ieri:
urc în metrou cu rucsacul în spate – știu încotro ar trebui să merg, dar aș prefera să iau trenul spre munte și să merg mult, cât mai mult și mai departe –
în fața mea două tipe își iau la revedere și își pupă rapid obrajii una alteia. un fel de deja-vu îmi vine în minte și le văd sărutându-se. una dintre ele coboară, cealaltă se așază mai bine pe scaun și își pune un picior peste celălalt. are o constituție atletică și pare foarte înaltă.
în metrou urcă doi bătrâni, un bărbat și o femeie. se ceartă zgomotos pentru câteva secunde. dau volumul în căști mai tare, dar tot îi aud - azi dimineață am călcat pe-o cască și acum nu mai merge. volumul e la maxim.
închid ochii. se anunță stația 'timpuri noi'. metroul accelează, îmi vine în cap imaginea trenului care accelerează și tot accelereazã și începe să zboare. ne izbim de un zid translucid. nu e sânge în jur, oamenii stau nemișcați, timpul s-a oprit.
tipa atletică din fața mea se ridică, metroul oprește. piața unirii. cobor. mă așez pe un scaun. privesc oamenii în jur.
am sentimentul străinului care ajunge prima oară într-un oraș. privesc oamenii. oamenii merg cu capul în jos. cu telefoanele în mână sau gânditori. cu plase sau genți. în costume și haine bune sau haine mai "de stradă". metrourile opresc și pleacă, oamenii se perindă părând că n-au vreun scop anume. probabil nici nu au.
stau în loc și privesc oamenii. într-o zi vom fi doar numere din manualele de istorie sau geografie. vom fi trecutul. vom fi 2015, trecutul în care am sări fără nici-un resentiment unul la gâtul celuilalt. vom fi fost mai buni sau mai răi. mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut, alături de cât de puțini am rămas și mă întreb lângă cine voi mai rămâne. mă întreb încotro plec azi, încotro voi mai pleca.
destinație finală pentru toți oamenii, pentru noi, toți fluturii din gropile de gunoi: moartea. bine, ce este, totuși, moartea?
mă ridic de pe scaun. plec și eu, nr. X din totalul Y.
urc în metrou cu rucsacul în spate – știu încotro ar trebui să merg, dar aș prefera să iau trenul spre munte și să merg mult, cât mai mult și mai departe –
în fața mea două tipe își iau la revedere și își pupă rapid obrajii una alteia. un fel de deja-vu îmi vine în minte și le văd sărutându-se. una dintre ele coboară, cealaltă se așază mai bine pe scaun și își pune un picior peste celălalt. are o constituție atletică și pare foarte înaltă.
în metrou urcă doi bătrâni, un bărbat și o femeie. se ceartă zgomotos pentru câteva secunde. dau volumul în căști mai tare, dar tot îi aud - azi dimineață am călcat pe-o cască și acum nu mai merge. volumul e la maxim.
închid ochii. se anunță stația 'timpuri noi'. metroul accelează, îmi vine în cap imaginea trenului care accelerează și tot accelereazã și începe să zboare. ne izbim de un zid translucid. nu e sânge în jur, oamenii stau nemișcați, timpul s-a oprit.
tipa atletică din fața mea se ridică, metroul oprește. piața unirii. cobor. mă așez pe un scaun. privesc oamenii în jur.
am sentimentul străinului care ajunge prima oară într-un oraș. privesc oamenii. oamenii merg cu capul în jos. cu telefoanele în mână sau gânditori. cu plase sau genți. în costume și haine bune sau haine mai "de stradă". metrourile opresc și pleacă, oamenii se perindă părând că n-au vreun scop anume. probabil nici nu au.
stau în loc și privesc oamenii. într-o zi vom fi doar numere din manualele de istorie sau geografie. vom fi trecutul. vom fi 2015, trecutul în care am sări fără nici-un resentiment unul la gâtul celuilalt. vom fi fost mai buni sau mai răi. mă gândesc la oamenii pe care i-am cunoscut, alături de cât de puțini am rămas și mă întreb lângă cine voi mai rămâne. mă întreb încotro plec azi, încotro voi mai pleca.
destinație finală pentru toți oamenii, pentru noi, toți fluturii din gropile de gunoi: moartea. bine, ce este, totuși, moartea?
mă ridic de pe scaun. plec și eu, nr. X din totalul Y.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu