background

dacă-ul cel fără de sens

m-am tot întrebat de unde atâta calm și atâta putere de indiferență în mâinile și mintea lui red. apoi m-am uitat și la alți oameni și am văzut același lucru. închidere față de lume, cu toate că sunt oameni în mijlocul oamenilor. sunt mai puțini, ce-i drept, și au o aură diferită.

m-am uitat la mine și m-am văzut dependentă, mică (deloc aluzie la fizic), fără orice impuls de a face ceva. cumva, mi-am dat seama că devenisem parte din tagma oamenilor care vor, dar doar se plâng; mă trezesc și-mi zic că sunt conștientă de ceea ce-mi lipsește, apoi o las baltă și îmi continui existența mediocră. mă gândesc că sunt oameni cărora li se întâmplă ceea ce vor, iar altora nu.

apoi mai am zile ca asta în care-mi aduc aminte că nu cu mult timp în urmă nu eram atât de varză, atât de moale, atât de incapabilă de a mișca un deget. e drept că am ajuns mereu să renunț la cele mai multe proiecte, dar am avut anumite linii în care am fost constantă mereu.

și mă întreb de ce facem asta. de ce ne schimbăm în funcție de cei din jurul nostru și cum de ajungem să ne lăsăm atât de ușor influențați de alții, mai ales când știm bine ce vrem.

pe mine mă atrag unele lucruri exact cum e atrasă musca de căcat. sau na, un copil de cireașa de pe tort, ca să nu fim scârboși dis-de-dimineață (abia acum văd că-i deja 2p.m.). eu știu ce-mi face rău, dar fix acolo mă duc, pentru că acel rău îmi face pe moment bine. și azi mi-am adus aminte de ceva ce-am scris când aveam vreo 12 ani, ziceam ceva de genul că mie-mi place să mă schimb și reinventez des, altfel mă plafonez și devin parte a mulțimii. și-mi zic mai devreme, în timp ce veneam de la mega image cu o țelină în mână, mergând spre casă să fac curat: ce naiba faci? de când îți dorești tu să fii stabilă, de ce ești obsedată de curățenie (eu, obsedată de curățenie, people; dacă vă uitați prin postările de acum 2 ani o să vedeți cât de împrăștiată, dezordonată și uneori chiar mizeră eram), de mersul normal și lin al lucrurilor? de când și pentru ce? răspunsul e simplu: pentru cei din jur. pentru că cei din jur mi-au vorbit atât de mult de ceea ce vor ei să fie încât am ajuns să cred că sunt parte din ei (eu sunt extrem de empatică și empatizez atât de bine cu unii oameni încât am impresia că devin una cu ei) și îmi doresc ceea ce-și doresc ei.

iar zilele trecute, când, rămânâd într-o seară singură, mi-am dat seama că în interiorul meu sunt extrem de singură și n-ar fi fost un lucru rău dacă nu ar fi fost vorba de o singurătate prostească, adică aceea de a fi renunțat la mine mi-am băgat picioarele. m-am reapucat de pictat, am lăsat monstrul împrăștierii să mă domine și mi-a fost bine.

nu suntem noi, oamenii, proști atunci când vrem să-i facem pe ceilalți să fie fericiți în preajma noastră, când de fapt ei caută altceva?

negrul ăsta al blogului e atât de bun.

– miku