Starurile nu vin și nu pleacă,
noi trecem pe lângă ele,
în același mod în care noi le și creăm.
Hollywood. Limuzine. Covorul roșu. Rochii strălucitoare. Vedete.
Am avut o „iubire” pe care probabil nu o voi uita niciodată. Dar cine nu a avut? Cine nu a avut măcar o iubire imaginară dintre starurile Hollywoodiene? Cărui om nu i-a „căzut cu tronc” tocmai „strugurele cel cu boabă mare”, care om n-a visat, asemeni vulpii la struguri, ca mai apoi să realizeze că este imposibil, decretând că „strugurii sunt acrii”?
Ei bine, eu făcând parte din „generația mai de pe urmă”, eu l-am adorat în tinerețile mele pe Bill Kaulitz. Adoram fiecare cuvânt scos din gura lui, fiecare melodie, fiecare gest, fiecare hohot de râs.
De câte ori nu am visat o întâlnire reală cu el, cu starul meu preferat? Greu de spus... Am scris povești, am scris poezii, ba chiar i-am trimis și un cântec, atunci când fanii din România au adunat tot felul de chestioare ca să i le dea cadou formației.
Dar... Dar dacă aș visa din nou? Îmi vine să râd malefic. Dacă aș visa din nou...
E ora cinci seara. E frig, a nins toată ziua. Am ajuns în Hamburg cu doar o zi înainte, dar orașul îmi pare deja cunoscut. Hotelul e călduros și parcă prea plin de obiecte strălucitoare. Mă privesc în oglinda de la baie. Rochia neagră și decoltată nu-mi stă deloc rău, va fi perfectă pentru diseară, îmi spun în gând. O zi, o singură zi.
Aud ciocănituri în ușă. A ajuns deja?
Fug repede, deschid. E el. E la ușa mea.
Intră în cameră, se așază pe un fotoliu, îi ofer o Cola, bea puțin. Vorbește despre ultimul său proiect, despre câinele pe care l-a lăsat cu Tom în Central Park, despre cum a ajuns aici. Nu îl înțeleg prea bine, sunt atentă la buzele lui. Are niște buze nu prea subțiri, dar sigur nu sunt groase. Au o formă frumoasă.
Vorbește, vorbește mult, mă întreabă ceva, îi răspund amețită, nu știu ce m-a întrebat.
Afară încă ninge, e întuneric în cameră. Doar o lampă din mini-bar e aprinsă și răspândește o lumină prea slabă pentru a ne vedea. Când s-a întunecat?
Mă întreabă dacă sunt gata, dacă vreau să cobor la cină acum sau dacă vreau să mai vorbim. Vreau să-l îmbrățișez. Vreau să-l sărut.
Nu o fac.
În lift suntem doar noi. E atât de înalt... Mă privește curios. Și eu sunt curioasă.
Mănâncă repede. Eu nu pot să mănânc. Mă întreabă dacă sunt bine. Sunt bine, sunt în al nouălea cer. E ca un zeu. E în fața mea. Pare mai uman ca de obicei.
Mă scuz și merg la baie. Mă privesc în oglindă, mâinile îmi tremură, obrajii îmi sunt roșii, ochii în lacrimi. Seara e pe sfârșite. E ultima oară când o să-l mai văd în persoană. Mă podidesc lacrimile. Machiajul încearcă să curgă, îl opresc la timp și îl refac. Scot din geantă sticluța mea mică de parfum. Dau un puf în aer și inspir. Playboy îmi dă încredere. Eu nu sunt un playboy, mă gândesc. Dar îmi dă putere. Îmi dau încă un puf pe gât, câte unul în interiorul coatelor.
Inspir adânc și vreau să ies în baie. Dau nas în nas cu el.
„Ești bine?” mă întreabă. Ochii ciocolatii îi strălucesc. Zâmbesc. Zâmbește și el. Mă simt mai bine. Mai încrezătoare. Decolteul rochiei nu e mare, dar privirea îi cade pe el. Știu la ce se gândește. Pentru că și eu mă gândesc la același lucru. E prima și ultima oară când îl voi avea, nu vreau să renunț.
În lift mai e o persoană. Mă atinge pe braț în sus, pe gât. Degetele lui lungi și reci îmi gâdilă simțurile. Intrăm în camera 483, camera mea. Lumina de stinsă iar de afară abia pătrunde o rază de lună. Suntem la etajul douăzeci.
Mă trec fiorii.
Parfumul lui se împletește cu al meu. Oare are același parfum? Nu, nu...
Sau, poate?
Mă sărută încet, prelungește dorința.
E aici, e lângă mine. Nu pot să închid ochii. Îl privesc continuu, iar ochii lui mă privesc la fel.
Părul lui negru cade în suvițe umede pe spate. E frumos.
Ceva mai târziu continuu să-l admir. Doarme, și aș putea să-l sărut din nou. Dar nu o fac. Mă așez lângă el, mă strânge în brațele sale lungi, prin somn.
Îl ador. Și încerc să păstrez cât mai vie amintirea ochilor lui căprui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu