mai am un milimetru până să mă pun în mijlocul camerei și să plâng. săptămâna trecută au murit trei oameni la metrou. în weekendul trecut doi copii din satu mare au murit pentru că au căzut într-un lac înghețat. tatăl unui prieten a murit acum trei săptămâni. oamenii din jurul meu sunt atât de bolnavi, încât mai au puțin până ce vor muri. de curând am început să am impresia că și eu voi muri într-un viitor foarte apropiat. nu m-aș sinucide, nu. factori externi.
devin paralizată când mă gândesc la moarte. niște bucăți de carne care vor putrezi sub pământ. niște caiete cu gândurile mele, câteva zeci de cărți – în mare parte alegeri neinspirate. asta rămâne.
m-aș încovriga sub plapumă, dar acest lucru nu-mi mai oferă protecție. nu e nimic care să mă protejeze. aș putea muri când merg spre baie să mă spăl pe mâini, aș putea muri oricum, oricând, făcând orice, orice banalitate, aș putea muri crezând că fac ceva bun sau măreț, aș putea muri îmbrățișându-l, crezând că nimic rău nu mi se poate întâmpla, aș putea muri în timp ce dau un leu cerșetorului din fața bisericii, aș putea muri intrând în biblioteca de la litere, crezând c-o să citesc cine știe ce carte mișto. și în ultimul timp, deși am citit mai mult ca înainte de crăciun, nu am mai avut chef de citit – lucrul ăsta mă deprimă, era singurul lucru pe care-l făceam cu plăcere oricând.
mă enervează lumea asta cretină, oameni agitați peste tot, de parcă vine sfârșitul, de parcă tot ce vor să facă este rău, rău, cât mai mult rău celor din jur. românii sunt agitați continuu. au sau n-au bani (asta e tot ce contează, nu?!), românii se agită. noi nu stăm în loc, noi nu ne așezăm pe-o bancă pe marginea lacului pentru a citi o carte, pentru a fi noi cu noi înșine, noi plănuim cum să-i facem rău celui de lângă noi.
mă obsedează moartea și mă sperie în așa hal încât îmi vine să plâng pentru toți morții din istorie și pentru noi, cei care murim zi de zi.
m-am uitat la un serial în care, la un moment dat, mama unei tinere a murit. nu mai pot să iau unele filme doar ca pe niște filme, pentru că sunt unele elemente atât de reale, atât de puternice.
poate e doar o etapă, poate că maturizarea e un proces prea nașpa pentru mine, poate e criza de la 20 de ani (există măcar așa ceva?). or, dacă e să analizez tot ce am scris eu până acum, undeva pe la 15 ani am început să scriu despre moarte și de atunci am ținut-o tot așa, deci nu e doar o etapă.
azi dimineață mă gândeam să închid blogul. mă gândeam că blogul a fost parte din adolescența mea și acum că simt că s-a încheiat ar trebui închis și eventual deschis un altul. dar scream and go sunt eu. alerg, mereu o să alerg, mereu o să urlu.
așa că în seara astă vă urez noapte bună devreme, căci mă duc să alerg, de data asta la propriu. probabil că la un moment dat, dacă ies din bucurești, o să și țip. moartea nu așteaptă.
M.
devin paralizată când mă gândesc la moarte. niște bucăți de carne care vor putrezi sub pământ. niște caiete cu gândurile mele, câteva zeci de cărți – în mare parte alegeri neinspirate. asta rămâne.
m-aș încovriga sub plapumă, dar acest lucru nu-mi mai oferă protecție. nu e nimic care să mă protejeze. aș putea muri când merg spre baie să mă spăl pe mâini, aș putea muri oricum, oricând, făcând orice, orice banalitate, aș putea muri crezând că fac ceva bun sau măreț, aș putea muri îmbrățișându-l, crezând că nimic rău nu mi se poate întâmpla, aș putea muri în timp ce dau un leu cerșetorului din fața bisericii, aș putea muri intrând în biblioteca de la litere, crezând c-o să citesc cine știe ce carte mișto. și în ultimul timp, deși am citit mai mult ca înainte de crăciun, nu am mai avut chef de citit – lucrul ăsta mă deprimă, era singurul lucru pe care-l făceam cu plăcere oricând.
mă enervează lumea asta cretină, oameni agitați peste tot, de parcă vine sfârșitul, de parcă tot ce vor să facă este rău, rău, cât mai mult rău celor din jur. românii sunt agitați continuu. au sau n-au bani (asta e tot ce contează, nu?!), românii se agită. noi nu stăm în loc, noi nu ne așezăm pe-o bancă pe marginea lacului pentru a citi o carte, pentru a fi noi cu noi înșine, noi plănuim cum să-i facem rău celui de lângă noi.
mă obsedează moartea și mă sperie în așa hal încât îmi vine să plâng pentru toți morții din istorie și pentru noi, cei care murim zi de zi.
m-am uitat la un serial în care, la un moment dat, mama unei tinere a murit. nu mai pot să iau unele filme doar ca pe niște filme, pentru că sunt unele elemente atât de reale, atât de puternice.
poate e doar o etapă, poate că maturizarea e un proces prea nașpa pentru mine, poate e criza de la 20 de ani (există măcar așa ceva?). or, dacă e să analizez tot ce am scris eu până acum, undeva pe la 15 ani am început să scriu despre moarte și de atunci am ținut-o tot așa, deci nu e doar o etapă.
azi dimineață mă gândeam să închid blogul. mă gândeam că blogul a fost parte din adolescența mea și acum că simt că s-a încheiat ar trebui închis și eventual deschis un altul. dar scream and go sunt eu. alerg, mereu o să alerg, mereu o să urlu.
așa că în seara astă vă urez noapte bună devreme, căci mă duc să alerg, de data asta la propriu. probabil că la un moment dat, dacă ies din bucurești, o să și țip. moartea nu așteaptă.
M.
Un comentariu:
nu te mai lamenta. nu aduce nimic bun.
Trimiteți un comentariu