 si sunt atat de obosita ca nu mai pot sa ma misc. Joi nu am avut internet si m-am simtit ca prinsa in secolul 19. Azi am umblat atat de mult in cautarea unui cadou ca nu-mi mai simt picioarele. Sunt atat de racita ca nu pot sa vorbesc de durere in gat. Nu-mi pot misca bratele prea mult, cred ca m-a tras curentul. Am nevoieeee de un masaj. :((

Cum a fost saptamana voastra?
M.

Etapa 10. Edimax: Stii tot ce misca!

Acest articol este scris in cadrul concursului SuperBlog2012.

Cu atenție sau neatenție,

unde nu-i cap, vai de picioare!

O verișoară de-a mea, pe care o vom numi simbolic doamna C., are imediat lângă orașul D. o stație de gaz petrol lichefiat, pe scurt GPL. În orice astfel de stație, există un fel de magazin, micuț, ce-i drept, care deține casa de marcat și alte produse, cum ar fi dulciuri, apă etc. Acestea trebuie păzite, prin urmare, respectiva doamnă C. a ales un sistem de camere video de interior IC-7100 Eximax PnV ce deține aplicația EdiView pentru smartphoneuri, care să aibă în pază directă tot ceea ce se întâmplă în afacerea sa. Într-o zi a avut de-a face cu situație ceva mai deosebită, în direct pe iPhoneul ei.
Din când în când tatăl meu trece prin orașul D. Într-o zi s-a oprit să înarce rezervorul și să mai cumpere câte ceva de ronțait în mașină, dar si pentru nevoi fiziologice.
Fiindcă toată partea dinspre stradă a magazinului este făcută din geamuri, iar toamna căldura de afară de mai bună decât căldura de afară, ei lasă ușa deschisă. Obișnuit astfel, camera l-a surprins pe tatăl meu venind val-vârtej, aproape fugind spre baie. Nu e de contestată viteza ce ne caracterizează când suntem disperați să găsim o baie, dar neîndemânarea... În acea zi ușa din față era închisă, pentru că angajații tocmai făceau aprovizionarea. Ca și cu niște ochelari de cal, tatăl meu a intrat fix în geamul de la ușa de la intrare. Cu toată forța înainte!
Geamul nu s-a spart, dar nasul tatălui meu dal, la fel și hohotele de râs ale angajaților, dar mai ales ale nepoatei sale, care văzuse totul în direct. Bombănind de durere a fugit la baie. Situația în care ajunsese nu era prea favorabilă pentru el, dar angajații au avut parte de o mare perioadă de glume pe această temă, la fel și mare parte a familiei care nu ezită să facă referire la „boacăna” tatălui meu.

Daca e sa mearga prost, atunci sa mearga prost pana la capat!

Poate ca intr-o zi o sa-mi aduc aminte, si poate ca o sa rad atunci, dar acum sigur nu e amuzant.
1. Am vreo 20 de pagini de invatat la istorie si imi simt capul cat o banita. O sa o fac lata. :(
2. Va intrebati cum a mers 'concursul' despre care bateam eu campii ieri? Groaznic! Cand i-am dat dirigai poeziile sa vada care sunt bune si care nu, mi-a spus sa citesc pe oricare dintre ele, iar astazi, cand a trebuit sa citesc doua, dupa ce am citit-o pe prima, a venit la mine, in fata oamenilor si m-a intrerupt, ca, vezi domne, sa citesc una mai nu stiu cum, pentru ca in final sa ma lase sa o citesc tot pe cea pe care o alesesem eu. A fost atat de penibil. Urasc rahaturile astea. Oare la ce ma asteptam? Am mai spus de atatea ori ca nu ma mai bag, da' ma mananca pe mine undeva mereu... Dar acum chiar am terminat, gata, de acum inainte fac totul de capul meu. Daca gresesc, sa gresesc macar din prostia mea. Sa fiu eu proasta 100% si mai vedem atunci. Cel putin o sa fiu nebuna cu acte in regula, cum s-ar zice. Un copil cu poezii are si ea si nici de ala nu e in stare sa se foloseasca. Imi spune mie ca am vrut sa devin mare la 16 ani. Nu frate, am vrut sa devin mica. Na, iti convine?
No, trec la invatat. Ca nici de dormit n-am reusit sa dorm.

M.

Și Dumnezeu a zis: Să fie lumină!

O fi lumina pe undeva, dar eu nu o vad. Am ochii inchisi, mintea incetosata, iar puterea mi s-a desprins de trup.

Maine citesc poezii. Da' n-am dictie. Nici voce frumoasa. N-am nimic si totusi o fac. Nici eu nu stiu de ce. De castigat sigur nu castig concursul, nu sunt eu omul competitiilor. Numai sa nu uit poeziile acasa. Ar fi bomboana de pe coliva.
Wish me luck, dudes. I'm gonna die.
M.

Vreau:

A aparut! In sfarsit!
Romanul "Visul lui Joy" este continuarea romanului "Fetele din Shanghai". Abia astept vreo promotie ca sa mi-l iau si eu:)) Coperta e geniala:X


M.

–

Nu vedem că ne e bine decât când realizăm cât de rău le e altora. Trebuie să avem un mijloc de comparație, dar uneori parcă ne sunt date prea multe exemple. Mă doare când mă uit în jur și văd atâta suferință. Dar ce putem face?...

Ei sunt cine cred eu ca sunt?

Uhm...a...ei...sunt...voi vedeti?:| Vechii fani TH, voi ii mai recunoasteti?

Face down in a Plate of Nachos - Iron Weasel

Nuuuu-mi pot scoate aceasta melodie din cap. :))

M.

face doooown in a plate of nachooos

Citând-o pe A.: "a star just texted me"

Am avut o zi....plină de somn. M-am trezit devreme, m-am culcat la loc, m-am trezit iarăși, am mers la o oră de școală, am aflat că directorul ne-a mutat clasa lângă biroul lui și că urmează să-i exmatriculeze pe câțiva de la mine din clasă, apoi am revenit acasa și m-am culcat la loc, apoi...apoi am făcut ochii mari și am rămas cu gura căscată și am umpul de bale laptopul. Roxana Știubei, pe care o s-o denumesc de azi înainte sursa mea oficială de nicotină literară, îmi scrisese un mail în care mă anunța că...cine credeți? cine? cine? Dan Mircea Cipariu!...urmează să mă sune, deoarece (mulțumesc din nou!) ea l-a anunțat cu privire la postul de aseară în care îmi manifestasem entuziasmul în legătură cu lansarea de carte.
Am fugit (nu aveți idee cât de repede) să iau telefonul și am văzut că am un mesaj de la autor. Am rămas uite-așa:

God! Is that you? I see the lights!

Și după ce m-am dezmeticit, am început sa dansez gagnam`. Yay dudes, a star just texted me! 

Și uite-aici și mesajul:

Doomo arigatou, Dan Mircea Cipariu!

Căzând

Am capul de un plumb amnezic,

Mirosul unei flori de iarnă îmi pătrunde în creier,

Simt că un zâmbet nu ar fi de-ajuns,

Dar gândurile tot se zbat, se zbat, se zbat,

Și vor să urle.

Am ochii de un plumb amnezic,

Și teamă nu îmi e de moarte,

Ci doar de o plecare

Înspre iad.

"Jurnalul unui killer sentimental" de Luis Sepulveda

JURNALUL UNUI KILLER SENTIMENTAL – LUIS SEPULVEDA

Carte apărută la editura Polirom, în colecția Biblioteca Polirom, anul 2004

Nu știu exact de ce m-am apucat să citesc „Jurnalul unui killer sentimental”. Voiam să citesc o carte, pentru că nu mai citisem demult, apoi voiam ceva mic și aranjat, voiam ceva care să mă inspire oarecum, pentru că în momentul de față încerc să scap de mitul cum că romanele ar trebui să fie mari, și mai voiam ceva care să mă proiecteze într-o altă lume.

Fără a citi o descriere în prealabil, așa cum fac mai tot timpul, m-am apucat să citesc romanul menționat mai sus.

Un asasin plătit își depană viața de parcă în fața lui s-ar afla un jurnalist care vrea să afle tot. Are peste patruzeci de ani și știe că în curând va sosi timpul „pensionării”; cu toate astea, în meseria lui nimeni nu iese la pensie. Toată viața are la dispoziție sume enorme de bani și cam tot ce și-ar dori un om, iar el trăiește fericit și ascuns în lumea sa.

Marea lui problemă este că s-a îndrăgostit de-o franțuzoaaică de vreo douăzeci și patru de ani, cu trei ani în urmă, într-o cafenea. Chiar el declară că „Un profesionist trăiește singur. Ca să-și potolească poftele trupești, lumea îi oferă o mulțime de târfe.” Și el a respectat acest cod, întotdeauna, până a cunoscut-o pe ea: „S-a întâmplat la o cafenea de pe bule­vardul Saint-Michel. Toate mesele erau ocupate şi ea m-a întrebat dacă putea să bea o cafea la masa mea. [...] Eu mi-am văzut de ale mele ca şi până atunci: am răsfoit programul curselor hipice. Dintr-o dată m-a întrerupt şi mi-a cerut un foc. I-am întins bricheta şi ea mi-a strâns mâna între palme. Se ţinea de şotii fetişcana. Există femei care te fac să înţelegi că au chef de hârjoană fără să scoată o vorbă.”

Totuși, asta nu e singura greșeală pe care o comite. Fără să vrea devine curios în legătură cu victima din dosarul actual. Treaba lui e să o ucidă pur și simplu, doar că el se complică și încearcă să afle și să intre în legătură cu respectivul. Este prins, omoară câțiva paznici, apoi încearcă să se convingă că totul o să se termine cum se termină orice misiune de acest fel: prin uciderea tacită a respectivei victime.

Între timp, frumoasa lui franțuzoaică îl anunță că iese cu altul, că îl iubește pe celălalt și că vor rezolva totul când el se va întoarce în Paris. Puțin nervos, puțin deiluzionat, o ignoră și se concentrează la misiune, pentru că șeful, de fapt, ce-i care-i dă misiunile îi oferă un ultimatum. Până la urmă, a ajuns la cea din urmă misiune a sa.

Tot romanul este presărat cu intrigi care mai de care mai acide: câna iubita îl înșală, plătește o târfă de lux să-i satisfacă nevoile, când se întâlnește cu cel pe care trebui să-l omoare, cel din urmă îl ia drept omul lui.

Iar finalul este și mai suculent decât m-aș fi putut aștepta. Ghiciți de cine se îndrăgostise franțuzoiaca? Nu vă spun, rămâne la decizia voastră dacă vreți să citiți cartea sau nu, pentru a afla deznodământul.

Concluzia este că romanul acest foarte, foarte mic mi-a plăcut foarte, foarte mult. El face parte dintr-un volum în care mai este o povestire: Yacaré, poveste pe care nu am citit-o dar vreau să o citesc, pentru că descrierea, pe care, de data aceasta am citit-o, sună foarte bine!

Lansare de carte: "Singurătatea vine pe Facebook" de Dan Mircea Cipariu, azi, Craiova

   Sunt super-mega-extra încântată de prima mea participare la o lansare de carte. Vreau să îi mulțumesc Roxanei Știubei, pentru că m-a anunțat în legătură cu venirea poetului în Craiova. Nu știu ce m-aș face fără Roxana, e singura care mă anunță în legătură cu evenimentele culturale. Mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc!

   Deși totul s-a întâmplat pe fugă, un lucru este important: ador cum scrie Dan Mircea Cipariu! Nu m-am gândit că o să fiu așa fericită după un eveniment cultural. Haha, cu ani în urmă aș fi zis: eu? la o lansare de carte? dar acolo merg numai oamenii din înalta societate. De fapt, pentru mine această lume culturală a însemnat mult timp lumea de sus. Când aveam doisprezece ani credeam că numai oamenii mari pot să lanseze o carte. Uite că am lansat și eu una, cu doi ani în urmă, dar s-a ales praful, și de mine, și de carte. *.*  (hehe, poate într-o zi o să am ocazia să-i dau și eu dânsului volumul meu)

   Am făcut poze, cum altfel? Știu, știu, e prima oară când am aparatul foto la mine într-un moment important. De obicei ratez la mustață tot ce este frumos și bun de fotografiat. Sunt o neîndemânatică. Nici azi nu voiam să iau aparatul foto, dar parcă cineva de sus, care mă iubește, m-a împins de la spate și l-am băgat în rucsac fix după ce mă încălțasem, înainte de a pleca de acasă.

   Lansarea de carte a constat în prezentarea poetului de către un critic literar al cărui nume nu l-am reținut, dar pun pariu că era cineva important. Îmi pare rău, data viitoare o să fiu mai atentă. Apoi, Dan Mircea Cipariu a vorbit despre poezia și volumul său, a citit șapte poeme, care mi-au plăcut enorm, de aceea am și vrut neapărat să iau cartea. La final, poetul a cântat în versuri de rap despre poezie și el. Trebuia să filmez, dar asta e prea mult pentru incapabilitatea mea motorie. V-am spus, sunt o neîndemânatică, niciodată nu fac ce trebuie la timp. (Aș fi groaznică în jobul de fotograf!)
După asta am fugit și mi-am luat cartea și am mers să primesc un autograf. Și domnul Cipariu a fost atât de drăguț încăt mi-a dat un autograf foooarte aspectuos. Apoi pozeee!

Mulțumesc! Mulțumesc! Mulțumesc!

"M-am hotărât să devin prost" de Martin Page

M-AM HOTĂRÂT SĂ DEVIN PROST – MARTIN PAGE

Carte apărută la editura Humanitas în colecția Cartea de pe noptieră, anul 2004

  

„Lui Antoine i se păruse dintotdeauna că are vârsta clinilor. Când avea şapte ani, se simţea obosit ca un om de patruzeci şi nouă; la unsprezece, avea deziluziile unui bătrîn de şaptezeci şi şapte. Acum, la douăzeci şi cinci de ani, sperând într-o viaţă ceva mai blânda, Antoine a luat hotărârea să aştearnă peste creierul lui giulgiul prostiei.”

Așa începe volumul de față. M-am hotărât să citesc această carte deoarece mi-a plăcut titlul și m-am gândit că nu strică o lectură care să mă mai scoată din depresie și cotidian.

După o descriere în mare a vieții anterioare a lui Antoine, naratorul relatează viața acestuia începând cu momentul în care acesta se decide să devină prost și până când toată prostia lui îl aduce înapoi la omul inteligent, de data aceasta cu o femeie alături.

Modul în care este scrisă cartea este genial. Trebuie să vedeți cum Antoine este chiar disperat să devină prost, speriat de inteligența sa care îl aduce în pragul nebuniei: vrea să se sinucidă, chiar merge la un curs în temă.

Devenind prost, are brusc succes. Se angajează ca broker, dă lovitura, câștigă un cec cu șase zerouri, apoi începe să cheltuie banii, cum altfel, decât ca un prost? Face achiziții care mai de care mai nefolositoare: mâncare pe care nu o termină niciodată, un Porche pe care nu-l va conduce niciodată deoarece nu are carnet, picturi, mobilă, toate luate la prețuri exagerate.

Cert este că în final se plictisește de a fi prost. Nu este fericit, dar nici nefericit. Doar că îi lipsește ceva.

Într-o zi, vechii lui prieteni îl răpesc, purtând măști cu fața lui Albert Einstein: „Dintr-o pungă de plastic Champion, un Albert Einstein a scos vreo zece capete și râcâitoare de pui. Le-a așezat în cerc în jurul scaunului, iar lui Antoine i-au legat de gât un cap de cocoș cu pene frumoase. Un alt Albert Einstein a luat o sticlă plină de sânge și l-a mânjit pe față. [...] În timp ce aparatul difuza diapozitive cu mari spirite ale omenirii, cu opere de artă, invenții și descoperiri, cei patru Einsteini citeau, precum niște incantații, texte menite, conform unei alopatii străine, să combată letargia.”

Toată această tevatură doar pentru a-l aduce pe vechiul lor prieten inteligent inapoi. La final, ceva cam supărat, el îi anunță că deja se hotărâse.

Finalul cărții îl descrie pe Antoine stând în parc, când o femeie cam ciudată, dar inteligentă, îl abordează. Într-un joc intrigant, aceasta îl trage în mijlocul străzii, și cu câteva secunde înainte de a fi loviți de o mașină, tot ea îl aduce înapoi pe trotuar: „Ți-am salvat viața, spuse Clemence. Sunt eroina ta! [...] Asta înseamnă că suntem legați pe viață. De acum încolo răspundem unul de celălalt. Ca la chinezi.”

Concluzia este că mi-a plăcut cartea, și deși este foarte mică, a fost numai bună. Mi-a ridicat moralul și mi-a dat speranță. Mulțumesc, Martin Page!

Puteti downloada cartea in pdf de AICI.

Love, Miku.

Orange Caramel - Lipstick

Etapa 9. Aventuria. Si esti bun de drum

Role, să alergăm înainte,

sport, s-avem un corp bun, dar și minte.

Merg pe role de când mă știu. Uneori am impresia că m-am născut pe role. Dacă ar fi să aleg un cuvânt care să mă descrie, ar fi role. Primele role le-am primit pe la vreo 5 sau 6 ani, și erau din acelea cu patru roți, două în față două in spate. Am învățat mai întâi să merg pe acelea, apoi pe role cu roți în linie dreaptă.

Și nedezlipită am fost de ele.

Dacă merg la școală, merg pe role, dacă merg la cumpărături, merg pe role, dacă merg oriunde, merg pe role. Sunt perechea de picioare rapide care mă duc oriunde vreau.

Am găsit pe situl Aventuria.ro o pereche de role care mă tentează. Vara asta am folosit rolele pe care le am eu cam mult, sunt cumva ciobite, murdare, puțin cam rupte de la atâtea încercări de sărituri și rotiri. Mă gândeam că primăvara următoare, imediat ce trece iarna să cumpăr o pereche nouă, de an nou.

Am găsit modelul H1, cel negru, tip adidas, la un preț foarte bun, comparativ cu alte magazine online. Îmi plac rolele acestea tip adidas pentru că nu se strica la fel de repede precum cele care au o carcasa de plastic. În prezent am role cu carcasă de plastic și nu arată deloc bine, deși le am de numai doi ani.

În plus, modelul H1 are ABEC 5, care mie mi s-a parut mai bun decat ABEC 7. Mai mult, șina este din aluminiu, detaliu care nu trebuie scapat din vedere.

Ar mai trebui să îmi iau și un set de protecție, dat fiindcă ultima oară când am mers cu rolele anul acesta era să cad într-un canal descoperit și evitându-l am intrat într-un copac și m-am ales cu o luxație.

 În final, trebuie să mă pun pe strâns bani și până la primăvară o să îmi iau noua pereche de role.

M-am entuziasmat deja și acum o să stau pe ghimpi atâta timp...

Spor la sport!

Acest articol este scris pentru concursul SuperBlog2012.

Etapa 8. COTY: Press to Play cu Playboy VIP!

Starurile nu vin și nu pleacă,

noi trecem pe lângă ele,

 în același mod în care noi le și creăm.

Hollywood. Limuzine. Covorul roșu. Rochii strălucitoare. Vedete.

Am avut o „iubire” pe care probabil nu o voi uita niciodată. Dar cine nu a avut? Cine nu a avut măcar o iubire imaginară dintre starurile Hollywoodiene? Cărui om nu i-a „căzut cu tronc” tocmai „strugurele cel cu boabă mare”, care om n-a visat, asemeni vulpii la struguri, ca mai apoi să realizeze că este imposibil, decretând că „strugurii sunt acrii”?

Ei bine, eu făcând parte din „generația mai de pe urmă”, eu l-am adorat în tinerețile mele pe Bill Kaulitz. Adoram fiecare cuvânt scos din gura lui, fiecare melodie, fiecare gest, fiecare hohot de râs.

De câte ori nu am visat o întâlnire reală cu el, cu starul meu preferat? Greu de spus... Am scris povești, am scris poezii, ba chiar i-am trimis și un cântec, atunci când fanii din România au adunat tot felul de chestioare ca să i le dea cadou formației.

Dar... Dar dacă aș visa din nou? Îmi vine să râd malefic. Dacă aș visa din nou...

Puf, puf, un stop de Playboy VIP și dorința-i gata.
             Let’s press to play!

E ora cinci seara. E frig, a nins toată ziua. Am ajuns în Hamburg cu doar o zi înainte, dar orașul îmi pare deja cunoscut. Hotelul e călduros și parcă prea plin de obiecte strălucitoare. Mă privesc în oglinda de la baie. Rochia neagră și decoltată nu-mi stă deloc rău, va fi perfectă pentru diseară, îmi spun în gând. O zi, o singură zi.

Aud ciocănituri în ușă. A ajuns deja?

Fug repede, deschid. E el. E la ușa mea.

Intră în cameră, se așază pe un fotoliu, îi ofer o Cola, bea puțin. Vorbește despre ultimul său proiect, despre câinele pe care l-a lăsat cu Tom în Central Park, despre cum a ajuns aici. Nu îl înțeleg prea bine, sunt atentă la buzele lui. Are niște buze nu prea subțiri, dar sigur nu sunt groase. Au o formă frumoasă.

Vorbește, vorbește mult, mă întreabă ceva, îi răspund amețită, nu știu ce m-a întrebat.

Afară încă ninge, e întuneric în cameră. Doar o lampă din mini-bar e aprinsă și răspândește o lumină prea slabă pentru a ne vedea. Când s-a întunecat?

Mă întreabă dacă sunt gata, dacă vreau să cobor la cină acum sau dacă vreau să mai vorbim. Vreau să-l îmbrățișez. Vreau să-l sărut.

Nu o fac.

În lift suntem doar noi. E atât de înalt... Mă privește curios. Și eu sunt curioasă.

Mănâncă repede. Eu nu pot să mănânc. Mă întreabă dacă sunt bine. Sunt bine, sunt în al nouălea cer. E ca un zeu. E în fața mea. Pare mai uman ca de obicei.

Mă scuz și merg la baie. Mă privesc în oglindă, mâinile îmi tremură, obrajii îmi sunt roșii, ochii în lacrimi. Seara e pe sfârșite. E ultima oară când o să-l mai văd în persoană. Mă podidesc lacrimile. Machiajul încearcă să curgă, îl opresc la timp și îl refac. Scot din geantă sticluța mea mică de parfum. Dau un puf în aer și inspir. Playboy îmi dă încredere. Eu nu sunt un playboy, mă gândesc. Dar îmi dă putere. Îmi dau încă un puf pe gât, câte unul în interiorul coatelor.

Inspir adânc și vreau să ies în baie. Dau nas în nas cu el.

„Ești bine?” mă întreabă. Ochii ciocolatii îi strălucesc. Zâmbesc. Zâmbește și el. Mă simt mai bine. Mai încrezătoare. Decolteul rochiei nu e mare, dar privirea îi cade pe el. Știu la ce se gândește. Pentru că și eu mă gândesc la același lucru. E prima și ultima oară când îl voi avea, nu vreau să renunț.

În lift mai e o persoană. Mă atinge pe braț în sus, pe gât. Degetele lui lungi și reci îmi gâdilă simțurile. Intrăm în camera 483, camera mea. Lumina de stinsă iar de afară abia pătrunde o rază de lună. Suntem la etajul douăzeci.

Mă trec fiorii.

Parfumul lui se împletește cu al meu. Oare are același parfum? Nu, nu...

Sau, poate?

Mă sărută încet, prelungește dorința.

E aici, e lângă mine. Nu pot să închid ochii. Îl privesc continuu, iar ochii lui mă privesc la fel.

Părul lui negru cade în suvițe umede pe spate. E frumos.

Ceva mai târziu continuu să-l admir. Doarme, și aș putea să-l sărut din nou. Dar nu o fac. Mă așez lângă el, mă strânge în brațele sale lungi, prin somn.

Îl ador. Și încerc să păstrez cât mai vie amintirea ochilor lui căprui.

Acest articol este scris pentru concursul SuperBlog2012.

Etapa 7. Delaco: Esti Fan Branza?

Frate, frate, brânza e pe bani,

Ce să fac, de n-am gologani?

Eu sunt fan brânză, e simplu ca bună-ziua, și brânza face toată treaba atunci când am poftă de ceva sărat.

Brânză-n sus, brânză-n jos, m-am trezit încă de luni cu ceva pofta de brânză, dar nici urmă de brânză în frigider.  Mare brânză, mi-am spus, o să cumpăr când mă întorc acasă.

Am plecat la școală și, după ce m-a ascultat la istorie și mi-a dat un patru de toată brânza, profa mi-a zis cu un zâmbet malefic și brânzos că nu fac nici cât o brânză degerată. Era ceapă degerată, madam’, îmi venea să-i zic, dar ea o ținea pe a ei, că brânza bună în burduf de câine se strică.

N-am făcut nici-o brânză milogindu-mă de ea să-mi dea un pas până ora următoare, așa că m-am îmbrânzit.

Creierul meu de brânză era prea somnoros ca să realizeze că mai aveam doar o oră de școală, când am dat de-un prof’ zgârie-brânză, care nu numai că ne-a dat drumul acasă, dar a și uitat de lucrarea de toată brânza pe care o dădusem vineri.

Nu știu cum a aflat mama de brânza mea de la școală, dar am stricat brânza de-acasă cu ea.

Opt și cu-a brânzei nouă, am scăpat de ea și m-am dus la mall să-mi iau o plăcintă cu brânză.

– Ce brânza mea!

Uitasem să iau bani la mine, și deși o cunoșteam pe tanti de la magazinul cu plăcinte, mi-a zis fără pic de pasiune că frate, frate dar brânza e pe bani.

Și așa am ajuns înapoi acasă, fără nici-o brânză.

Acest articol este scris pentru concursul SuperBlog2012.

Nu știu

Îmi e teamă să nu cad,

să nu zbori departe fără mine,

dacă eu cad, cad de tot

și lumânările tale nu mă vor mai înconjura

cu aromă de noapte,

ele vor fi pline de moarte,

și-mi e teamă să nu mor,

dar cel mai teamă îmi e să trăiesc așa,

să trăiesc pe lângă tine, pe lângă ei.

Și nu știu ce e moartea,

tu știi?

Monotonie și Kindle și cărți și nici-o plăcere

Nici schimbarea si nici noul nu mai au efect asupra mea. Anul trecut traiam din evenimente: azi la teatru, maine la film, poimaine afisarea castigatorului vreunui concurs, raspoimaine atatea teme ca nu mai vedeam nimic altceva, ziua de dupa raspoimaine era vineri si mergeam la o prietena si stateam pana tarziu, mancam prostii nesanatoase si vorbeam despre ce s-a mai inatmplat pe saptamana...Desi partea cu teatrul si cu filmul apareau mai rar, foarte rar, la fel si castigatorii concursurilor, traiam din aceste evenimente. Ma gandeam ca "maine" am ceva de facut, o sa fie genial...
Dar anul acesta...anul acesta am o gramada de evenimente, concursuri, teme [:))], examene [incepand cu noiembrie], idei de scris [astazi am visat o idee pe care vreau sa o scriu]...si nu ma mai incanta nimic. Am pierdut esenta, m-am saturat de oameni, dar sunt dependenta de ei. Nu mai vad nimic frumos decat penrtu o perioada foarte, foarte scurta. Mi s-a dus optimismul ala cretin de care dadeam dovada anul trecut. Nici daca l-as inalni pe Adam Lambert nu as ridica un deget. Sau pe Moga. Sau Smiley.
Nu mai pot sa fac nimic. Nici sa invat, nici sa ma bucur, nici sa scriu. Ce se intampla? De ceee sunt asa deprimata? Pentru ca sigur sunt deprimata. Ramona, ar trebui sa ma programezi pentru un consult. :))
M-am apucat sa citesc "M-am hotarat sa devin prost", si poate ca intr-o zi o sa aleg si eu calea personajului principal al cartii. Prostii sunt cei mai fericiti. Ei nu se gandesc la viitor, ei nu-si fac probleme daca o sa aiba bani sau nu peste cinci ani, sau chiar maine, lor nu le pasa.
Nici muzica nu mai am chef sa ascult. Nu mai am o melodie preferata, nu mai am nimic. Si, colac peste pupaza, am cheltuit in jur de 6 milioane saptamana asta, pe haine! Hainele nu ma fac fericita. Nu stiu de ce dau atatia bani pe ele. Pur si simplu caut fericirea in mituri care la mine nu funtioneaza.
Nu mi-am mai cumparat o carte de nu stiu cand, pentru ca am Kindleul, care are o gramada de carti pe care  vreau sa le citesc, dar Kindleul nu da nici-o placere a cititului. E ca si cand te-ai duce la un restaurant de fite sa mananci un hamburger si sa bei o cola. Adori hamburgeru` si cola, dar nu poti sa te simti bine mancand asa ceva cand ceilalti mananca...caviar. Pur si simplu e mai bine sa mananci hamburgeru` si cola in pat, la tine acasa, in timp ce te uiti la un film. Asa e si cu cartile si Kindleul. Kindleul iti da carti, dar nu ti le da in forma care iti place tie, relaxata, cu o aroma specifica. Totul e din plastic.

Voi cu ce va inveseliti?
Miku`

Semi-convalescență

Vântul murmură afară un cântec uitat,

Se clatină, dansează, se pune la-nchegat,

Și cu aducerea aminte a lui,

Cânt și eu, dansez și eu, cu gândul meu de lut,

La fel ca el

Un dans aievea amețit,

amorțit,

trosnindu-mi mintea alături de mugetul lui,

clătindu-mi mintea cu suflul lui,

dormind sau zăcând, zăcând și murind,

în lumina lui murdară,

între aripile lui negricioase,

și privesc lumea de sus, trupul meu e acolo?

Mintea îmi e încețoșată,

iar vântul zboară mai departe.

Vedeti ochiul?

Super Rudi

Heeeeei, noi de ce n-avem Super Rudi?:( Nu e corect!:(

Un țăran cu un Merțan

Avand in vedere ca m-am trezit la ora 7 jumate ca sa strang rufele de afara pentru ca ploua, apoi ca am inghetat vreo 15 minute strangandu-le, apoi reintinzandu-le pe chestia aia speciala de tinut rufe pe balcon, m-am hotarat sa mai scriu si pe blog cate ceva. Daca va intrebati de ce nu m-am culcat inapoi dupa, raspunsul este pentru ca nu mi-am facut tema pentru meditatia la romana si o am in cateva ore, asa ca...
Abia astept sa ma culc inapoi, ceva mai tarziu, dupa-amiaza.
Nu-i asa ca s-a racorit si la voi? Mie-mi place vremea asta rece. Imi place imbracaminea asta fina si calduroasa, cu gulere generoase.
Ce putem face cand e rece afara? Pai..in timp ce scriam la romana, ascultam melodia Bubble Pop a Hyunei si mi-am adus aminte de Justin Bieber [ciudata comparatie, nu?:))] pentru ca in acelasi timp mi-au venit in minte si cateva secvene de vara trecuta de la tara. In fiecare seara un țăran de vreo 19 ani trecea cu decapotabila lui din `99 [era Merțan, vă rog] si avea melodia Boyfriend a lui Justin Bieber data foarte tare. In fiecare seara la ora 8 el trecea pe toate ulitele satului cu melodia asta data tare. In fiecare seara eu aveam program de prapadit de ras.
Cum sa faci asa ceva?!
Era atat de penibil baietelu`!
Am uitat sa mentionez ca mergea incet, foarte incet, aproape pas de om, ca sa-l vada toata lumea, si mai avea si o pereche de ochelari de soare din aia gen man in black. =)) Cat timp am fost cu A. ne-am prapadit de ras, dupa...devenise cam monoton si am uitat.
V-am mai spus despre asta? Eh, nu conteaza, eu rad si acum asa ca nu strica sa radeti si voi. Romanica noastra, plina de fițe incompetente:))

M.

Etapa 6. Azerty: Tu cum iti alegi laptopul potrivit?

   Nu cumpăr niciodată produse electronice singură, deoarece sunt tentată să cumpăr un obiect după modul cum arată, nu după care e mai bun. Așa că de fiecare dată când vreau să achiziționez ceva îl întreb pe fratele meu care lucrează în IT și care îmi poate procura produse bune sau da sfaturi cât mai bune.

   De aceea el este și cel care cumpără produsele. Atunci când am vrut laptop, am apelat la el pentru câteva detalii. Inițial voiam un mini-laptop, ca să-l pot lua cu mine oricunde și oricând, dar apoi am realizat că un mini-laptop nu este totuși atât de bun ca un laptop în variantă normală din cauza memoriei și a mărimii ecranului.

   Totuși, am căutat pe internet laptopuri cât mai drăguțe, cu modele cât mai atrăgătoare, și am găsit multe  care m-au atras, dar niciunul nu a fost îndeajuns de bun.

   Apoi am căutat în funcție de producător. Dar nici aici nu am un punct forte, așa că am început să caut în funcție de preț. Prețul ca prețul, dar ce ne facem când descoperim că un preț bun nu oferă o calitate bună? Dar un laptop merită banii, e o investiție pe termen îndelungat, trebuie să ne asigurăm că nu luăm orice ne pare la îndemână.

   Am fost obișnuită să nu mi se strice nimic, pentru că fratele meu îmi repara și reînnoia totul, dar acum că am crescut și că nu mai pot primi totul gratis, a venit timpul să studiez și să mă documentez singură și să strâng banii singură.

   Acum câțiva ani am primit laptopul Lenovo, modelul acesta, de care sunt foarte mulțumită, deși îl folosesc aproape 8 ore pe zi. Acest laptop se găsește și în magazinul Azerty, de unde îl puteți procura la un preț foarte  bun.

Acest articol este scris pentru competiția SuperBlog2012.

Etapa 5. LuxuryGifts: Bijuteria care mi-a schimbat viata

   – Adrien, șopti ea încet, foindu-se în brațele mele. Adrien, de ce?

   Micuța mea franțuză mă sărută pe gât, încercând să mă țină lângă ea. Pielea ei bronzată arăta divin, așa că am sărutat-o și eu, pe buze. Accentul ei dădea o notă romantică atmosferei pariziene, iar corpul ei de madonă era moale în brațele mele. Dar un lucru decis, era bun făcut și nu mai era cale de întoarcere. Am împins-o pe spate, în patul plin de cearșafuri de mătase al luxuriosului Mariott și m-am dus la geam. Jos, mașinile treceau fără zgomot pe Champs-Élysées, umbrite de copacii înghețați.

   Mi s-a făcut o teribilă poftă de cafea și am decis că povestea noastră trebuie să se termine cât mai repede. Din pricina unei cafele sau nu, mi-am luat repede hainele pe mine, urmărit cu atenție de Aimée.

   Când să ies, m-am întors cu precauție și i-am văzut lacrimi în colțurile ochilor.

   – Scumpo, am fost de acord încă de la început că...

Începuse să plângă cu zgomot așa că am împins-o înapoi în pat și am ieșit pe ușă.

   Când am ieșit pe ușile mari, am dat nas în nas cu frigul înghețat de afară. Începuse să ningă, așa că m-am grăbit spre o cafenea la câteva străzi distanță.

   Spre seară am luat-o pe Lola, cățelușa Husky pe care o primisem cu câțiva ani în urmă de la un prieten și am ieșit la plimbare. Nu stăteam decât câteva zile în Paris, așa că voiam să cumpăr câteva cadouri pentru familie. Tradiția îmi cere să cumpăr personal cadouri în fiecare an, cadouri pe care le înmânez părinților și invitaților de la masa de Crăciun. Părinții mei inventaseră această tradiție cu mult timp în urmă, când eram numai un copil, dar se ținuseră de ea pentru a aduce obligatoriu familia acasă în această sărbătoare.

   Champs-Élysées era o idee bună pentru cadouri, așa că am mers pe trotuarul aglomerat, plin de turiști și localnici cu plase care mai de care mai pline.

   Lola se bucura de zăpada proaspătă, sărind în aer pentru a prinde fulgii. Privind spre vitrinele strălucitoare ale magazinelor, un lănțișor mi-a atras atenția. M-am apropiat pentru a-l vedea îndeaproape, și i-am analizat forma de inimă.

   Aimée nu-mi era iubită, dar nici prietenă. Împărțeam ocazional patul, mai ales când ne nimeream în același oraș pentru afaceri. Era frumoasă și la brațul ei mă puteam simți împlinit, doar că nu voiam să mă leg de ea. Orice altă legătură în afara celor cu oamenii mei din industria muzicii era inutilă.

   Totuși, imediat ce am văzut acel lănților, printre celelalte bijuterii, nu m-am putut gândi decât la ea. Obișnuia să poarte numai bijuterii cu cristale, pentru că, spunea ea, doar acelea îi puneau în evidență tinerețea. Eu zâmbeam, ascultând-o, bucuros că naivitatea ei îmi completa vârsta de patruzeci de ani.

   Am decis să cumpăr colierul, și exact când mă hotărâsem să intru în magazin, vânzătoarea a afișat o plăcuță care menționa că nu mai au nici măcar o bucată. Lola lătra pe lângă mine și câțiva parizieni deșirați au întors capul spre mine. Am plecat înapoi în apartamentul meu.

   Trecuseră câteva zile și mă întorsesem înapoi în București, când mi-a venit ideea să caut acea bijuterie pe internet. Era o posibilitate destul de mare să-l găsesc. Dar...nu îi știam denumirea. Am căutat ore în șir, și într-un final am descoperit exact colierul la care-mi rămăsese mintea. L-am comandat și a doua zi, exact în dimineața din ajunul Crăciunului, cadoul a ajuns.

   Nu știam de ce am cumpărat acel colier. Dar am sunat la aeroport și am rezervat un avion cu primul zbor către Paris, apoi am sunat-o pe micuța mea pariziană și trei ore mai târziu o așteptam în fața Acului de Triumf.

   Zăpada cădea abundentă, ciudat de abundentă și luminile de pe Champs-Élysées creau o simfonie perfectă pentru ajunul Crăciunului.

   Nu i-am dat cadoul imediat ce ne-am întâlnit. Ne-am plimbat mult, de-a lungul bulevardului, am mâncat la Stresa, un restaurant italian, apoi am mers în apartamentul ei.

   Își amenajase frumos un brad de Crăciun și m-am întrebat oare de ce plecasem cu atâta încăpățânare.

   Târziu, când era aproape adormită pe umărul meu, am scos cutiuța mică din buzunarul sacolui și i-am înmânat-o. Ochii ei s-au mărit și m-a privit mirată.

   Nu știu cum, nu știu de ce, dar am simțit că ceva m-a lovit cu putere. Să fi fost săgeata lui Cupidon? Am zâmbit în sinea mea. Am îmbrățișat-o, apoi am vorbit încet, uimit că aceste cuvinte îmi ieșeau pe gură. Dar eram sigur că, de data aceasta, nu aveam să mai plec niciunde.

   – Aimée, te măriți cu mine?

   Am simțit-o moale în brațele mele și buzele ei răspunzându-mi cu dorință la întrebare, și am zâmbit din nou, ducând-o spre dormitorul nostru...

Acest articol este scris pentru concursul SuperBlog2012, pentru proba elaborată de Luxury Gifts.

Poveste scrisa in perspectiva masculina.