seară de martie

vii acasă seara – nu foarte târziu, dar destul de târziu cât să nu mai fie atât de mulți oameni printre blocuri. se nimerește ca pe strada X să nu vezi pe nimeni, să mergi repede, cu mintea departe, când auzi: pssst, vino-ncoace. ți se înmoaie picioarele, vezi un bărbat care se uită în direcția ta și face un semn cu mâna. dai să mergi înainte, când trece pe lângă tine o umbră. scâncești. era un câine. izbucnești în râs.


nu face asta, îmi spune ea, așa încep toate

nu vreau, îi spun lui cu aerul unei drama queen. dacă aș face asta acum, mi-ar deveni obsesie. nu am mai avut o obsesie de foarte mult timp și asta ar fi... asta m-ar distruge și nici măcar nu am destui bani cât să mi-o permit


e trist să-ți dai seama că se duce totul, se duce totul atât de repede. cu ce efervescență iubim, cu câtă rapiditate se desfășoară totul și cu câtă indiferență tratăm totul după. e trist să-ți dai seama că ai vrea să mai fie, dar nu-ți dai seama de ce. e amuzant să-ți dai seama că vrei doar să scapi, să fie totul gol. nu știu dacă e trist sau amuzant să-ți dai seama că îl iubești, dar nu-l iubești pe el, ci pe hugsand– 


M.

"celălalt Narcis"

"Și poate suntem gata s-o spunem și să zâmbim cu un dram de compasiune și de consolare când vedem că păsăruica se întoarce, se duce direct la retrovizor, începe iar să se izbească zadarnic, sare pe margine, coboară și își ia zborul îndărătnică, halucinată, îndrăgostită. Doar atunci simțim, doar atunci ne dăm seama că ăsta nu e un simulacru în care căutam doar o analogie cu condiția noastră solitară de oameni, de Narciși izolați și excepționali; acum înțelegem că tot ce vedem poate fi spus cu cuvintele care ne păruseră numai acelea de pe partea noastră și că Narcis poate avea aripi sau solzi sau alitre sau ramuri, dar și memorie și dorință și iubire. Pe neașteptate, ne simțim mai puțin separați de freamătul zilei; oglinzile noastre cheamă și reflectă alte imagini, se joacă cu alte dorințe, susțin alte speranțe; nu suntem excepția, Narcis în chip de păsăruică repetă același joc nesfârșit în micul său iaz de mercur, în amăgirea sa de iubire ce cuprinde întreaga lume și făpturile ei."


Pagini neașteptate, Julio Cortázar; trad. și note de Tudora Șandru Mehedinți: ed. îngrijită de Aurora Bernárdez și Carles Alvarez Gariga. – Iași, Polirom, 2010, p. 243

Frank Sinatra - New York New York

 

I want to be a part of it, New York, New York.

These vagabond shoes are longing to stray 

Right through the very heart of it, New York, New York.

These little town blues are melting away.

I wanna wake up In a city that doesn't sleep

[clișee] "început promițător"

un alt clișeu enervant este: "început promițător"
prezinți pe cineva și spui că are un început promițător în/cu

a devenit chiar peiorativă expresia asta, mie îmi sună ca o înlocuire a ideii de nu mi s-a părut a fi mare lucru, dar hai totuși să zic de bine

desigur, să nu purtăm ochelari de cal. dar –

ziua în care nu am decis nimic

trezit la ora potrivită, cafeaua, hainele, rucsacul, drumul spre metrou și

–

nu am putut decide 
dacă vreau o a doua cafea așa că am renunțat să mă întreb, dacă vreau opera completă a lui shakespeare așa că am ieșit din librărie, dacă vreau ceva de mâncare așa că am plecat de la patiserie, nu am putut alege între cursul Ioanei Pârvulescu și cel de cultură populară (bine, aici e evident că, într-o zi normală, l-aș fi ales pe-al doamnei Pârvulescu) așa că n-am mai mers la niciunul, nu am putut alege dacă să-l invit pe-un prieten la o lansare de carte așa că doar l-am anunțat și am lăsat să se întâmple orice ar alege natura lucrurilor să se întâmple, nu am putut alege între biscuiți, covrigei, ciocolată, așa că am ieșit din mega image, nu am putut alege dacă să merg la bibliotecă sau în parc, nu pot alege dacă să mă îmbrac mai gros sau să rămân așa.

e una dintre zilele în care nu pot alege dacă să merg singură peste tot sau să stau în preajma oamenilor. e o zi atât de calmă și e soare și e aproape cald că n-am putut alege dacă să-mi pun geaca pe mine, așa că am ținut-o în mână (varianta leneșului care aleargă mai mult)

ziua în care nu faci nimic, dar se întâmplă să se întâmple atât de multe lucruri dintre care nu poți alege
și
cu toate astea
cu fiecare respirație și cu fiecare pas și cu fiecare mișcare
luăm zeci de alegeri voluntare și involuntare

și
cu toate astea
ni se pare că nu facem nimic că nu spunem nimic că nu schimbăm nimic că ne plictisim că e monotonie

și
e atâta mișcare în jur
e soare e viață avem încă alegeri de făcut

me – the hopeless dreamer

mi-a revenit în minte melodia asta și am tot fredonat-o vreo câteva ore continuu. ăsta-i filmul meu disney preferat din copilărie, obișnuiam să-l văd în fiecare decembrie chiar înainte de crăciun. fredonam pe vremuri melodia asta fără să știu ce bălmăjesc... well, well, childhood și desene animate disney clasice. well, well.

(vorba 'ceea: pe vremea mea) era o revistă numită princess și o cumpăram în fiecare lună. maaan, ce ne prințeseam noi, fetele din bloc. și-mi plăcea Jasmine și-mi plăcea Mulan. povești, man.

un singur lucru rămâne de spus: maraton disney classics crăciunul următor :))

 

[din seria "oameni proști"] vecinul certăreț, supărat că eu ascult metal

runda 1
timp de 1 an jumate, de când locuiesc aici, vecinul se ceartă cu nevastă-să o dată la câteva zile;

runda 2
plictisite de atâta ceartă – urlă atât de tare că mi-aș putea nota tot ceea ce spune nevastă-sa (porcule! nu faci niciodată nimic bun! nu mă iubești! lasă-mă în pace!) – de vreo două săptămâni am început să dăm metălu' tare ori de câte ori se ceartă, o încercare subtilă de a atrage atenția;

runda 3
vecinul sună într-o seară la noi pe la ora 9 și ne spune următoarele: vă rog să dați muzica încet. muzica se ascultă în casă. eu îl cunosc pe tatăl dumneavoastră și nu cred că vreți să vă pârăsc;(muzica se ascultă în casă?! da' ce mă, stăteam eu cu boxele pe hol?);

runda 4
peste câteva zile ne întâlnim cu administratorul blocului, care ne spune că avem o reclamație. vecinu' i se plânsese că noi ascultăm metal și lui nu-i place. dacă era un holograf, parc-ar mai fi mers, dar urletele alea...

runda 5
îi spunem administratorului că, în acest caz, avem și noi o reclamație: vecinul urlă prea tare la nevastă-sa și viceversa. și după urlete ascultă holograf prea tare.



vă țin la curent.

The Cure - M

 

Hello image

Sing me a line from your favourite song

Twist and turn

But you're trapped in the light

All the directions were wrong

"când o să fiu mare", ceva-ul despre care vorbim cu toții, dar care nu se întâmplă, de fapt, niciodată

o să mă închid în casă și n-o să mai ies până ce n-o să fie cald inclusiv seara. apoi, când o să fiu mare, o să îmi fac o casă în țările calde și o să stau acolo cât timp e frig aici

-

îmi tai unghiile
în timp ce buzele tale frunzăresc cuvinte în spatele urechii mele
și micuța yuja interpretează un vals de-al lui chopin

Chopin / Spring Waltz

 

un moment

"fiecare mică izbândă sfârșește prin a fi o condamnare la moarte a caprei vecinului"

cu cât merg la mai multe lansări de carte, cu atât văd cât mai multă ură când vine vorba de un autor român. zâmbete false, clișee laudative, priviri dușmănoase și în timp ce X îi spune sper să îți meargă bine pare că în mintea sa a inventat deja încă 10 moduri prin care să-l sape pe Y pe la spate; dacă X ee și el scriitor și vede că lui Y îi merge mai bine ca lui, atunci X nu va mai dormi toată noaptea pentru a face planul cum să-l distrugă pe Y.

și sunt extrem de puține lansări de carte care să se apropie de ideea asta de bucuria de a fi alături de un om și de a cunoaște ceea ce el scrie, atât de puține că uneori ai impresia că nici nu mai există


ieri dimineață, în așteptarea metroului, am răsfoit ziarul Ring și am citit un articol scris de Marina Almășan (16 martie 2015, pag. 8) care subliniază foarte bine ideea asta a dorinței de a le face rău celor care sunt mai sus ca noi și pentru că ea a dat câteva exemple, o să citez din articolul ei:

«În zilele noastre, pentru a-ți face dușmani, nu trebuie să depui nici cel mai mic efort: nu trebuie să-i jignești, să le pui piedică, să le ungi clanța cu diverse, să-i denunți la DNA sau să le furi bărbatul. E suficient să faci performanță în ograda ta, să bifezi niscaiva izbânzi personale și gata! Dușmanii sunt asigurați! Pentru a-i depista însă trebuie să ai un fler puternic sau un "detector de inamici" pentru că, de regulă, adversarii astfel dobândiți sunt pe cât de parșivi, pe atât de bine camuflați de zâmbetele de complezență. Ei nu-ți vor spune niciodată "te urăsc pentru că ești mai bun decât mine", ci îți vor lăuda în față meritele, grăbindu-se ca, imediat ce le-ai dispărut din raza vizuală, să spele pe jos cu tine, minimalizându-ți sau anulându-ți victoriile, ba chiar aruncând asupra lor strâmbe de "fărădelege".
[...]
Am o prietenă, ziaristă în provincie, care a obținut recent un mare premiu la o competiție internațională. "De ce aud despre asta doar de la tine, vorbind întâmplător la telefon?" [...] Lumea e rea – a concluzionat. I-am dat dreptate. Țin minte că până și fiul meu, care a semnat ilustrația ultimelor mele cărți, mă somase ca nu cumva la lansare să-i invit colegii de clasă. [...] "Ca să nu-mi fac dușmani, mami, parcă tu nu știi!".
[...]
Ieri am băut o cafea acasă la o colegă de la o altă redacție. Mi-a arătat, printre altele, ce haine și poșete superbe și-a adus din ultima sa călătorie la New York. "Sunt superbe, i-am spus. Abia aștept să te văd cu ele la serviciu." "Aiurea! N-ai să mă vezi niciodată! Vrei să mă pizmuiască toate alea?"

[...] fiecare mică izbândă sfârșește prin a fi o condamnare la moarte a caprei vecinului.»

"povestirea lui ortner"; despre mine, ca întotdeauna

# citeam, apoi n-am mai putut citi. citeam ceva pentru facultate și nu mă atrăgea foarte tare subiectul, o proză de-a lui macedonski cu propoziții care abundă în epitete și hiperbole și și și; apoi m-am apucat să citesc pentru cursul de literatură comparată și mi-am adus aminte de ceva care m-a dus la întrebarea pentru ce citesc[?]. pentru note? vreau note mai mari? nu vreau, nu, în afară de un fel de recunoaștere în fața altora nu ar avea nicio însemnătate. pentru ce vreau să știu mai multe? oricum le voi uita. citesc azi și, dacă nu-mi recitesc notițele, peste o lună – într-un caz fericit – am și uitat, tocmai pentru că nu sunt neapărat lucruri care mă interesează. nu vreau să fiu profesor, nu vreau să fiu jurnalist, nu am nici măcar o minte briliantă pentru a zice ok, scriu, dar măcar știu că las ceva în urmă. sunt doar un număr între alte numere și mă bucur de secolul ăsta în care libertatea e mai mare, deși, chiar și așa, suntem liberi, dar ne cam lipsește independența.

problema mea este și că nu știu ce vreau să fac după facultate. cum se numea tipul ăla de sentiment când nu te poți bucura de ceva bun atâta timp cât îl ai pentru că te gândești mereu că într-o zi se va termina? mereu mă gândesc c-o să se termine lumânarea frumos parfumată (mă obsedează și îmbătrânirea deopotrivă) și va trebui înlocuită cu cea galbenă, subțire, lungă, că se vor aduna cei câțiva oameni în jurul corpului meu și se vor gândi la ale lor. nu-i blamez, nici eu n-aș fi foarte tristă dacă ar fi să particip la înmormântarea mea. aș fi tristă dacă aș avea certitudinea c-o să dispar pur și simplu, că nu există suflet și că nu avem nici-un sens trăind. pentru că oricât de multe lucruri bune ai lăsa pe pământ, tot nu are sens să trăiești, apoi să dispari, pentru că lucrurile acelea bune, deși folosite de alții spre beneficiul lor, au fost făcute, în ultimă instanță, degeaba. și nu-mi place ideea asta a degeabaului.

un răspuns ar fi: pentru că-mi place și mi-a plăcut chiar de când am învățat să citesc (noaptea trecută, neputând să dorm, mi-am adus aminte că, atunci când eram micămică, undeva prin clasa I, citeam cu maică-mea dintr-o carte de rugăciuni și de-acolo am învățat o serie de termeni arhaici care mi-au prins bine mai târziu, la școală – asta și apropo de faptul că se dorește scoaterea orei de religie din școală). apoi, totul ține de gust. că îmi place (mai nou) kundera, dar că dostoievski mă plictisește e doar gustul meu, deci citesc pentru mine. iar ce nu-mi place... pentru ce citesc ce nu-mi place, nu știu. (probabil pentru că trebuie, dăă)

apoi mi-am amitit de curiozitatea asta nebună care ne curentează mintea câteodată atât de tare, încât nu ne putem abține și sărim pur și simplu în mijlocul evenimentului fără să ne gândim la consecințe. bine, nu numai. am citit ieri “Povestirea lui Ortner” de Ernst Jünger, un fel de rescriere a acestei idei de vindere a sufletului în schimbul cunoașterii (“Faust”, Goethe), unde am găsit câteva idei care s-au potrivit, aș spune, dubios de bine cu gândurile mele din ultimele zile. mai întâi, pentru că m-am tot gândit că ne e cel mai bine fiind încuiați, neștiind toate tainele (pentru simplul fapt că ne-am plictisi, după care ne-ar distruge):

„Ca unealtă a înțelegerii, este limitat de ceea ce nu a văzut mai înainte. Dacă îi dăm mai multă acuitate, pentru a vedea ceva mai clar jocul hazardului, pacienții se plâng de durerile provocate de lumina prea vie. Își cer înapoi iluzia. Preferă imaginile voalate. Ochiul este creat pentru un imperiu de umbre, nu pentru lumina incoloră. Lumina, puterea cea mare a universului, v-ar arde, dacă s-ar apropia de voi nevoalată. Frumusețea, adevărul, știința sunt inuportabile pentru privirea tulbure: este suficientă o umbră în fața tuturor acestora. Ce vă împinge în afara cercului vostru? Ei, firește, continuă el, cum ar putea să fie altfel? Universul este o operă de artă, pe aceasta se bizuie nedesăvârșirea, care e intenționată.” (p. 213)

apoi, cu vreo două săptămâni în urmă, am intrat într-o biserică și am întrebat un preot când mă pot spovedi. căutam un fel de om al lui Dumnezeu, cum s-ar zice, dar am dat peste un om banal, moment în care mi s-a luat și de ideea pentru care intrasem în biserică:

„Peste drum de căsuța noastră, pe malul râului Stralau, se afla o bisericuță; îl căutai pe pastor. Acesta mă cunoștea, întrucât mă socotea printre enoriașii săi, iar când și când îi făcusem unele donații. Mă primi cu mult respect. Căutai să-i explic starea mea, însă băgai numaidecât de seamă că nu mă înțelege. Ceea ce-i ceream îl neliniștea, îl încurca; mă credea fără învoială smintit. Îmi adresă cuvinte politicoase ca unui nebun de care vrei să te descotorosești într-un mod convenabil; îmi și recomandă stăruitor un medic.” (p. 210)

dar mai ales, mai ales finalul, un fel de resemnare tristă, pentru că am ajuns la concluzia că orice am face, orice am alege, din privința vieții și a dorinței de a trăi fericiți, suntem sortiți eșecului:

„Urmez poruncile, respect legea. Dar simt că misterele și-au pierdut puterea și rugăciunile nu răzbat. Nu-mi cunosc nici un merit în faptul că sunt un om drept. Nu simt în pieptul meu nici un ecou.

Acesta este motivul pentru care am spus la început că numele meu nu e vrednic să fie reținut de posteritate. Trăiesc ca și semenii mei în țara nimănui și am să-mi sfârșesc viața ca și ei. Am invocat forțele uriașe, însă nu suntem capabili să le pricepem răspunsul. Din această cauză ne cuprinde groaza. Ne aflăm în fața dilemei: să pătrundem în imperiul demonilor, sau să ne retragem în domeniile slăbite ale omenescului. În acestea din urmă ne putem duce zilele câtă vreme pământul încă mai dă roade.” (p. 215)

Citat din Ernst Jünger, „Albine de sticlă”: "Povestirea lui Ortner", trad., pref.: Ion Roman. – București: Art, 2007

de ce să fie moartea o încercare?

spun oamenii, la înmormântări, sper să treci cu bine peste această încercare

pe lângă faptul că moartea e un fapt, un fel de capăt de drum, o stradă închisă peste care (în anul 2015) nu ai cum să treci, lucru la fel de imposibil de imaginat precum zborul cu avionul pentru un om de acum 2 milenii, mi se pare o desacralizare urâtă a morții

mortul nu mai spune nimic, dar cei care rămân în urma lui simt lipsa respectivei persoane, prin urmare, în funcție de cât de apropiată le-a fost și un anumit grad de durere. însă moartea, pentru cei care rămân în urmă, nu-mi pare o încercare. e un fapt. persoana X nu mai este. nu e ca și cum ai avea un examen pe care trebuie să-l iei. nu e o bârfă peste care să treci. e moarte, finito, ceva care nu se schimbă. nu ești cameleon, să treci peste pierderea cozii. trebuie să ai conștiința morții, a unui fapt cert, a ceva natural. desigur că doare. dar de ce să consideri moartea cuiva o încercare?  mai degrabă ar fi o încercare pentru cel care moare, nu? că doar el e cel care nu știe încotro merge și ce devine.


la fel și cu babele bocitoare [URLĂTOARE]. ce sens?!

M.

biblioteca Facultății de Litere, tărâm interzis

în urmă cu vreo 3 zile am mers cu A. la bibliotecă să împrumute o carte. biblioteca închisă, deși în timpul programului. una dintre bibliotecare e pe hol, o așteptăm să vină. vine, încearcă să intre, nu poate. vreo 10 minute se plimbă între diverse săli pentru a găsi o cheie. ne tot zâmbește complice. se întoarce, descuie, vede că cealaltă bibliotecară era înăuntru (adică în bibliotecă). intră în bibliotecă. dăm și noi să intrăm. ea ne trântește ușa în nas, apoi o încuie pe dinăuntru. A. apasă pe clanță. ușă încuiată. ne uităm una la cealaltă. da. la Litere e foarte clar, biblioteca e tărâm interzis.


oricum, scriam cu ceva zile în urmă că, mai nou, la Litere nu avem voie în bibliotecă, dar mă gândeam că, totuși...

nirvana - dumb

 

I'm having fun

I think I'm dumb

Or maybe just happy

trebuia să fie instantanee, dar ajunsei la design interior à la miku

# poți cunoaște foarte bine un om intrând prima oară în casa lui.

cu ceva ani în urmă, stând de vorbă cu cu S. și o profă destul de tânără de engleză, ne-a spus că noi două părem de la distanță prietene foarte bune, dar că nu își imaginează cum, pentru că eu par foarte întunecată, introvertă, opusul unei persoane vesele și pline de viață, pe când S. era exact în antiteză cu mine, plină de culori, excesiv de zâmbitoare, amabilă, comunicativă. ne-a spus că prima oară când ne-a văzut, asta i-a fost impresia, dar că imediat ce ne-am așezat la masă să vorbim și să ne predea, a văzut că era invers, S. scria poeme cu tente sadice, proza ei ducea, la fel, într-o zonă întunecată, și deși zâmbitoare, gândurile ei aveau mai mereu tente pesimiste, pe când eu spuneam întotdeauna că va fi bine. practic amândouă eram puțin din câte ceva, și acesta motivul pentru care ne înțelegeam foarte bine.

dacă intri în casa cuiva, în primă instanță vezi două lucruri: felul în care e decorată casa și gradul de curățenie, dar prin curățenie mă refer la absența mizeriei de tipul mâncării stricate, nu a împrăștierii. împrăștierea are diverse motive, deci să nu ne legăm de ea.

mie, spre exemplu, absența elementelor decorative într-o casă în care un om stă de mai bine de un an îmi inspiră, dacă nu lipsă de bun gust, atunci lipsă de vlagă. îmi pare un om pe moarte (o moarte hmhm psihică), un om care se simte singur și nu ia atitudine. oricât de minimalist ți-ar plăcea să trăiești, poți face din minimalism o "operă de artă" de cartier care să impresioneze ochiul care te vizitează. culorile sunt importante, culorile contrastante, dar care să nu fie opulente. roșul aduce multă, multă viață într-o casă. un tablou pe perete (mai ales în bucătărie – mi-am dat seama că oamenii au obiceiul să nu decoreze bucătăriile, se rezumă strict la mobilier, uitând complet de pereții goi, morți – mie îmi pare că bucătăriile fără măcar un element de decor sau cel puțin o schimbare de culoare sunt neprimitoare, mai degrabă vrei să pleci de acolo, decât să stai dimineața în liniște și să bei un ceai, să zicem); și, la fel, mi se pare important să ai o sursă de unde poți asculta muzică. radio, calculator, orice. o casă fără muzică e o casă leșinată. la fel, niște flori într-o vază schimbă aerul și aduc eleganță, dar nu zeci de ghivece cu flori, căci nu îți aduci o bucată de junglă pe balcon.

oricât de puțini bani ai avea, e imposibil să nu poți face casa să zâmbească. fie că îți pictezi singur ceva, chiar și niște linii roșii pe o coală albă, apoi înrămată, schimbă atmosfera.

și asta doar pentru că oamenii nu sunt constant fericiți sau, cel puțin, pozitivi, și ceva trebuie să fie la îndemână pentru a aduce un zâmbet. și aș zice că asta-i doar părerea mea, că unii se pot simți bine și într-un apartament aranjat fără gust sau nearanjat deloc, dar nu pot să nu mă întreb dacă chiar se simt bine, or pur și simplu nu se simt destul de determinați să facă ceva, dacă sunt fericiți când intră în casă și-i întâmpină un aer închis, trist... sau dacă pare trist doar pentru cel ce vine din afară.

Bucovina - Spune tu, Vânt

nina simone - i want a little sugar in my bowl

bătrânul și câinele

un bătrân și câinele său merg pe-o străduță îngustă din spatele blocurilor de la Unirii, undeva în apropierea librăriei bizantine
bătrânul are părul alb, alb de parcă i-ar fi răsărit zăpadă, de parcă ar fi nins din interiorul lui înspre lumea exterioară, cine știe, se poate, să nu intrăm în detalii. merge puțin adus de spate, cu o mână în șoldul drept, iar cu cealaltă strângând bine o funie la capătul căreia merge încet un câine care, cel mai probabil, fusese cândva al străzii. câinele merge țanțoș, într-un ritm ciudat, de parcă ar fi un cal tânăr care-și poartă potcoavele pentru prima oară. aproape că pot auzi zgomotul pe care-l fac unghiile sale izbite de asfalt. are blana murdară, ciufuri ciufuri strânse în ghemotoace încâlcite, iar mai sus, spre burtă, blana îi e împărțită în straturi fragmentare, decolorate, care se termină în fâșii lungi, subțiri, cu vârfurile închegate în nămol.
are o privire superioară, un fel de privire a omului complexat, a omului care nu poate, care nu are cum, o privire plină de teamă și dorința de a părea mai mult, mult mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber.
e superb modul în care cei doi merg pe strada asta, cum trec printre oameni, doi bătrâni în mijlocul nicăieriului, un timp care aleargă contra lor, cine știe încotro merg ei de fapt
câinele se oprește, deși stăpâne-său nu mergea oricum prea repede, și privește într-o vitrină cu geamuri negre. pare că-și privește reflexia sau chiar mai departe de ea, mă privește în treacăt și pe mine, apoi își ridică ochii la bătrân. cei doi se privesc, vorbesc, cine știe cum, din priviri, apoi își continuă drumul la fel de lent ca și până atunci
e ciudată funia cu care e legat câinele, dar mai ciudat e felul în care el privește lumea cu ochii lui mai umani decât ai oamenilor care trec pe lângă el, de parc-ar fi un suflet ce-și caută răscumpărarea și e prins pentru cine știe cât timp în trupul unui animal zdrențăros

can't n.

una-alta-

interviu la metrou

îmi fu furat telefonu'. mă crezi, mă, că primul gând fu: ce bine? ce bine că, gata, sunt liberă. că m-am săturat de tehnologia asta care mă urmărește, efectiv, peste tot? m-am săturat să intru într-un magazin și să fie totul filmat, să merg la facultate și să fie totul filmat, să intru în biserică și să fie totul filmat etc

dar de ce?

pentru că am nevoie de o pauză de la lipgloss (deși nici nu folosesc, înțelegeți aluzia), fițe, am nevoie de o pauză și de la cafea (deși de-o săptămână rezist aproape bine fără), am nevoie de viața la țară, de un capăt de lume, de cărți, lumină slabă, mobilă veche din lemn, poate chiar și zăpadă, dar numai dacă e să stau în vârful muntelui.


vine metroul.

și, totuși, cât timp vei rezista?

o zi, cel mult două, îi răspund. apoi voi vrea din nou un telefon dual sim. cu toate astea... chiar o să prelungesc, o să profit de toată situația asta urâtă. și o să beau ceai de la automatul de cafea, cu toate că e printre cele mai proaste ceaiuri posibile. chiar dacă nu e negru ca ochii lui cafea-irish-fără-lapte-zis-înaltul-de-la-facultatea-de –

Annie Fischer, Schubert Piano Sonata No. 20, D. 959 (1984)

candel

lumina se scurge printre picăturile de ploaie uscate pe geam,
e un fel de furtună – nu-mi dau seama dacă afară sau în interiorul ăsta luminat de razele preacaldepreavesele
atât de prea că mai mult urlă a frică decât a bucurie

la piața muncii e grindină
și niște tipi într-o mașină ne fac semn să urcăm
cinelasătoatăprostiaastaneștearsășidece?

e liniște, atât de calm e totul
iar în bucătărie miroase a flori și inimi candel 

fascinație

nu înțeleg cum funcționează capitolul ăsta. cum devenim fascinați de un anume lucru pe care alții îl consideră banal și viceversa? de ce considerăm normal ceva care ar trece de fapt ca anormal? și invers. de unde atâta diversitate, pentru ce, încotro?

Red Hot Chilli Peppers - The Zephyr Song