vineri, 27 februarie 2015

recorded butterflies

 

Stay with me tonight 
Nagareru hoshi atsuku yami wo suberu 
Stay with me tonight 
Hikari uke omoidasasete 
Hold me

instantanee

ieri:

urc în metrou cu rucsacul în spate – știu încotro ar trebui să merg, dar aș prefera să iau trenul spre munte și să merg mult, cât mai mult și mai departe –
în fața mea două tipe își iau la revedere și își pupă rapid obrajii una alteia. un fel de deja-vu îmi vine în minte și le văd sărutându-se. una dintre ele coboară, cealaltă se așază mai bine pe scaun și își pune un picior peste celălalt. are o constituție atletică și pare foarte înaltă.
în metrou urcă doi bătrâni, un bărbat și o femeie. se ceartă zgomotos pentru câteva secunde. dau volumul în căști mai tare, dar tot îi aud - azi dimineață am călcat pe-o cască și acum nu mai merge. volumul e la maxim.
închid ochii. se anunță stația 'timpuri noi'. metroul accelează, îmi vine în cap imaginea trenului care accelerează și tot accelereazã și începe să zboare. ne izbim de un zid translucid. nu e sânge în jur, oamenii stau nemișcați, timpul s-a oprit.
tipa atletică din fața mea se ridică, metroul oprește. piața unirii. cobor. mă așez pe un scaun. privesc oamenii în jur.
am sentimentul străinului care ajunge prima oară într-un oraș. privesc oamenii. oamenii merg cu capul în jos. cu telefoanele în mână sau gânditori. cu plase sau genți. în costume și haine bune sau haine mai "de stradă". metrourile opresc și pleacă, oamenii se perindă părând că n-au vreun scop anume. probabil nici nu au.

stau în loc și privesc oamenii. într-o zi vom fi doar numere din manualele de istorie sau geografie. vom fi trecutul. vom fi 2015, trecutul în care am sări fără nici-un resentiment unul la gâtul celuilalt. vom fi fost mai buni sau mai răi. mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut, alături de cât de puțini am rămas și mă întreb lângă cine voi mai rămâne. mă întreb încotro plec azi, încotro voi mai pleca.

destinație finală pentru toți oamenii, pentru noi, toți fluturii din gropile de gunoi: moartea. bine, ce este, totuși, moartea?

mă ridic de pe scaun. plec și eu, nr. X din totalul Y.

marți, 24 februarie 2015

Placebo - The Ballad of Melody Nelson

 

Her life was more said than done
But her days were numbered
14 Autumns, 15 Springs

[yukio mishima] ICARUS

ICARUS

Do I, then, belong to the heavens?
Why, if not so, should the heavens
Fix me thus with their ceaseless blue stare,
Luring me on, and my mind, higher
Ever higher, up into the sky,
Drawing me ceaselessly up
To heights far, far above the human?
Why, when balance has been strictly studied
And flight calculated with the best of reason
Till no aberrant element should, by rights, remain—
Why, still, should the lust for ascension
Seem, in itself, so close to madness?
Nothing is that can satisfy me;
Earthly novelty is too soon dulled;
I am drawn higher and higher, more unstable,
Closer and closer to the sun’s effulgence.
Why do they burn me, these rays of reason,
Why do these rays of reason destroy me?
Villages below and meandering streams
Grow tolerable as our distance grows.
Why do they plead, approve, lure me
With promise that I may love the human
If only it is seen, thus, from afar—
Although the goal could never have been love,
Nor, had it been, could I ever have
Belonged to the heavens?
I have not envied the bird its freedom
Nor have I longed for the ease of Nature,
Driven by naught save this strange yearning
For the higher, and the closer, to plunge myself
Into the deep sky’s blue, so contrary
To all organic joys, so far
From pleasures of superiority
But higher, and higher,
Dazzled, perhaps, by the dizzy incandescence
Of waxen wings.
Or do I then
Belong, after all, to the earth?
Why, if not so, should the earth
Show such swiftness to encompass my fall?
Granting no space to think or feel,
Why did the soft, indolent earth thus
Greet me with the shock of steel plate?
Did the soft earth thus turn to steel
Only to show me my own softness?
That Nature might bring home to me
That to fall, not to fly, is in the order of things,
More natural by far than that imponderable passion?
Is the blue of the sky then a dream?
Was it devised by the earth, to which I belonged,
On account of the fleeting, white-hot intoxication
Achieved for a moment by waxen wings?
And did the heavens abet the plan to punish me?
To punish me for not believing in myself
Or for believing too much;
Too eager to know where lay my allegiance
Or vainly assuming that already I knew all;
For wanting to fly off
To the unknown
Or the known:
Both of them a single, blue speck of an idea?

SOURCE: http://wildnessliesinwait.tumblr.com/post/56143770722/yukio-mishima-sun-and-steel

Aural Vampire – Freeeze


luni, 23 februarie 2015

despre moarte și alte gânduri

mai am un milimetru până să mă pun în mijlocul camerei și să plâng. săptămâna trecută au murit trei oameni la metrou. în weekendul trecut doi copii din satu mare au murit pentru că au căzut într-un lac înghețat. tatăl unui prieten a murit acum trei săptămâni. oamenii din jurul meu sunt atât de bolnavi, încât mai au puțin până ce vor muri. de curând am început să am impresia că și eu voi muri într-un viitor foarte apropiat. nu m-aș sinucide, nu. factori externi.
devin paralizată când mă gândesc la moarte. niște bucăți de carne care vor putrezi sub pământ. niște caiete cu gândurile mele, câteva zeci de cărți – în mare parte alegeri neinspirate. asta rămâne.
m-aș încovriga sub plapumă, dar acest lucru nu-mi mai oferă protecție. nu e nimic care să mă protejeze. aș putea muri când merg spre baie să mă spăl pe mâini, aș putea muri oricum, oricând, făcând orice, orice banalitate, aș putea muri crezând că fac ceva bun sau măreț, aș putea muri îmbrățișându-l, crezând că nimic rău nu mi se poate întâmpla, aș putea muri în timp ce dau un leu cerșetorului din fața bisericii, aș putea muri intrând în biblioteca de la litere, crezând c-o să citesc cine știe ce carte mișto. și în ultimul timp, deși am citit mai mult ca înainte de crăciun, nu am mai avut chef de citit – lucrul ăsta mă deprimă, era singurul lucru pe care-l făceam cu plăcere oricând.
mă enervează lumea asta cretină, oameni agitați peste tot, de parcă vine sfârșitul, de parcă tot ce vor să facă este rău, rău, cât mai mult rău celor din jur. românii sunt agitați continuu. au sau n-au bani (asta e tot ce contează, nu?!), românii se agită. noi nu stăm în loc, noi nu ne așezăm pe-o bancă pe marginea lacului pentru a citi o carte, pentru a fi noi cu noi înșine, noi plănuim cum să-i facem rău celui de lângă noi.
mă obsedează moartea și mă sperie în așa hal încât îmi vine să plâng pentru toți morții din istorie și pentru noi, cei care murim zi de zi.
m-am uitat la un serial în care, la un moment dat, mama unei tinere a murit. nu mai pot să iau unele filme doar ca pe niște filme, pentru că sunt unele elemente atât de reale, atât de puternice.
poate e doar o etapă, poate că maturizarea e un proces prea nașpa pentru mine, poate e criza de la 20 de ani (există măcar așa ceva?). or, dacă e să analizez tot ce am scris eu până acum, undeva pe la 15 ani am început să scriu despre moarte și de atunci am ținut-o tot așa, deci nu e doar o etapă.

azi dimineață mă gândeam să închid blogul. mă gândeam că blogul a fost parte din adolescența mea și acum că simt că s-a încheiat ar trebui închis și eventual deschis un altul. dar scream and go sunt eu. alerg, mereu o să alerg, mereu o să urlu.

așa că în seara astă vă urez noapte bună devreme, căci mă duc să alerg, de data asta la propriu. probabil că la un moment dat, dacă ies din bucurești, o să și țip. moartea nu așteaptă.

M.

mai nou, la Litere nu avem voie în bibliotecă

[din perspectiva studentului (care are cursuri și sâmbăta)]

nu am mai intrat la un curs pentru că am întârziat.
am zis să merg la bibliotecă.

prin urmare:
1. nu merge DIN NOU programul pentru a împrumuta cărți (probabil că trei sferturi din anul universitar programul ăsta e stricat)
2. am întrebat dacă am putea să intrăm și să ne uităm dacă sunt anumite cărți și ni s-a spus nu

prin urmare:
1. dacă și la Litere în București stau lucrurile așa în ceea ce privește biblioteca, nu îmi imaginez cum e în alte părți (mă întreb acum dacă ar fi fost mai bine să rămân în Craiova, oare în Craiova cum o fi?)
2. vreau să fac masterul în altă țară, în România - în mare parte (vorbesc din ce am cunoscut până acum), desigur, există excepții - cursurile sunt oricum o pierdere de timp

duminică, 22 februarie 2015

sâmbătă, 21 februarie 2015

kazi



din Grădina lui Eros

"– Mi bella Princesa, Piticul cel comic al Alteței Voastre nu va mai dansa niciodată. Și e tare păcat, căci e atât de pocit, încât i-ar fi smuls un zâmbet până și Majestății Sale Regelui.
– Dar de ce să nu mai danseze? întrebă râzând Infanta.
– Pentru că inima lui s-a frânt, răspunse Șambelanul.
Iar Infanta se încruntă, și buzele ei fine ca petalele de trandafir se bosumflară cu dispreț.
– Să aveți grijă ca cei care vin să se joace cu mine de-acum înainte să nu aibă inimă, strigă ea, și alergă zburdând în grădină."


Oscar Wilde, "Grădina lui Eros": "Aniversarea Infantei", trad. Monica Râpeanu, București, Editura Fundației Culturale, 2004, p.96

joi, 19 februarie 2015

Romeo & Juliet - André Rieu


"Kino" – Haruki Murakami

"Kino took out two wineglases and pured some Napa Zinfadel. They drank in silence. They weren't about to toast to their divorce."

Nu mai citisem de foarte mult timp literatură japoneză, dar am dat peste traducerea acestei povestiri a lui Murakami și n-am putut să n-o citesc. Mi-am salvat povestirea în Kindle și am citit-o de parcă ar fi avut o "strage persuasive power that went beyond logic", precum Kamita asupra lui Kino, după cum o să vedeți mai jos.

Kino este un japonez simplu, are un job pe care l-a ales aproape involuntar și la care a lucrat toată viața lui, însă, când vine acasă dintr-o călătorie și își găsește soția în pat cu un coleg de-al lui, își face bagajele și pleacă. Mergând la mătușa sa, preia cafeneaua acesteia (pe care o scosese la vânzare) și o transformă într-un bar. 
Kino pare a fi genul de om căruia i se întâmplă lucruri, nu care face să se întâmple – nu face nimic nici pentru a atrage atenția oamenilor înspre barul său.

Nu știu dacă e vorba de maturitatea japoneză, de analiza lor profundă (a nu se înțelege că toți japonezii stau și analizează ceea ce se întâmplă în jurul lor; e vorba, oarecum, de tradiționaliști; sau, mai bine zis, de firea omului – atâta că în sângele lor onoarea este un element majoritar), dar iată: "But there was something wrong between us from the start, as if we'd done the buttons up wrong"; "I suppose so, Kino said, after giving some thought. I'm human, after all. I was hurt. But whether it was a lot or a little I can't say." Îmi place ideea asta de a sta singur, cu lucrul tău, și de a te gândi la tine, la alții, de a găsi răspunsuri și a pune și mai multe întrebări, totul pe un fundal muzical, de obicei al pianului: "As he waited for his first customer, Kino enjoyed listening to whatever music he liked and reading books he’d been wanting to read. Like dry ground welcoming the rain, he let the solitude, silence, and loneliness soak in. He listened to a lot of Art Tatum solo-piano pieces." Imaginea mea despre Japonia, este, desigur, idealizată, iar cunoașterea este, în mare parte, livrescă.

Nu cred că am citit vreo carte bună din spațiul japonez în care să nu mă regăsesc în ideile lor oarecum conservatoare – sau nici măcar "oarecum conservatare", ci mai mult cultivatoare ale dorințelor interioare, ale meditației despre sine – iar acum, pentru că nu mai citisem demult, a fost ca un fel de întoarcere acasă.

Kino vede în decursul unei săptămâni trei șerpi și vorbește cu mătușa lui, caută un înțeles: «"I don't know what they're sensitive to", his aunt said, "But snakes are smart creatures. In ancient legends, they often help guide people. But, when a snake leads you, you don't know whether it's taking you in a good direction or a bad one. In most cases, it's a combination of good and evil."

Curând după apariția șerpilor, lui Kino i se adresează Kamita, un client fidel al barului, care-i cere să închidă barul pentru un timp și să plece într-o călătorie cât mai departe. Kamita îi spune că ceva rău s-a întâmplat, dar nu pentru că ceva a fost făcut greșit, ci pentru că nu a fost făcut lucrul potrivit – pare aici o ambiguizare tipic japoneză sau poate tipică lui Murakami, am observat același lucru și în Pădurea Norvegiană. Lui Kino i se pare neobișnuit, dar vorbele lui Kamita au un efect persuasiv ciudat; în același timp speriat de existența șerpilor, pleacă, într-adevăr, departe, fiind de acord să trimită două vederi pe săptămână către mătușa sa; din nou, aceasta este o cerință a lui Kamita, Kamita care susține că a fost rugat tocmai de mătușa lui Kino să aibă grijă de el.

Călătoria, îndepărtarea de ceea ce cunoștea, faptul că nu a vorbit cu nimeni din sfera sa de confort, l-au forțat să stea cu el însuși, să se gândească la ce a pierdut. Kino fusese înșelat de soția lui și reacționase simplu, poate pentru că e vorba și de un calm nativ, de fapt, nici măcar nu reacționase, el doar plecase, se ascunsese de orice l-ar fi putut răni și prin barul său își crease o lume numai a lui, o lume confortabilă în care nimic nu-l putea atinge. În călătoria departe de casă este pus față în față cu eșecul său, iar asta pare a fi nou pentru el. Kino cedează când, într-o zi, îi scrie câteva rânduri pe o carte poștală mătușii lui. Atunci, pentru că în sfârșit a încălcat regula, pentru că și-a luat destinul în propriile mâini, toate emoțiile pe care și le ascunsese ies la suprafață și este cuprins și terorizat de toată acea durere care fusese bine ascunsă.

Finalul povestirii este, însă, atât de simplu, are un aer eliberator, este pur și simplu o încheiere care te lasă să expiri după ce pe tot parcursul textului abia dacă ai avut curajul să miști mâna pentru a derula mai jos: "Yes, I am hurt. Very, very deeply. He said this to himself. And he wept." Ideea aceasta, acceptarea, mă duce cu gândul la evoluție. Prin faptul că el și-a acceptat eșecul, a găsit ceea ce-i lipsea, deci a putut trece mai departe. A făcut ceea ce trebuia făcut de la început, lucrul potrivit despre care vorbea Kamita. (Kamita, iarăși, un personaj extrem de interesant, dar pentru o analiză mai detaliată o să recitesc povestirea.)

Povestirea aceasta aduce încă un plus dorinței mele de a merge în Japonia și a sta o perioadă – cred – mai lungă decât aș vrea să stau în alte țări. "What a wonderful place, she said. Quiet clean, and calm – very you." spune soția lui Kino despre barul lui. Cred că aș putea trăi destul de mult în țara asta unde încă există șansa să găsești oameni ale căror valori să se regăsească încă (dăm exemplu "seppuku" = pe scurt: sinuciderea de onoare, dar și dorința de a se întoarce la trecut; în 1970 scriitorul Yukio Mishima a comis seppuku "pentru a prezenta fără ezitare naționalismul și loialitatea sa față de sistemul imperial"*), desigur, astăzi nu prin moarte, ci prin stilul lor de viață. Cred, în același timp, că imaginea mea despre Japonia este, cum am spus mai sus, idealizată. Poate că este mai degrabă ideea cevaului nou pentru mine, în calitate de personaj european, ceva ce vreau să descopăr și să-mi însușesc. Ori poate că într-o viață anterioară am fost un japonez. Cine știe.

*sursa: http://ro.wikipedia.org/wiki/Seppuku
Puteți citi povestirea aici: http://www.newyorker.com/magazine/2015/02/23/kino

miercuri, 18 februarie 2015

instantanee

# m-am uitat azi la niște videoclipuri de muzică conteporană coreeană. man, they're like the sweetest thing ever.

# "I reached the Alps: the soul within me burned." (Sonnet on approaching Italy by Oscar Wilde)

# și-mi zice I., cu aerul aproape naiv al omului căruia îi place ceva ce găsește doar într-un loc: tu mai faci pui din ăla la cuptor?
eu: cu cartofi?
el: da, d-ăla
eu: n-am mai făcut de când n-ai mai venit tu în vizită pe la noi
el: păi să nici nu mai faci până nu vin eu.
unde astă vară mi-a spus cel mai mișto compliment legat de mâncarea mea (rarissimă) ever: mă, am pus-o pe maică-mea să facă pui la cuptor ca al tău și nu i-a ieșit.
ayeayeaye. singurul fel de mâncare care-mi iese. :))

# that moment când te întâlnești cu o persoană pe care n-ai mai văzut-o de la 14 ani și rămâi cu gura căscată că arată acum atât de bine. ehm. puberty, you're doing it right parcă era, ă?

# am așa un chef de vară, de mirosul ăla al nopților de vară, de role. ce dor îmi e de nopțile de vară și de role. de red.

# ori sunt nesimțită, ori am trecut peste etapa asta, dar se întâmplă zilele astea niște lucruri care acum o lună m-ar cam fi demoralizat, în schimb acum dau din cap și râd. dubios. dubios.


M.

what a shame the poor groom's bride is a whore

 

"What a beautiful wedding 
What a beautiful wedding," says a bridesmaid to a waiter 
"Oh yes, but what a shame 
What a shame the poor groom's bride is a whore"

luni, 16 februarie 2015

"mie nu-mi place poezia, dar..." (& le jardin des tuileries)

și zic eu la un curs de anul trecut cu naivitatea celui care intră la litere "pentru că-mi place să citesc": mie nu prea-mi place poezia, dar...
profesorul zice imediat: cum, nu-ți place poezia?!
iar eu, pentru că acela era unul dintre puținele cursuri care îmi plăceau, am rectificat. nu mai știu exact ce-am spus, dar...

cred că a fost în mare parte vina sistemului. tare naivă din fire, m-am lăsat convinsă că poezia înseamnă studiul "expresiilor frumoase" (cât îmi displace sintagma asta clișeică)

iar acum că am deschis și eu ochii sunt fascinată de poezie; în ultima săptămână am citit aproape toată opera (poezia, de fapt) lui oscar wilde. j'adore, j'adore. naivă, naivă ca de obicei.


"This winter air is keen and cold,
And keen and cold this winter sun,
But round my chair the children run
Like little things of dancing gold.

Sometimes about the painted kiosk
The mimic soldiers strut and stride,
Sometimes the blue-eyed brigands hide
In the bleak tangles of the bosk.

And sometimes, while the old nurse cons
Her book, they steal across the square,
And launch their paper navies where
Huge Triton writhes in greenish bronze.

And now in mimic flight they flee,
And now they rush, a boisterous band--
And, tiny hand on tiny hand,
Climb up the black and leafless tree.

Ah! cruel tree! if I were you,
And children climbed me, for their sake
Though it be winter I would break
Into spring blossoms white and blue!"


Le jardin des Tuileries by Oscar Wilde
SURSA: http://www.online-literature.com/wilde/2294/

New Order - Blue Monday


Fantaisies Decoratives by Oscar Wilde

"Under the rose-tree's dancing shade
There stands a little ivory girl,
Pulling the leaves of pink and pearl
With pale green nails of polished jade.
[...]
She takes an amber lute and sings,
And as she sings a silver crane
Begins his scarlet neck to strain,
And flap his burnished metal wings.

She takes a lute of amber bright,
And from the thicket where he lies
Her lover, with his almond eyes,
Watches her movements in delight.

And now she gives a cry of fear,
And tiny tears begin to start:
A thorn has wounded with its dart
The pink-veined sea-shell of her ear.
[...]
With pale green nails of polished jade,
Pulling the leaves of pink and pearl,
There stands a little ivory girl
Under the rose-tree's dancing shade."

quote from "Fantaisies Decoratives" by Oscar Wilde
SOURCE: http://www.poetrynook.com/poem/fantaisies-d%E2%94%9C%C2%AEcoratives

duminică, 15 februarie 2015

nuit nuit

Nuit d'automne

Nuit d'automne,
froid, lent, sombre,
vinaigre aromatisé.
Nuit d'automne,
plein de murmures,
larmes de pluie, le tonnerre.
Nuit d'automne,
avec le vent beuglant
et le frisson du désespoir,
Nuit d'automne,
Nuit d'automne,
Je veux que tu étouffer et meurs.


Noapte de toamnă

Noapte de toamnă,
rece, înceată, întunecată,
cu aromă de vin acru.
Noapte de toamnă,
plină de șoapte,
de ploaie, de tunet, de lacrimi.
Noapte de toamnă,
cu-al vântului muget
și-al disperării fior,
noapte de toamnă,
noapte de toamnă,
vreau să te-neci și să mori.



*ce scriam eu printr-a 11-a parcă
M.

a.n.i.(v.e.r.s.a.r.ă.)

sunt doi obraji
de peste 40 de ani
și-s atât de fini
că ochii ăia mari de deasupra lor
fascinează
și seamănă cu
și el îmi aduce aminte de
și este - - -
privesc, privește.
țipete de copii, apoi o fotografie și zâmbete încurcate.

Just my Imagination - The Cranberries

 

living not for reality

sâmbătă, 14 februarie 2015

e-r-i-b-u-i






on the run



i-n.f.e.r.n

îmi îngheață oasele
încolăcite -- topite pe crestele munților
și se strâng piese diforme din strigăte încrustate în aerul rece
când privesc în jos
lumea are mersul ei
                                      eu  –

transparentă, o silfidă se plimbă dintr-o parte în alta a bețelor umane care aluuuuuunecă
a-lu-ne-e-e-e-că
le este sete de moarte și
                                      ceva în mine se rupe din nou și din nou și –

gheața se strânge în vârfurile despicate ale firelor de păr formând mici palate de e-r-i-b-u-i
ușoare plutesc ele spre infernul atât de atât de și atât deee

miercuri, 11 februarie 2015

salut, tu unică fiolă

„Salut, tu unică fiolă,
Pe care cu evlavie o iau și cu ardoare.
În tine eu cinstesc umana artă și inteligență.
Tu, a suavelor adormitoare seve chintesență!
Extract plăcut al tuturor puterilor omorîtoare,
Dovadă fă stăpânului de-a ta favoare!
Te văd, se liniștește suferința,
Te iau, se domolește străduința.
Mareea duhului, scăzând, s-a-ntins,
Pe marea-naltă iată-mă împins.
Oglinda apei strălucește-n lung și-n lat,
Spre noi limanuri sînt chemat.”

„Faust”, Goethe, Editura pentru literatură, traducere de Lucian Blaga, 1962, București, p.36

the way we (don't) change

hmhm. am tot mirosit în ultimele zile parfumuri, N. trebuia să cumpere un cadou. mi-am dat seama că, dacă nu pun la socoteală little black dress, vreo alte două parfumuri de la avon și alte 3 al căror nume nici nu mi-l amintesc, atât de rar le-am folosit, eu am folosit același parfum cam de pe la 10 ani. îmi amintesc că am fost fascinată de aromă și de modul în care și-o schimba în decursul a câteva ore, plus că rezistă săptămâni întregi (aveam o bluză pe care am purtat-o o singură dată, am agățat-o, de atunci n-am mai purtat-o, căutând prin dulap am găsit-o și am văzut că păstra încă din parfum).
apoi vine un fel de ceva în care ți se ia de purtat același parfum. rareori mi-a zis cineva că nu-i place (de fapt, maică-mea a fost singura, deși parcă și V. :)) ), dar parfumul ăla e atât de eu încât parcă a rămas doar parfumul, iar eu m-am pierdut. parfumul mă poartă pe mine, nu eu pe el.

așa că o pauză de la parfumul vechi, puternic și un parfum nou cu aromă de piper sunt opțiunile parfait. pentru o săptămână doar, altfel nici nu se poate.

m.

marți, 10 februarie 2015

blue







With A Copy Of 'A House Of Pomegranates'

Go, little book,
To him who, on a lute with horns of pearl,
Sang of the white feet of the Golden Girl:
And bid him look
Into thy pages: it may hap that he
May find that golden maidens dance through thee.

"The complete illustrated works of Oscar Wilde", Bounty Books (Octopus Publishing Goup Ltd), London, 2004, p. 797

luni, 9 februarie 2015

Loreena McKennitt - The Mummers' Dance


femei, femei

# "contemplând splendoarea și nimicnicia lumii parisiene, ciudata panoramă a mândriei și sărăciei ce mi se perinda pe dinainte"

# "Se spunea despre el că ar putea fi cel mai bun om din lume, dacă n-ar avea obiceiul de a spune întotdeauna adevărul."

# "L-am întrebat dacă e însurat.
– Nu le înțeleg îndeajuns pe femei, răspunse el.
– Dragul meu Gerald, zic, femeile trebuie doar iubite, nu și înțelese.
– Nu pot iubi ceva în care nu am deplină încredere, mi-a replicat."

" – Dragul meu Gerald, am răspuns, această doamnă avea pur și simplu o înclinație specială pentru mistere. Ea a închiriat aceste camere doar pentru plăcerea de a-și arunca vălul și a rămâne singură cu ea însăși, imaginându-și probabil că este neînțeleasă. Avea probabil o pasiune pentru lucrurile făcute în taină, dar în realitate nu era decât un Sfinx fără secrete."


Oscar Wilde, "Grădina lui Eros": Sfinxul fără secrete  Gravură, trad. Monica Râpeanu, București, Editura Fundației Culturale, 2004

duminică, 8 februarie 2015

interșanjabil (?)

spunem (?) despre unii oameni că sunt creaturi complete, gândindu-ne probabil la intelectul lor, apoi avem anumite pretenții din partea acestor creaturi complete, crezând că ele, fiind complete, ne pot completa și pe noi. pierdem din vedere 2 lucruri:
1) dacă ar fi într-adevăr complete, nu ar putea să ne completeze, căci ei sunt deja compleți și se pot bucura doar pe sine, însă fiind compleți în interiorul lor și nedepinzând de ceilalți, nu sunt fericiți, pentru că oamenii sunt făcuți în așa fel încât să-și manifeste fericirea mai degrabă în prezența, se zice, a unei alte persoane numite, cel puțin, prieten
2) nu există oameni compleți, căci complet trimite la ideea de perfect, iar acesta ar fi opusul firii umane, așa cum am învățat în mod empiric din istorie (a noastra și a altora; interconectare, interșanjabilitate)

loreen - heal

 

joi, 5 februarie 2015

Enya - Smaointe


instantanee

# nu există nici măcar un polițist comunitar (asta e denumirea?) care să aibă un minim de inteligență.
A. întreabă: s-a întâmplat ceva? de ce este necesar să ne notați datele din buletin?
polițistul: nu ți se pare că pui prea multe întrebări?
bă. unde naiba a dispărut dreptul la informare?!

# metrou. uit să cobor la stația la care trebuie să cobor. vorbind la telefon, ajung la capăt de linie. mă întorc. iar uit unde trebuie să cobor. mă întorc din nou.

# de ce să le scoți ochii oamenilor vorbindu-le de partea lor rea, când poți să-i feliciți pentru cele bune pe care le-au făcut? din când în când... desigur.

Zdob si zdub - Bunica bate toba


She's a drum machine, you know what I mean
She wanna play jumparale to make you spin
Drain a bottle of wine, no need to roll the leaves
By the end of the show you will blow yourself to bits

marți, 3 februarie 2015

G., malade? mais non...


un anume G. mi-a trimis melodia asta zilele trecute și mi-a intrat în cap și o tot fredonez și am înnebunit-o pe M.

una lungă

cafea, horoscop, cafea. horoscopul zice că nu sunt în cea mai bună formă. arunc ziarul, pentru că ziua începuse bine. cu umorul lui D., nici nu era altceva de așteptat. încă o cafea. examen, parc, liniște, apoi râsete. încă o cafea. acasă. leneveală. încă o cafea. în drum spre humanitas cișmigiu, în metrou, vagonul aproape gol. în fața mea, stând pe jumătate întinsă, o tipă cu o frizură interesantă, tunsă scurt, asimetric și părul albastru-turcoaz. eu, fascinată. blue is the warmest colour? ar trebui să-l văd. citea dintr-o carte, ceva xeroxat. avea ochii albaștri. aș fi vrut să vorbesc cu ea. nu era extraordinar de frumoasă, dar avea o aură, avea ceva care mi-ar fi adus o lumină nouă în scriere. de fapt, dacă nu mi s-ar fi descărcat telefonul aș fi scris despre ea. humanitas cișmigiu. aglomerație. cărtărescu întârzie. M. se plictisește. eu agitată. nevoie de cafea. ba nu, de alcool. lui M. îi e foame, plecăm. springtime sau pizza hut? pizza hut. o bere, apoi martini. apoi încă o bere rapidă. buzele mi se transformă. sunt anorexice. nevoie de cafea. de somn. de când n-am mai dormit? zâmbete, multe zâmbete, exagerat de multe zâmbete și multe falsități și apoi nevoie de alcool, de încă un martini, de cât mai mult martini, dar nu aveau roșu, aveau doar alb. și-apoi, eram la pizza hut, prea multă lumină, prea mulți oameni seci. nici măcar japonezii de la masa vecină nu mi-au atras atenția în mod special. frig. tremurat. amețeală. cuvinte înșirate și aruncate pe un șervețel roșu. necesitatea de a pleca de la pizza hut. M. vrea în centru' vechi, dar eu tremur sănătos, abia mai fac doi pași tremurând, așa că mergem acasă.
la ieșirea de la metrou, niște cerșetori drogați stau și scuipă semințe. au aproape toți dinții lipsă, sunt murdari, duhnesc a pișat.
ajung acasă și vreau să vomit. îmi dau seama că am uitat să mănânc azi. mai beau o cafea în timp ce visez la ceva ce mă face să zâmbesc. ceva destul de nou. promițător, dubios de promițător.

e-n-j-o-y,
m.

luni, 2 februarie 2015

Ozzy Osbourne - Let Me Hear You Scream


 

Don't blink; you just might miss it!
It's all or nothing,
Nowhere left to run!

sub ghețar

"Saknússemm al II-lea: Atacarea celui slab s-a bucurat dintotdeauna de popularitate. Este o mare ispită să te iei de cineva – indiferent dacă sunt albi, negri sau roșii. O cruntă dezamăgire când se dovedește că pot să se apere singuri; tragic; ca și cum te-ai înțepa într-un trandafir.
[...]
Saknússemm al II-lea: Rahat. Cel slab – el este cel care sălășluiește cel mai adânc în ființa mea intimă. [...] Dintre toate creaturile pe care omul le ucide pentru propia-i distracție, există una pe care o ucide din ură – alți oameni. Omul nu urăște nimic așa cum se urăște pe sine. De aceea războiul este numit lepra sufletului uman.
[...]
Saknússemm al II-lea: Nu ne înțelegi fiindcă uiți că în adâncurile sufletelor noastre suntem noi înșine niște țărani despuiați de aiurea, de peste mări și țări necunoscute. Tânjim să ucidem țăranul din interiorul nostru. Credința noastră este că acela care ucide un țăran despuiat cu o armă de foc sofisticată n-are egal în lume.
Empi: Eu am auzit că războiul are două cauze: cea rea și cea bună.
Saknússemm al II-lea: Rahat!
[...]
Saknússemm al II-lea: Nu există nicio cauză pentru război, cu excepția cauzei războiului, și anume aceea de a purta un război. Cauza leprosului este să fie lepros. Lepra nu are altă cauză decât lepra."


Halldór Laxness, Sub ghețar, trad. din lb. eng. de Crenguța Năpristoc, editura Art, 2012

liternot

cu A. la litere. bibliotecă. returnez o carte. stăm vreo 40 min., căutăm cărți, eu aleg 3, merg să le înregistrez.
îmi zice bibliotecara: să știți că nu merge sistemul și nu puteți împrumuta, eu v-am văzut c-ați căutat, dar v-am lăsat să vă uitați

e a doua oară în ultima lună când se întâmplă asta.
de ce îmi e greață de biblioteci. 

ploile nu vin


duminică, 1 februarie 2015

9 Crimes


"pantofiorii cei roșii"; fascinație, obsesie, moarte

Când eram mică citeam multe basme, le citeam și le reciteam și într-o zi am citit și "Pantofiorii cei roșii" de Hans Christian Andersen. Povestea asta m-a speriat atât de tare încât am avut coșmaruri câteva zile după și mi-a fost teamă să mai deschid cartea, cu atât mai mult cu cât avea și niște ilustrații care mi-au sporit teama. Mi-am adus aminte de curând de Andersen și de faptul că poveștile lui sunt povești deghizate și că, în fapt, substratul e cel care schimbă totul. Așa că astăzi am recitit înfricoșătoarea poveste a copilăriei mele pentru a-mi aduce aminte ce anume m-a speriat.

Și-așa mi-am adus aminte de fascinație, de obsesie, două lucruri de care mă las eu condusă și care întotdeauna ajung să mă distrugă. Exact ca micuța (dar nu prea tânăra) Carina, mă las absorbită de ceea ce îmi place și îmi doresc atât de mult acel lucru încât ajunge să mă macine continuu. Apoi, fascinația devenită obsesie se transformă în durere (pentru că frumusețea, oricât de bună ar părea ea, și excesul nu duc decât la un fel de durere convulsivă), căci nu te mai poți opri oricât de mult ai vrea și vine un moment în care ai obosit atât de tare încât singura posibilitate rămasă este să tai din carne orice legătură. Vei înlocui golul cu niște cópii de lemn, iar amintirea nu va mai fi zâmbet, ci teamă. În final, însă, cel puțin în această poveste, există salvare, o salvare obținută, desigur, prin moarte.




"Toată lumea se uita la picioarele ei, iar când intră pe uşile bisericii şi păşi pe pardoseala bisericii, părea că toate statuile de pe morminte, toate potretele venerabililor si venerabilelor de pe pereţi, se holbau la pantofiorii roşii. Iar ea se gândea numai la ei, pe măsură ce preotul îi puse mâna pe cap, şi vorbi de botez, pactul cu Domnul, şi cum de acum era o creştină matură, iar orga sună solemn, vocile copiilor din cor începură să cânte împreună cu dirijorii, dar Carina nu se putea gândi decât la pantofiorii roşii."


«Şi toţi cei dinăuntru se uitau la pantofi roşii ai Carinei, şi toate statuile se holbau, iar când Carina îngenunche în faţa altarului şi duse cupa de aur la gură, ea nu se mai putea gândi decât la pantofiorii roşii. I se părea că aceştia înoată în cupă, şi ea uită să spună psalmii, şi chiar uita "Tatăl Nostru!"»


"Dar era bal mare în oraş, şi Carina fusese invitată. Se uita la pantofii roşii, spunându-şi că nu era nici un păcat dacă mergea; îşi puse pantofii zicând că nici asta nu era un lucru rău, şi se duse la bal, şi începu să danseze.
Dar când voia să se ducă în dreapta, pantofi dansau către stânga, când voia într-un sens pantofii o duceau în celălalt, şi o duseră pe stradă, şi apoi dincolo de porţile oraşului. Dansă, sau mai bine zis fu obligată să danseze, pănă departe în codrii întunecaţi."


"Îşi rupse şosetele, dar pantofii se strânseră repede pe picior. Ea dansă şi fu obligată să danseze peste plaiuri şi câmpii, pe soare şi pe ploaie, ziua şi noaptea, dar noaptea era cel mai îngrozitor.
Ea dansă în cimitir, dar morţii nu aveau chef să danseze. Ei aveau ceva mai bun de făcut. Îşi dorea să se aşeze pe mormântul săracilor unde ferigile creşteau sălbatic, dar pentru ea nu exista nici pace nici odihnă."


«Iar călăul spuse:"Presupun că nu ştii cine sunt eu? Tai capetele celor răi, şi am toporul pregătit pentru asta."
"Nu-mi tăia capul!" spuse Carina, "pentru că atunci nu-mi voi mai putea ispăşi păcatul, dar taie-mi picioarele cu pantofiorii roşii!"
Apoi ea mărturisi toate păcatele, iar călăul tăie dintr-o bucată picioarele cu pantofiorii roşii, iar pantofii dansară departe cu tot cu picioruşe, peste câmp în adâncul codrului întunecat.
Iar călăul îi scluptă o pereche de picioare de lemn şi nişte cârje, şi o învăţă un psalm care e cântat de păcătoşi, ea sărută măna care ghidase toporul, şi plecă pe drumul ei.
"Acum am suferit suficient pentru pantofii roşii," spuse ea; "O să merg la biserică, ca să mă vadă lumea" Şi intră repede pe uşa bisericii, dar când intră pantofii roşii dansau în faţa ei, iar ea se înspăimântă, şi se întoarse.»


SURSA: http://craiasazapezii.blogspot.ro/2008/04/fetia-cu-pantofii-roii.html

intantanee

# ieri a fost atât de cald încât am zis că azi ar fi numai bine să merg în parc cu rolele, aveam așa un chef să aleeeerg; și după, pentru că 15 grade nu sunt totuși îndeajuns, ar fi fost numai bun un ceai fierbinte pe malul lacului din I.O.R.; zis și făcut. desigur, până când m-am uitat pe geam și am văzut că ninge. fulgi mari & co.; așa că tot într-o încăpere călduroasă o să ajung și astăzi. bleah. abia aștept căldura soarelui.

# miroase a naftalină. or fi aminirile mele, zic eu, așa, cu un ton patetic. cert e că de când eram foarte mică am fost alergică la naftalină.

# o să plec. abia aștept să plec. sunt atât de entuziasmată de tot, de parcă m-am trezit dintr-un vis îndelung, un fel de basm de tipul hans christian andersen.

eyes on fire

 

Your spine is ablaze
Felling any foe with my gaze
And just in time
In the right place
Steadily emerging with grace

Faceți căutări pe acest blog