Taylor Swift - State of Grace

fotografii

miku

Muse - Feeling Good

în plan sentimental...

Am avut o revelație azi dimineață în timp ce veneam de la cumpărături. Am realizat că o să fiu mereu singură dintr-un anumit punct de vedere.
Mergeam eu printre blocuri, când văd o pisică pe un garaj. Voia să sară, m-am dus spre ea, n-a plecat, eu oricum nu ajungeam la ea, iar ea părea prea leneșă ca să vină la mine, așa că am plecat.
Și apoi m-a pocnit.
Mi-am dat seama.
A fost...
Eu nu o să pot avea niciodată o pisică în casă.
Niciodată.
De ce? Sunt alergică la pisici. Da, exact, alergică.
Ironia apare în faptul că eu ador pisicile. Când eram mică și mergeam la țară le smotoceam toată ziua și ele dormeau pe burta mea și... pe atunci nu eram alergică. Sau eram, dar nu era așa de rău. Acum strănut, încep să-mi curgă lacrimile și nasul dacă mă joc cu una.
Deci da, forever alone cats.
Iar ăsta mi se pare un fapt trist.


Miku

P.S. Ar trebui să mă reorientez spre achiziționarea unu cățel? Mneah... necesită mai multe îngrijiri...

Taylor Swift - Back To December

ce e asta?

M-am tot întrebat în ultimul timp ce înseamnă să ierți, dar să nu uiți. Eu consider că astea două idei merg mână în mână. Dacă ierți, înseamnă că ai decis că ce s-a întâmplat ori nu te mai deranjează, ori nu mai contează. Ce sens ar avea să ții minte că o persoană ți-a făcut rău, dacă zici că ai iertat-o? Adică ai de gând ca peste un timp să-i aduci aminte: "băăăă, i-auite ce mi-ai făcut tu atunci" și să te răzbuni? Păi asta nu înseamnă deloc deloc să ierți, ba chiar e invers, te faci că uiți, dar în mintea ta coci planuri de a-l distruge pe celălalt.

M.

spumă de mare

în timp ce privește luminile orașului

ochii i se înconvoaie sub bronobițe de lacrimi

și frigul o înțeapă 

și își subțiază degetele făcând cercuri pe mașini

în aburul friguros

și fiecare respirație i se pierde în înălțimea înghețată

nu ninge, nu ninge, nu ninge

în depărtare se văd munți de lumină

să fie artificii, să fie lumini de crăciun, să fie avioane căzând?

e liniște
 și cerul e mai spumos decât marea

Paul McCartney - "Wonderful Christmas Time"

The feelin's here

That only comes

This time of year

spui crăciun, spui minciuni

Îmi place Crăciunul, e sărbătoarea mea preferată din an, pentru că e cea mai colorată, pentru că mereu decorez orice cameră, pentru că e vorba de brad, de mâncare tradițională, de un time out și slow motion.
Cu toate astea, anul acesta mi-a trăsnit ceva mintea: Crăciunul e despre minciună. De când sunt copiii mici și până la începutul celui de-al doilea deceniu al vieții (depinde de cât de bine truchează părinții totul), părinții își mint copiii în legătură cu Crăciunul, cadourile și Moș Crăciun.
Legenda lui Moș Crăciun e în primul rând o legendă, dar ar fi chiar frumos să fie ceva care are la bază un adevăr mai mare – oricum ar fi, n-o să știm niciodată.
Când aveam vreo 10 ani, discutam noi la școală – ca niște tăntălăi inteligenți ce eram – despre cât de adevărată e faza cu Moșu. Era frustrant: unii ziceau că există și chiar aduce cadouri, alții că sunt cumpărate de părinți. M-am dus la maică-mea și am întrebat-o care e realitatea. Nu mi-a răspuns prin cuvinte, a început să râdă și să se bâlbâie.
N-a reprezentat un mare șoc, era ca și cum totul ar fi venit de la sine, dar mă uit la copiii de acum, la câte cadouri primesc ei și la cât de importantă e scrisoarea către Moș Crăciun și la câte speranțe își pun ei în Moșul și la faptul că cei mai mulți chiar primesc ceea ce și-au dorit, indiferent de cât de mult costă cadoul. Spre exemplu, soră-mea i-a luat lu fiu-so un set cu trenuleț din acela de se plimbă în jurul bradului anul trecut (pentru că el și-l dorea foarte mult) și a costat-o 3 milioane și ceva. Ce s-a întâmplat cu acel trenuleț? După Crăciun l-a strâns, l-a pus la loc în cutie și acolo a rămas pentru restul anului. Nici măcar de Crăciun nu a fost mare fâs în legătură cu el; partea bună e că fiu-so s-a bucurat pe moment. Pe moment.
Așa, acum partea cu Moșul. De ce exagerăm atât? Adică nu ar fi mai frumos Crăciunul dacă fiecare dintre noi ar face câte un cadou (oricât de mic, o felicitare, ceva personal) celorlalți? Adică Moș Crăciun e doar o imagine a unei lumi perfecte, dar noi suntem aici și ar trebui să le arătăm celorlați că sunt importanți pentru noi.
Mă gândeam că atunci când o să am un copil aș putea să elimin tot fâsul legat de Moș Crăciun și să fie un fel de seară în care fiecare dă cadouri și primește cadouri, dar apoi am realizat că trăind într-o lume în care Moș Crăciun vine la toți copiii (~), al meu s-ar simți stingherit când ceilalți l-ar întreba ce i-a adus Moșul și ar fi nevoit să mintă, deci am ajunge la și mai multă minciună.
Și apoi ajungem la partea în care copiii cresc, dar se simt încă copii și chiar dacă au 25, 30, 50 de ani, oamenii tot se bucură atunci când vă dun cadou sub brad de care ei nu știau. Am fost obișnuiți așa...
Și așa sunt și eu. În anii trecuți mi-am cumpărat camere foto și haine cu vreo câteva săptămâni înainte de Crăciun și mă gândeam că e de-ajuns, dar chestia e că în seara de Crăciun totul e diferit. Chiar dacă ți-ai fi cumpărat totul înainte, tot e plăcut să vezi ceva sub brad.
Așa că anul acesta mi-am comandat cadoul, l-am pus pe adresa de la Craiova, i-am spus maică-mii să-l ascundă bine și să nu mi-l arate când mă duc acasă, să nu-mi spună nici măcar când l-a primit, doar să-l pună sub brad. Evident, asta e o exagerare cumplită și o disperare acută de a simți "magia Crăciunului" despre care vorbește toată lumea, dar dacă așa am fost obișnuită, vreau să mă bucur încă de cadou (de noutate) de Crăciun.
Așa că săptămâna asta și săptămâna următoare merg la cumpărat cadouri de care n-o să spun nimănui, ele doar vor apărea sub brad, de niciunde.
Să ducem minciuna până la capăt.
Uneori chiar pot spune că e bine să trăiești în miciună.

-miku

proteste, "declar pierdută țară - chirilă"

Citeam acum câteva minute cel mai recent post al lui Tudor Chirilă în legătură cu protestele. Mă gândeam că de când m-am mutat și pentru că încă nu am cablu, nu mai mai știu nimic din ce se întâmplă așa, în plan politic. Nici măcar nu știu în legătură cu ce se protestează.
Mă întreb ce se întâmplă de românii ies în stradă doar iarna, doar când crapă pietrele afară. Până atunci avem creierul topit?
Oricum, toată postarea lui e corectă și adevărată și de-asta vreau s-o citiți și voi. O puteți găsi dând click AICI.

Mai jos citatul un fragment  care mi s-a părut pur și simplu egal cu gândurile mele:

«Doar că noi românii nu de adevăr avem nevoie acum, e un lux prea mare pentru noi, noi vrem ceva mai mic și mai palpabil: decență, educație, cultură, muncă, onestitate, legi pentru toți - o țară. Da, noi vrem o țară.

Declar pierdută tară. Mă duc să o caut în stradă.»

- Miku

Michael Bublé - "Feeling Good"

It's a new dawn

It's a new day

It's a new life

For me

And I'm feeling good

I'm feeling good

cică facultate, cică educație, cică românia

Mă dezgustă facultatea. Instituția în sine, o mare parte dintre "conducătorii" ei. Chiar am vrut să cred că există șansa ca aici să nu mai scrie "fii tocilar, acceptă normele" pe fruntea atâtor profesori. Dar nu se poate. E mai important să ni se spele creierele decât să ne dezvoltăm abilitățile.
Evident, nu-i valabil 100%. Sunt câțiva profesori foarte buni, dar calitatea lor rezultă din experiența cu exteriorul, cu diversele călătorii în diversele continente ale lumii. Mi se par interesanți acei oameni și abia mă abțin să nu sar și să-i îmbrățișez.
Apoi dau de aceia închistați în obiceiurile vechi și totul revine pe Pământ în România.
Și cu cât aud mai mult cât a citit și a tocit vară-mea (care a făcut aceeași specializare, dar la altă limbă), cu atât mă dezgustă mai mult facultatea, pentru că 90% din ceea ce ni se dă de citit sunt "opere" inumane și nefolositoare.
Și am descoperit un lucru zilele trecute, ceva care chiar m-a întors pe dos: de când am început facultatea de Litere nu-mi mai place să citesc.
E mai rău ca în liceu, pentru că acolo aveam foarte puține cărți de citit și era O.K. chiar dacă erau urâte, tocmai pentru că erau puține.
Cumva regret că am ales facultatea asta, aș fi putut alege una mai... realistă, dar... dacă aș renunța acum, aș da totul peste cap.
Mă bate gândul ca peste ceva timp să încerc niște cursuri de literatură într-o altă țară, dar evident e un lucru ~ imposibil în momentul de față. Who knows what future brings.
Oricum, dacă ar fi să asemăn facultatea cu ceva, aș asemăna-o cu editura la care am publicat romanul  Atracție. (Editura / Facultatea) Are un renume de peste mări și țări, dar în interiorul său totul e mai sec decât o coajă de portocală uscată. În ambele cazuri a fost vina mea pentru alegerea făcută. Nu trebuia să public în România. Doamna D. a avut pe jumătate dreptate.

miku

o zi lungăăă

Ziua a început în momentul în care s-a stricat metroul. Până în acel moment nu mă trezisem, eram un fel de zombi cu tabieturi, care se sculase din pat, mersese la baie, apoi la masă, apoi spre facultate, pentru că am nevoie de atâta somn că aș putea dormi 40 de ore continuu.
Deci s-a stricat metroul.
Eram cu M. în metrou. În primele 5 minute am vorbit despre cucerirea lumii și am făcut "planul chinchilelor ucigașe". Da, e un plan elaborat. Nu, serios... adică dacă toți inventează în fiecare an câte o modalitate de "sfârșitul lumii", noi de ce să n-o facem? Ați auzit-o pe asta nouă? E o teorie a unor indieni parcă dar nu sunt sigură care zic că cică un nor de praf toxic va înconjura Terra în 2014 și vom muri cu toții – partea bună e că, după cum zic ei, toxicitatea va fi atât de mare încât nici nu vom avea timp să reacționăm. Mie asta îmi convine ca tip de sfârșitul lumii. Măcar nu mai simți durerea. Pe termen lung. Vă prindeți voi.
După elaborarea planului nostru au mai trecut 10 minute și au început să își pună și oamenii întrebări. Adică frate, pe noi nu ne anunța nimeni ce se întâmplă. La un moment dat s-a stins lumina, apoi s-a reaprins, apoi iar s-a stins și tot așa. Eram ca într-un horror, de unde urmau să apară zombie sau vampiri nebuni care să ne căsăpească. Așaaaa, după un timp s-a dus șoferul/vatmanul/conducătorul de metrou a fugit (la propriu) până în celălalt capăt al metroului, iar oamenii s-au ridicat și au mers cârduri-cârduri (mhmmm...) după el. Atunci am realizat că mai rămăseseră vreo două uși ale metroului care erau încă la peron, deci nu apucase să iasă cu totul din stație (thank God). Apoi am alergat până la stația următoare, am luat metroul de acolo, care a mers pe contrasens o stație (cu vietza melcului încetinit de acidul folosit de un om de știință nebun - O.K., asta nu are sens, dar se explica), apoi am schimbat la Unirii și am ajuns la facultate.
Apoi orele au trecut greu.
Apoi am mers acasă.
Apoi...
Apoi...
Oh, apoi...
Apoi am mers cu A., nepotul meu care are 9 ani, la serbare. Impropriu spus serbare, pentru că a avut loc într-un loc de joacă de la Romană. Mda... să vedeți aici distracție.
Am ajuns la locul de joacă, unde era și un loc special pentru părinți... unde eu eram în plus... unde eu m-am simțit ca musca în lapte... unde eu am decis că-i timpul să mă car. Aveam mutra aia pe care o fac atunci când sunt înconjurată de copii și de părinți cretini care își laudă odraslele. Ieșisem afară să vorbesc la telefon (aka să mă plâng lu maică-mea că am ajuns în iad) și când m-am întors locul meu era ocupat de o mămică (cu toate că aveam haina pe scaun, aparatul foto pe masă...) care își lăuda plodul în gura mare.
Da, și aici am decis cât de mult urăsc părinții care imediat ce dau de alți părinți de la școală încep să-și laude copiii. Și să vezi mămicile... care mai de care mai machiate, mai aranjate, mai fandosite, de parcă ar fi fost petrecerea lor și nu a copiilor. Și să vezi muzica proastă. Da, am plecat. Copilu' era în siguranță acolo, cu toți părinții ăia, cu doamna învățătoare, cu animatoarele, așa că m-am cărat acasă și am lenevit, apoi m-am dus și l-am luat. Nu de alta, dar erau 3 ore la mijloc. Mda, asta și faptul că am ajuns acolo și am realizat că nu am decât 2,5 lei la mine, că băuturile sunt probabil cel puțin 4 lei una, că muream de poftă să beau o Cola. Și mi-am luat o doză de Cola de la automatele (așa se numesc?) de la metrou.
Când am plecat spre casă, iarăși cârdul de mămici. Am descoperit vreo 5 tipuri de mame: mama care laudă, mama care se plânge, mama absentă, mama critică, mama suspicioasă. Când mi-am pus căciula cu urechiușe de pisică în cap am primivit niște priviri tale... interesante. Și asta mi-a făcut ziua mai bună, pentru că atunci când văd atâta prostie și lăudăroșenie, tot ce-mi doresc e să le distrug iluziile celor care fac asta.

Pe seară s-a întors soră-mea de la un bal mascat și am făcut câteva poze în rochia ei de epocă. Si m-am jucat putin cu culorile si imaginea... Ta-daaaaa!

- miku

what does the fox say?

duceți-vă pe o pagină de youtube și uitați-vă la sigla youtube, dar cu mouseul în dreptul ei. how cute is that? :))

m.