seară de martie

vii acasă seara – nu foarte târziu, dar destul de târziu cât să nu mai fie atât de mulți oameni printre blocuri. se nimerește ca pe strada X să nu vezi pe nimeni, să mergi repede, cu mintea departe, când auzi: pssst, vino-ncoace. ți se înmoaie picioarele, vezi un bărbat care se uită în direcția ta și face un semn cu mâna. dai să mergi înainte, când trece pe lângă tine o umbră. scâncești. era un câine. izbucnești în râs.


nu face asta, îmi spune ea, așa încep toate

nu vreau, îi spun lui cu aerul unei drama queen. dacă aș face asta acum, mi-ar deveni obsesie. nu am mai avut o obsesie de foarte mult timp și asta ar fi... asta m-ar distruge și nici măcar nu am destui bani cât să mi-o permit


e trist să-ți dai seama că se duce totul, se duce totul atât de repede. cu ce efervescență iubim, cu câtă rapiditate se desfășoară totul și cu câtă indiferență tratăm totul după. e trist să-ți dai seama că ai vrea să mai fie, dar nu-ți dai seama de ce. e amuzant să-ți dai seama că vrei doar să scapi, să fie totul gol. nu știu dacă e trist sau amuzant să-ți dai seama că îl iubești, dar nu-l iubești pe el, ci pe hugsand– 


M.