m-am trezit undeva în jurul orei 4, mi-am făcut 2 căni de ceai, am luat o gură dintr-una și mi-am dat seama că n-am poftă de ceai, mi-a fost greu să fac cafea sau să mănânc. am terminat ochiul căprui al dragostei noastre de cărtărescu și m-am apucat de de ce iubim femeile.
apoi am început să vorbesc cu red prin mesaje și mi-am adus aminte de sentimentul ăla cretin pe care-l aveam când mă trezeam la 6 ca să merg la liceu. toată rutina. îmbrăcatul, răcoarea, autobuzul E1 infect, mirosuri care mai de care mai vomitive, apoi drumul prin parcul ăla ciudat, zâmbetele false adresate tuturor, pentru că tuturor ne era prea somn ca să ne pese de alții. colegii care dădeau foc la termopane, care spărgeau pereții, care rupeau întrerupătoarele... ultima parte, asta cu colegii, a ce vă sună? a junglă? ei bine, țineți minte că așa e într-un liceu care e cotat top 5.
m-a cuprins o greață urâtă aducându-mi aminte de diminetile astea. nici nu știu de ce, ele nu erau chiar așa de urâte. la un moment dat devenise totul așa de monoton că nici nu mai știam ce fac, eram un fel de robot.
a fost mișto acum 2 ani, într-a 12-a, când am luat un 3 la română. în ziua aia chiar n-am avut chef să răspund. era cred 8 dimineața și i se pusese pata să ne dea câte-un 3 tuturor pentru că n-am tocit nu știu ce comentariu cretin. nu-i bai, am tocit puțin pentru BAC și uite-mă cum nu mai știu nici acel negru sub unghie pe care l-am tocit. nu te ajută, niciodată nu te ajută. doar te enervează. n-au nici-un sens.
aerul ăsta de 7 dimineața are ceva ciudat în el. de parcă ai avea muzică pe fundal, de parcă ți s-ar spune ce trebuie să faci, dar în același timp e momentul zilei în care ești cel mai liber. nu e zi, nu e noapte. e ca și cum lumea încă nu a fost creată, e aproape sentimentul ăla de început care te prinde în noaptea de anul nou.
păcat că anul ăsta n-o să fie bun. păcat că o să fie din ce în ce mai rău, că s-a dus tot amorul (na că la 7 dimineața citez din eminescu).
nașpa. – asta ar zice red. fără nici-o dramă.
aș vrea să fie așa simplu.
m.
apoi am început să vorbesc cu red prin mesaje și mi-am adus aminte de sentimentul ăla cretin pe care-l aveam când mă trezeam la 6 ca să merg la liceu. toată rutina. îmbrăcatul, răcoarea, autobuzul E1 infect, mirosuri care mai de care mai vomitive, apoi drumul prin parcul ăla ciudat, zâmbetele false adresate tuturor, pentru că tuturor ne era prea somn ca să ne pese de alții. colegii care dădeau foc la termopane, care spărgeau pereții, care rupeau întrerupătoarele... ultima parte, asta cu colegii, a ce vă sună? a junglă? ei bine, țineți minte că așa e într-un liceu care e cotat top 5.
m-a cuprins o greață urâtă aducându-mi aminte de diminetile astea. nici nu știu de ce, ele nu erau chiar așa de urâte. la un moment dat devenise totul așa de monoton că nici nu mai știam ce fac, eram un fel de robot.
a fost mișto acum 2 ani, într-a 12-a, când am luat un 3 la română. în ziua aia chiar n-am avut chef să răspund. era cred 8 dimineața și i se pusese pata să ne dea câte-un 3 tuturor pentru că n-am tocit nu știu ce comentariu cretin. nu-i bai, am tocit puțin pentru BAC și uite-mă cum nu mai știu nici acel negru sub unghie pe care l-am tocit. nu te ajută, niciodată nu te ajută. doar te enervează. n-au nici-un sens.
aerul ăsta de 7 dimineața are ceva ciudat în el. de parcă ai avea muzică pe fundal, de parcă ți s-ar spune ce trebuie să faci, dar în același timp e momentul zilei în care ești cel mai liber. nu e zi, nu e noapte. e ca și cum lumea încă nu a fost creată, e aproape sentimentul ăla de început care te prinde în noaptea de anul nou.
păcat că anul ăsta n-o să fie bun. păcat că o să fie din ce în ce mai rău, că s-a dus tot amorul (na că la 7 dimineața citez din eminescu).
nașpa. – asta ar zice red. fără nici-o dramă.
aș vrea să fie așa simplu.
m.
2 comentarii:
frate, îmi amintesc de dimineaţa aia în care m-ai recunoscut după şuviţa mea roşie. cu care îmi stătea oribil.
nu-ți stătea rău, zic eu. de fapt, mă întreb cum ți-ar sta roșcată :-?
Trimiteți un comentariu