"povestirea lui ortner"; despre mine, ca întotdeauna

# citeam, apoi n-am mai putut citi. citeam ceva pentru facultate și nu mă atrăgea foarte tare subiectul, o proză de-a lui macedonski cu propoziții care abundă în epitete și hiperbole și și și; apoi m-am apucat să citesc pentru cursul de literatură comparată și mi-am adus aminte de ceva care m-a dus la întrebarea pentru ce citesc[?]. pentru note? vreau note mai mari? nu vreau, nu, în afară de un fel de recunoaștere în fața altora nu ar avea nicio însemnătate. pentru ce vreau să știu mai multe? oricum le voi uita. citesc azi și, dacă nu-mi recitesc notițele, peste o lună – într-un caz fericit – am și uitat, tocmai pentru că nu sunt neapărat lucruri care mă interesează. nu vreau să fiu profesor, nu vreau să fiu jurnalist, nu am nici măcar o minte briliantă pentru a zice ok, scriu, dar măcar știu că las ceva în urmă. sunt doar un număr între alte numere și mă bucur de secolul ăsta în care libertatea e mai mare, deși, chiar și așa, suntem liberi, dar ne cam lipsește independența.

problema mea este și că nu știu ce vreau să fac după facultate. cum se numea tipul ăla de sentiment când nu te poți bucura de ceva bun atâta timp cât îl ai pentru că te gândești mereu că într-o zi se va termina? mereu mă gândesc c-o să se termine lumânarea frumos parfumată (mă obsedează și îmbătrânirea deopotrivă) și va trebui înlocuită cu cea galbenă, subțire, lungă, că se vor aduna cei câțiva oameni în jurul corpului meu și se vor gândi la ale lor. nu-i blamez, nici eu n-aș fi foarte tristă dacă ar fi să particip la înmormântarea mea. aș fi tristă dacă aș avea certitudinea c-o să dispar pur și simplu, că nu există suflet și că nu avem nici-un sens trăind. pentru că oricât de multe lucruri bune ai lăsa pe pământ, tot nu are sens să trăiești, apoi să dispari, pentru că lucrurile acelea bune, deși folosite de alții spre beneficiul lor, au fost făcute, în ultimă instanță, degeaba. și nu-mi place ideea asta a degeabaului.

un răspuns ar fi: pentru că-mi place și mi-a plăcut chiar de când am învățat să citesc (noaptea trecută, neputând să dorm, mi-am adus aminte că, atunci când eram micămică, undeva prin clasa I, citeam cu maică-mea dintr-o carte de rugăciuni și de-acolo am învățat o serie de termeni arhaici care mi-au prins bine mai târziu, la școală – asta și apropo de faptul că se dorește scoaterea orei de religie din școală). apoi, totul ține de gust. că îmi place (mai nou) kundera, dar că dostoievski mă plictisește e doar gustul meu, deci citesc pentru mine. iar ce nu-mi place... pentru ce citesc ce nu-mi place, nu știu. (probabil pentru că trebuie, dăă)

apoi mi-am amitit de curiozitatea asta nebună care ne curentează mintea câteodată atât de tare, încât nu ne putem abține și sărim pur și simplu în mijlocul evenimentului fără să ne gândim la consecințe. bine, nu numai. am citit ieri “Povestirea lui Ortner” de Ernst Jünger, un fel de rescriere a acestei idei de vindere a sufletului în schimbul cunoașterii (“Faust”, Goethe), unde am găsit câteva idei care s-au potrivit, aș spune, dubios de bine cu gândurile mele din ultimele zile. mai întâi, pentru că m-am tot gândit că ne e cel mai bine fiind încuiați, neștiind toate tainele (pentru simplul fapt că ne-am plictisi, după care ne-ar distruge):

„Ca unealtă a înțelegerii, este limitat de ceea ce nu a văzut mai înainte. Dacă îi dăm mai multă acuitate, pentru a vedea ceva mai clar jocul hazardului, pacienții se plâng de durerile provocate de lumina prea vie. Își cer înapoi iluzia. Preferă imaginile voalate. Ochiul este creat pentru un imperiu de umbre, nu pentru lumina incoloră. Lumina, puterea cea mare a universului, v-ar arde, dacă s-ar apropia de voi nevoalată. Frumusețea, adevărul, știința sunt inuportabile pentru privirea tulbure: este suficientă o umbră în fața tuturor acestora. Ce vă împinge în afara cercului vostru? Ei, firește, continuă el, cum ar putea să fie altfel? Universul este o operă de artă, pe aceasta se bizuie nedesăvârșirea, care e intenționată.” (p. 213)

apoi, cu vreo două săptămâni în urmă, am intrat într-o biserică și am întrebat un preot când mă pot spovedi. căutam un fel de om al lui Dumnezeu, cum s-ar zice, dar am dat peste un om banal, moment în care mi s-a luat și de ideea pentru care intrasem în biserică:

„Peste drum de căsuța noastră, pe malul râului Stralau, se afla o bisericuță; îl căutai pe pastor. Acesta mă cunoștea, întrucât mă socotea printre enoriașii săi, iar când și când îi făcusem unele donații. Mă primi cu mult respect. Căutai să-i explic starea mea, însă băgai numaidecât de seamă că nu mă înțelege. Ceea ce-i ceream îl neliniștea, îl încurca; mă credea fără învoială smintit. Îmi adresă cuvinte politicoase ca unui nebun de care vrei să te descotorosești într-un mod convenabil; îmi și recomandă stăruitor un medic.” (p. 210)

dar mai ales, mai ales finalul, un fel de resemnare tristă, pentru că am ajuns la concluzia că orice am face, orice am alege, din privința vieții și a dorinței de a trăi fericiți, suntem sortiți eșecului:

„Urmez poruncile, respect legea. Dar simt că misterele și-au pierdut puterea și rugăciunile nu răzbat. Nu-mi cunosc nici un merit în faptul că sunt un om drept. Nu simt în pieptul meu nici un ecou.

Acesta este motivul pentru care am spus la început că numele meu nu e vrednic să fie reținut de posteritate. Trăiesc ca și semenii mei în țara nimănui și am să-mi sfârșesc viața ca și ei. Am invocat forțele uriașe, însă nu suntem capabili să le pricepem răspunsul. Din această cauză ne cuprinde groaza. Ne aflăm în fața dilemei: să pătrundem în imperiul demonilor, sau să ne retragem în domeniile slăbite ale omenescului. În acestea din urmă ne putem duce zilele câtă vreme pământul încă mai dă roade.” (p. 215)

Citat din Ernst Jünger, „Albine de sticlă”: "Povestirea lui Ortner", trad., pref.: Ion Roman. – București: Art, 2007