miercuri, 5 octombrie 2016

are cineva o funie sau o scară?

Mă gândeam la diferența asta dintre introverți și extroverți.
Desigur, niciuna dintre tipologii nu este exhaustivă și absolută, un extrovert va avea nevoie de timpul său pentru activități individuale care îi fac plăcere, însă va prefera ca o mare parte a timpului său să fie petrecută în preajma oamenilor.
Un introvert va fi la polul opus. Se va simți bine doar în preajma oamenilor pe care îi cunoaște foarte bine, dar nici măcar cu aceștia nu va petrece foarte mult timp, preferând confortul casei/locului unde este singur (dar nu singur, ci cu activitatile preferate).

Acum, Gemenii trec printr-un fel de paradox al celor doua tipologii. Gemenii sunt prin excelenta plini de vitalitate intr-un moment si depresivi in urmatorul. Ceea e putin frustrant. La mine stările depind de cât somn am parte. Cu cât mai mult, cu atât mai mult extrovertul iese la iveală. Și viceversa.

Problema apare când omul/geamănul nu știe ce vrea. Ar da-o pe extroverție, dar parcă lenea e prea mare și introvertismul sună mai bine, se simte mai bine. Dar nici singur să nu fie. Dar parcă nici de persoanele astea nu are chef.

Meh. Așa că mai totdeauna va fi între și între, gata să fie tras de cineva din adâncul nealegerilor în care se scufundă.

Prin urmare, are cineva o funie sau o scară?

duminică, 25 septembrie 2016

ora 3:00

Așa m-a izbit o amintire din facultate.

E cam târziu, dar s-a întâmplat să fac o pauză de somn și m-am apucat să citesc "stresul dintre orgasme" de Ana Mănescu. E o noapte destul de frumoasă, cu aerul friguros al începutului de decembrie, iar de la blocul vecin se aude o chitară și cineva interpretând Layla (Eric Clapton).

Mă rog, citind cartea asta m-a izbit o amintire din facultate care mă mai scoate din ale mele din când în când și ar putea fi incadrată în ceva de genul greșelile tinereții. O relație destul de aiurea, dar plină de fascinație la momentul respectiv. Și stau acum și mă gândesc de ce am făcut acele alegeri și pentru ce. Orgoliu, prostie, nebunie post-adolescentină, nesiguranță tinerească. Genul acela de relație cu o persoană care nu avea nicio atracție față de relații. Genul de relație care te consumă până la epuizare și îți scoate peri albi și te mănâncă de viu. Cea mai nesănătoasă relație pe care am avut-o.
Știți, astea sunt gândurile alea din postările tipice de facebook, când în timpul zilei spui că o să dormi buștean, iar noaptea, târziu, stai și te gândești la cine știe câte.

În fine, ideea e că acum nu aș mai avea răbdarea necesară (adică prostia).

Și mă gândesc cam cu oroare uneori, de ce am făcut asemenea alegeri în trecut. Desigur, desigur, ele mi-au deschis ochii și a fost timpul lor, erau necesare pentru maturizarea sentimentală și socială, dar chiar și-așa, de ce nu putem învăța din greșelile altora?

Și Doamne, ce mă mai bucur că am trecut de perioada aceea. Momentul acesta din viață mi se pare perfect. Etern. Am trecut de copilărie, unde, evident, îmi doream să fiu mare, am trecut de o adolescență cretină și am trecut și de facultate.

E destul de enervant să plătești facturi, să nu uiți de termene limită și întreținere, dar momentul acesta din viață își merită aplauzele. Atâta timp cât nimic nu ne omoară, suntem fericiți. Și tindem spre mai bine. Dar hai, toate cu ale lor. Toate cu momentele lor de bucurie.

Dar momentul acesta, secunda aceasta, zi de zi, e cea mai bună. Și asta chiar se merita a fi notată într-un post la 3:17, 25.09.2016. Because love is what the world can do best. And trust me, I do love love.

vineri, 23 septembrie 2016

alandambelic

Așa de multe se schimbă și atât de repede.
Și cel mai greu e să-ți pierzi vocea. Trebuie să scriu asta. Sunt în metrou și e aglomerație, așa că nu pot să scriu. Plus că se mișcă aiurea și îi calc pe picioare pe toți oamenii ăștia grăbiți.

Cum te poate schimba corporația? Te schimbă, în pana mea. În primul rând îți schimbă coloana vertebrală. Pe ambele, de fapt.

Am atâtea lucruri să povestesc. De doi ani de zile nu am mai povestit. Nici nu am avut cuvintele potrivite, meh, nici timp.

Da, timpul nu este. Acum înțeleg. Ce încă nu înțeleg e cum mă poate obosi în halul ăsta statul jos. Și, colac peste pupăză, e și un scaun confortabil. Trezirea la 6, pentru că, deși programul e flexibil, nu e convenabil deloc să mergi la serviciu la 10 și să pleci la 7, pentru că ajungi acasă la 8, mănânci până la 9 și după timpul trece NU ȘTIU CUM. Serios, După ce mănânc, seara, timpul nu mai există.

Am pierdut șirul. Chiar și în momentul ăsta. Unde-s cuvintele? Mi-a fost greu să mă reapuc până și de citit. Citesc câteva pagini în metrou, iar seara, când mă pun în pat, adorm instantaneu. Sting lumina și se rupe firul.

Nu înțeleg. NU ÎNȚELEG ÎN PANA MEA. Dacă aș munci fizic, ar fi simplu de explicat. Dar stau, efectiv, pe scaun, mișcându-mi ochii și mâinile. Mă rog, și creierul. Atât. Pentru că asta e munca la birou.

Cred că mi s-a sucit nu numai coloana, dar și mintea. Trebuie schimbat ceva. M-am plafonat și nu sunt bine cu mine.

Mă rog, nu e ca și cum jobul ar fi de vină, ci eu, care par să nu coexist cu el.
Sunt atât de fericită că nu mai trebuie să merg la școală. ȘTIȚI? E o bucurie imensă. Școala m-a exasperat. Pe lângă școală, jobul este minunat. De fapt, jobul ăsta e bun oricum. Dacă nu iau în considerare faptul că nu reușesc să citesc cât de mult vreau și să îmi aloc timpul necesar pentru scris, atunci jobul ăsta e perfect. Oricum citesc și în timpul jobului, până la urmă cam cu asta mă ocup. Dar una e să citești de plăcere, alta e să citești așa, în general, în interesul profesional.

Mă rog. Problema e că nu îmi dau seama ce vreau eu. Asta e de fapt întrebarea. Renunț prea ușor la orice mă atrage în primă instanță. Și nu știu ce vreau. De ce? Pana mea. Rămâne de văzut. E un lucru mare c-am reușit să scriu postul ăsta alandambelic.

vineri, 29 iulie 2016

spune-i.

# chestia e că dacă ai grijă de corpul tău și trăiești sănătos, șansele să nu te îmbolnăvești (excluzând faptul că ai putea intra oricând în contact cu un virus mortal) sunt mult mai mari

dar în același timp nimic nu îți garantează acea viață lungă pe care speri să o ai trăind sănătos. adică poți avea parte de o moarte exterioară banală. te împiedici și cazi, îți cade ceva în cap, se prăbușește o macara, merge o mașină pe contrasens, cineva vrea să se sinucidă și intră cu mașina într-un magazin în care tu tocmai îți cumperi salată și iaurturi bio cu 0% grăsime. și tot așa.

# întrebarea este dacă se merită stilul de viață echilibrat. eu, adică ceea ce simt și cred eu, este că e mult mai bine să trăiești așa cum vrei. să mănânci tot ce poftești, să ai toate viciile pe care vrei să le ai și să faci tot ce te face fericit. (de menționat: toate astea atâta timp cât nu dăunezi sănătății celor din jur; adică să-ți faci ție cât de mult bine sau rău dorești, atâta timp cât ceilalți rămân nevătămați – deci există totuși o limitare)

# problema este că în ambele situații va exista regretul final. de am făcut X sau de ce nu am făcut X.
vei regreta că ai avut vicii și vei regreta că nu ai avut vicii.

bine, asta în cazul în care ai parte de o moarte care să îți permită luciditatea și timpul acestor gânduri.

sâmbătă, 23 iulie 2016

OCTOPUSSY, Cristina Boncea - recenzie

Imagine de ansamblu
Inițial, atunci când Cristina Boncea a oferit un număr de cărți spre recenzare, am zis că e ocazia perfectă pentru a-i citi cartea și pentru a avea destulă determinare să scriu o recenzie. Nu de alta, dar lenea e cea care mă ține mereu din treabă. Vorba 'ceea, dacă vrei să faci ceva, faci, nu contează că n-ai timp.
Divaghez. Cristina B. mi-a trimis cartea prin poștă, dar Poșta Română, o doamnă bătrână, cu obiceiuri învechite și cu o memorie foarte slabă, nu mi-a adus cartea. Am tot așteptat și verificat cutia poștală (plus că i-am înnebunit pe cei de la poștă) zi de zi. Și nici urmă de carte. După vreo lună, cartea s-a reîntors la Cristina (măcar Poșta a reținut adresa ei), chiar înainte de Bookfest.


lansare Bookfest 2016
Day 1
Sâmbătă, 04.06.2016

Bookfest 2016. Edenul cărților și toate cele. Cristina Boncea stă lângă Cristina Nemerovschi și Alexandru Voicescu. La 13:30 a fost lansarea de carte a continuării romanului Octopussy, Becks merge la școală. Cristina a mai crescut de când nu am mai văzut-o eu, acum vreun an, cred, la lansarea Octopussy de la Humanitas... o librărie Humanitas (sper că țin minte bine că era Humanitas) de pe Calea Victoriei. Mi-a plăcut mult ținuta Cristinei.

Seara am citit un capitol și m-am tot întrebat cum va fi cartea. Îmi place coperta. Aceea e o caracatiță întoarsă invers, hm? Sau o meduză. Hm. Titlu: Octopussy. Curioasă de ce.


Day 2
Duminică, 05.06.2016

Capitolele 1-6
Primele capitole ale cărții mă duc cu gândul la melodia Führe Mich a celor de la Rammstein. Fragilitatea vârstei lui Becks și a Hyenei îmi inspiră Nabokov. E ceva Lolitic momentan.
Cu Octopussy nu știi de unde să începi. Adică ce să crezi. Scrisul, povestea în sine, acțiunea. E ceva big, I know it, și e prima carte a autoarei. Poate e stilul în formare, poate e amețeala acțiunii, dar iubesc asta. Iubesc să citesc o carte care nu spune o poveste de la  A la Z, ci crează un puzzle pe care mori să-l descoperi. E frumos formată acțiunea așa, cu intercalările dintre trecut și prezent ("Trecutul se șterge în fiecare secundă, așa că tot ce rămâne este viitorul. [...] [C]i pentru că amintirile înseamnă învierea trecutului, a unor momente în cele din urmă inexistente. [...]  Privit prin prisma prezentului, trecutul [...] transformă toate sentimentele trăite atunci, oricare ar fi fost ele."; p.30-31)


Day 3
Recenzia scrisă, 23.07.2016

Chestia e că am terminat cartea la începtul lui iunie, da apoi m-am luat cu jobul și licența și nu am mai citit ori scris nimic.
Zilele astea am recitit fragmentar cartea și astăzi, în sfârșit, am ajuns să scriu și recenzia.

Cristina Boncea a adunat în Octopussy niște clișee zilnice ale vieții adolescenților (cum scrie și pe coperta a 4-a: "sex, droguri, alcool, nopți în cluburi, haine de fițe", le-a descompus în firicele mici și le-a analizat pe fiecare în parte, iar rezultatul este un roman psihologic intens, pe care îl citești vrând să știi de ce.
Uite, spre exemplu, Becks face sex cu Ham, câinele familiei. Iar ăsta este, pentru mine, este de ce-ul cel mai mare al cărții. Vorbind cu cineva despre această carte, am zis: vreau s-o citesc să văd de ce ar face cineva sex cu un animal, care este motivul care te împinge să faci asta și ce cauți.
Desigur, Becks, asemeni surorii sale, se caută pe ea însăși. Este într-o perioadă în care acest fapt o ajută. Asta simte și asta face. O modalitate de găsire a sinelui destul de interesantă. Faptul este explicat de unchiul Phil (desigur, în viziunea mea e o trimitere către Dr Phil) printr-un fel de boală psihică transmisă din generație în generație în familia Sugar:
"Octopusy este mai mult decât o boală provocată de apetitul sexual crescut datorită confuziei pe care o creează în mintea pacientului. Acesta ajunge să vadă simboluri sexuale sau legate de sex în orice obiect, ființă sau imagine. Efectul Octopussy blochează mintea și o redirecționează spre acest gen de redare. [...] Efectul Octopussy este o boală mintală gravă care poate afecta funcționarea corectă a creierului, depășind nivelul unei simple erotomanii și poate împiedica un stil de viață normal în societate." (p.170)

Cristina nu se bazează în acest roman pe o neapărată acțiune ca la carte. Nu e un roman cu un început și un sfârșit. E un fel de vis în care intri brusc, apoi ești trezit brusc exact în acel moment în care  știi că e ceva important ce urmează să se întâmple.

Felul în care se citește acest roman e nebunesc. Extrem de amuzante și introspective, surorile, Hyena și Becks ("Se gândește la bere. A aflat de curând că e o bere cu numele ei. Ea nu bea bere, de unde naiba să știe... Ce idioți. Ar face bine ca nici părinții să nu fi avut habar atunci când au numit-o. (Că doar nu e botezată sau ceva. Nu are nicio religie și totuși își dorește din toată inima să existe cineva acolo sus care să-i urmărească fiecare mișcare, să o vadă în fiecare secundă din viață și să știe tot ce a făcut ea până la 13 ani.")) dau o magie unică romanului, ceea ce te face să te reîntorci, să recitești și să cauți să înțelegi.


miercuri, 6 iulie 2016

my youth, SATC

The corn.
Harvested.
The hay.
Harvested.
My youth?
My youth?
The rain came down.
Hard, then soft.
It hit the grass.
Green, then wet.
Wet, so wet.
It reminded me of you.
You always smelled like the rain.

sursa: http://www.satctranscripts.com/2008/08/sex-and-city-season-6-episode-5.html#.V31qxfmLSUk

P.S. mi-a plăcut.mhm.chiar sex and the city

marți, 5 iulie 2016

I am so last season

# scot banii de pe card. mă entuziasmez peste măsură. intru în bershka. mă învârt. probez în jur de 6 pulovere, 5 rochii, 3 geci. ies din bershka. intru în koton. mă învârt. nu-mi place nimic. intru din nou în bershka. probez aceleași pulovere și încă o rochie cu model latino-chinezesc (yeah.take that mofo). renunț la toate. intru în Mc și cumpăr mâncare. îmi dau seama că sunt atât de anti-modă. nu am nimic din noul sezon. nu îmi place nimic din noul sezon. de fapt, nu văd nimic purtabil. nici în h&m, care oricum s-a stricat de vreo 2 ani încoace. doar la zara am văzut o geacă interesantă. dar nu merita efortul banilor. nu era the one.

# stau pe scaunul cu picior rotativ. mă mișc dintr-o parte în alta. urăsc poziția și mă tot foiesc. îmi amorțește spatele. îmi îngheață gâtul. apoi întorc laptopul mai la stânga și scaunul la fel și ajung în rai. vorbesc serios. începusem să urăsc jobul din cauza scaunului, dar imediat ce l-am mutat așa, ziua s-a înseninat și listarea cărților, a cosmeticelor și a e-bookurilor merge cu spor. hă.

# rediski dădu bacul. ce a trecut timpul. știți chestia aceea cum că o dată la 7 ani se schimbă complet nu-știu-ce anume din corpul nostru (celulele?) și e ca și cum am fi alte persoane? cam așa mă simt la 22 de ani. clarissimo (pretențios) mă simt o altă persoană. nu neapărat în sensul bun. și iar nu mă mai atrage nimic. ba, mint. mă atrage marea. anul trecut pe vremea asta lucram la mare. marea în fiecare zi și noapte. marea dimineața. god, i miss that sound. dar nu-i bai, oricum toate salariile mele pe călătorii se vor duce. hmhm.

marți, 28 iunie 2016

insomnii

În mod normal, ăsta ar fi un titlu boem, aproape teribilist, pe care l-aș fi ales la 18 ani (între noi fie vorba, cam așa se explică absența fostelor numeroase articole pe blog – un fel de maturizare, pierdere a teribilismului), însă, de ceva vreme, insomniile sunt din ce în ce mai dese și cauzate de o singură chestie: nu mai pot dormi singură. Fie cățel, fie hamster, fie om, trebuie să fie, să mai fie, ceva în cameră. Mă rog, de preferat un om. Să simți atingerea unui vârf de picior, respirația cuiva și senzația (falsă) de siguranță. Nu știu de ce caut cu atâta disperare senzația asta de siguranță. Adică, da, evident, respirația asta de care vorbesc și atingerea, oricât de ușoară, trebuie neapărat să fie datorată unei prezențe cunoscute, percepută în prealabil ca fiind sigură.

Și în fiecare noapte ajung să dorm vreo 40 de minute, apoi să frec ecranul telefonului, să răsfoiesc cărți (a, da, nici cu cititul nu îmi merge bine, nu am nevoie de o pauză, ci de un reentuziasm al sinelui), să răspund la e-mailuri, să îi fac curățenie hamsterului, pe scurt, să fac orice, mai puțin să dorm.
Și toate astea pe un fundal de somnolență extremă, doborâtoare, care mă nimicește odată ce mă ridic din pat, dar dispare uimitor când încerc să închid ochii. Chiar așa. Când ești obosit și te pui în pat, la o oră rezonabilă, sau hai, la orice oră, adormi imediat și nu te tulbură nimic. Dar dacă nu ești absolut epuizat, dacă nu dormi deja stând în picioare, vorbind, lucrând, atunci somnul e un inamic sadic.
Pentru că închid ochii și îmi vin în minte, vorba vine, toate ideile legate de nemurirea sufletului. Liste de cumpărături. Felul în care ar fi trebuit să reacționez în X Y Z situații, lucruri pentru care îmi pare rău, cărți pe care aș vrea să le recitesc dacă nu aș fi așa adormită tot timpul, dacă nu aș fi așa bezmetică.

Și după două, hai 3, nopți de acest fel, apare SOMNUL. Cazi lat și salteaua e cel mai bun lucru inventat de om, dar dimineața te trezești devreme și parcă nici n-ai dormit, de visat nu mai știi ce ai visat pentru că alarma a sunat exact în REM și ai fi putut fi Coleridge (măcar în semi-trezia visului), dar necesitățile tale (mele) de om simplu, zilnic, se strecoară imediat.

Apoi e vorba despre o singurătate de-asta de-ți mănâncă venele, o singurătate ce apare rar și bine (rău). Nu funcționează nici ceaiul de lavandă, nici fotografiile, nici cărțile (ba chiar în preajma cărților nepotrivite acestea devin o piedică, niște ace pentru vindecarea ei). Și ajung mereu la Sex and the City, în așa hal încât am învățat tot serialul pe dinafară, în așa hal încât și el a devenit monstruos de singuratic.

Ce mă frapează însă este singurătatea asta cretină care nu exista până mai anul ăsta. Iubeam să stau singură. Iubeam să stau până hăăăt în noapte, dimineață, să dorm singură. Iubeam să dorm singură.

Așa se degradează omul. Cedând singurătății, sentimentului ăsta cretin care trebuie cumva spulberat (și nu poate fi spulberat decât în absența simțirii lui, un fel de paradox menit to fuck your mind). Până și B. spunea că sunt penibilă așa, da' ce-i poți face? Când eram adolescentă eram conștientă d sta, așa că mă îndepărtam în mod voit de oameni și astfel ajunsesem la o independență ge-ni-a-lă.

Și acum? Acum aștept weekendul pentru un somn liniștit, aștept oameni pentru somn, aștept liniștea și cu atât mă îndepărtez de ea.

Și de unde vine asta? Din maturitatea falsă. 22 de ani, gata facultatea, serviciu (de-asta nu mai stau până târziu, încerc să am o viață responsabilă, not working for me).

Așa că după plângerea asta există o șansă majoră să dorm sau să beau ceai în continuare și să citesc "Cel mai iubit dintre pământeni".


Și încă o chestie: am observat că dezvolt un fel de dislexie din cauza nesomnului.
P.P.S.: am început să citesc clasicii români abia după ce am terminat filologia (scrisesem "folologia" și mi se părea în regulă) și Literele.


Am nevoie de un ceas biologic nou. Schimbă cineva baterii?

vineri, 17 iunie 2016

o mie și una de nopți. vara lui 2015

Un culoar lung, aproximativ egal cu lungimea holurilor dintr-o școală. Geamuri de o parte și de alta, la ambele capete geamurile se trag, se transformă în uși, sunt desfăcute și țin loc de intrare din spate. Gresie ieftină pe jos, cu mici reliefuri grunțuroase în care intra nisipul umed de pe tălpile oamenilor și guma bine strivită de șlapi. În limbajul site-urilor de specialitate, șlapii se numesc papuci flip-flop. De pe terasa restaurantului, situată la  distanță destul de mare de acest hol, dacă mergi prin restaurant, se aude playa in costa rica.
Edi, șeful de sală, se plimbă tăcut prin restaurantul gol, iar tocurile pantofilor lui cu bot ascuțit răsună până în spate, vibrând în fumul țigărilor. În Eros stă visarea. Trei clienți toată ziua – asta în zilele bune. V. se așază pe fotoliul din lemn masiv, cu o căptușală scumpă (îți poți ridica sprânceana aici) ce contrastează cu resturantul ieftin. Fumează și bea din cappuccinoul pe care îl preparasem cu multă spumă de lapte.
Și se schimbă melodia.

Dimineața, la 6:00, în august, când încă nu apar clienții extramatinali, extraordinar de înfometați, extraadormiți și extrairascibili, care urlă după cafea, cafeaua e cea mai bună tare și fierbinte la prima masa din mai sus menționatul banal restaurant. E o anume briză, e un anume soare, e un anume extraz al nesomnului, al oboselii extenuante când te ridici de la masă și începi să mergi la mesele oamenilor. E o senzație, un fior, o nebunie doar a verii și doar a contextului dat. Și romanțele cretine și aventurile anonime și bețiile incredibil de cretine și de prostești, când vii mahmur și lași o dâră de vomă în urmă. Când te duci în Princess și te simți cel mai penibil, cântă o imitație de Pitbull, dar bei și bei și bei și apoi stai pe terasa imensă a unei vile hidoase în care locuiesc înghesuite pe paturi improvizate zeci de oameni care lucrează în același loc.
Și-apoi șefii recalcitranți, care te urmăresc până în baie, care vor să faci aia și aia și aia, dar tu ești în spate, povestind istorii nemaivăzute și nemaiauzite ce s-au întâmplat în noaptea anterioară. Și M. cu C., trezindu-se pe terasa plouată, cu două angajate urmărindu-le mișcările. Și Erosul, Erosul, Erosul.
Apoi barmanul, singurul om cu cap. Și clienții dumbie, copiii inocenți, zgomotul miilor de oameni de pe plajă, al vânzătorilor ambulanți, fata de la porumb, adolescentă cu copil de țâță, băiatul de la porumb care cere o porție de mâncare, angajații semipermanenți, mai sezonieri ca sezonierii, care pleacă azi și se întorc peste două zile. Și numele lor ciudate, pretinsele aere de ospătari, personalul restaurantului care se schimbă continuu, nopțile arabe, cu dansatoare din buric, grătar de berbec ce îți întoare stomcul pe dos, dar care vinde bine, căruța în care M. vine cu șaorma, kebab și încă ceva cu o denumire ciudată cu exact aceleași ingrediente, dar face vânzare bu¸ă pentru că oamenii nu sunt atenți ce cumpără.
Și dimineața în care am adormit pe scaun în timp e notam clienții care sunt cazați în hotelul aferent restaurantului.
Bucătarul care mă credea minoră.
Celălalt bucătar, cu experiență în Elveția și multe istorisiri.
Adolescenții cu povești zis importante.
Clienții care încearcă să îmi facă lipeala cu adolescenții lor.
Clienții care îmi cer să fac poze cu copiii lor.
Oamenii ce se plimbă pe plajă și mă privesc ca pe o nebună, pentru că am dresuri care îmi fac picioarele să parcă tatuate integral.
Aglomerația din microbuze. Seara în care microbuzul a rămas fără benzină între Mamaia și Năvodari. Lacul de la Năvodari. Lidl de la Năvodari. Ziua în care C. a pierdut 2 milioane în drum spre Kaufland.
Mallul chinezesc și rochiile de bal.
Doar două zile de plajă în două luni de stat la mare, pentru că e mai bine noaptea pe plajă, cu bere la halbă, decât ziua printre turiști.

Ce mai vară. Parcă dintr-o altă viață. Parcă ruptă dintr-o mie și una de nopți. Și tot așa, și tot așa...

sâmbătă, 11 iunie 2016

christina grimmie. R.I.P.

despre asta trebuie să scriu, că altfel o să mă bântuie. o să mă bântuie oricum, dar parcă așa...
ei bine, poate mulți nu o știți pe christina grimmie. deși făcea coveruri de când era mică, în românia nu se prea auzea de ea. dacă mă gândesc bine, nu cred că am auzit pe cineva vorbind de ea. doar câteva shareuri pe facebook, atâta tot.
chestia e că ființa asta avea o voce incredibilă. minunată. puternică. clară.

și ieri a împușcat-o un cretin la concertul ei din Orlando, Florida. adică așa, în aparență, din nimic. cam ca cu Colectivul nostru, may them rest in peace.

22 ani. și a împușcat-o un dobitoc.

și sunt șocată încă de azi dimineață de când am văzut știrile curgând.

eu am crescut cu ființa asta. îi urmăream fiecare vlog și cover încă de când eram adolescentă. și am văzut-o crescând, evoluând, începând să aibă contracte și participând la The Voice. și apoi scoțând melodiile ei, colaborând cu alți artiști, obținând tururi și devenind din ce în ce mai celebră. și tot văzând-o așa, chiar dacă doar online, m-am atașat de ea. așa cum m-am atașat de Lindy Tsang și al ei bubzbeauty.

și apoi văd că moare de o moarte cretină. poate că dacă ar fi avut vreo boală, ar fi fost altceva. dar așa, să fie ucisă de un cretin, parcă e prea frustrant. nimicitor.
cred că nicio moarte a vreunei celebrități nu m-a întristat atât. cred că nici măcar când mi-au murit rude nu am fost așa. genul ăsta de moarte chiar te pune față în față cu moartea. cumva am ca în maestrul și margareta.

p.s. ăla s-a sinucis după ce a omorât-o.

miercuri, 8 iunie 2016

hello from the other side. facultatea.

m-a lovit. am terminat facultatea.
nu conștientizasem așa acest fapt până acum 5 minute, când am pornit hello a adelei


Hello from the other side
I must have called a thousand times


hello, really, from the other side. am terminat tot. adică școală, liceu, facultate. desigur, urmează masterul, dar masterul nu are nimic din romanța anilor de licență. sunt deja mare. m-am făcut mare, cum ar veni. nu mai pot să o ard ludic și drăgălășesc. nu mai pot să spun sunt la facultate și încă nu știu ce o să fac. pentru că acum [mai] știu. și chiar dacă nu știu tot, deja m-am angajat într-un domeniu care are legătură cu facultatea. nu ca vara trecută, despre care încă nu am povestit mare lucru, dar cred că vara trecută se încadrează în seria ce se întâmplă pe plajă, rămâne pe plajă.

so hello from the other side.

și iată-mă aici, cu examenele de licență la câteva zile distanță. cu job, un posibil cățel, hamster, purcel, life.life.life.fuckinfuckfuck.

feels good. damn how good it feels. and creepy. and I'm mortified.


ttys.

joi, 26 mai 2016

cartea începu bine

cu un astfel de cer, george orwel nici nu putea să sune mai bine;

"U Po Kyin, judecător sub-departamental în Kyauktada, Birmania Superioară, stătea pe veranda casei sale. Abia trecuse de opt și jumătate, dar cum era deja aprilie, în aer se simțea o anume zăpușeală, amenințare a lungilor ceasuri sufocante ale amiezii. Din când în când, slabe adieri de vânt care, prin contrast, păreau răcoroase, legănau orhideele proaspăt stropite ce atârnau de streașină. Dincolo de orhidee se zărea trunchiul încovoiat, împrăfoșat, al unui palmier și apoi cerul luminos, ultramarin. În înalt, aproape de zenit, atât de sus încât orbeai uitându-te la ei, câțiva vulturi se roteau cu aripile nemișcate."

cu câteva minute înainte de a deschide cartea stăteam pe balcon și priveam cerul; ploua cumva, mărunt, imperceptibil, câteva păsări mici se roteau în cercuri zigzagiate, printre altele mai mari, care pluteau lin, cu mișcări încete, calculate cu mult timp înainte, de acum intrate în reflex;

s-a nimerit bine. numai bine

* "Zile Birmaneze", George Orwell, Editura Univers, București, 1997, p.5

marți, 10 mai 2016

șostacovici

Șostacovici. Shostakovich. Șostacovic. Mi-aș întinde mâinile înspre ea și aș lua-o în brațe. Mi-ar zâmbi și i-aș admira surâsul întunecat, aș trage-o aproape de mine și, înainte de vals, aș îmbrățișa-o strâns. Valsuri vechi rusești și frigul de iarnă. Nu plouă, ba plouă, iată că, trăgând draperia, văd că plouă.
Aș lua-o în brațe și nu i-aș spune că o iubesc. La ce bun? Ar știi și ea măcar atâta lucru și știu că nici ea nu mi-ar spune că mă iubește, dar ea n-ar face-o pentru că ea e mută, o mută copilăros de frumoasă care, uimire, nu vorbește niciodată, cu toate că buzele ei se mișcă mereu de parcă ar cânta ori de parcă ar îngâna continuu incantații, vrăjitorii, de parcă buzele ei s-ar mișca în concordanță cu mintea ei și vrea o lingură, iată, îi dau o lingură pentru supa ei cu fidea pe care și-a cumpărat-o mai devreme de la magazinul din colț și peste care, nerăbdătoare, pe jumătate dezgolită – voia să-și facă un duș de 3 minute; 3, pentru că atât scria pe ambalajul supei la plic că ar dura să se amestece coloranții  – a turnat un sfert de litru de apă (o fi prea puțin, ar trebui să torn mai mult? – asta îmi șopteau degetele ei cu unghii ascuție, pilite îngrijit, jucându-se în palma mea). Și Doamne! Ce ochi albaștri și ce păr blond și câtă savoare în buzele ei cărnoase...

Jos picioarele de pe birou. Ești patetic, dragule, Ștefan, amicule, iubitule, nerodule. Ștefan își luă picioarele de pe birou și schimbă melodia de pe Youtube. Șostacovici. Shostakovici. Dmitri. The Second Valse. Chopin, Spring Valse. Îmi sună cunoscut Șostakovici. Nu, nu numele, de fapt, oricât de tare s-ar chinui Ștefan – Ștefan Popescu – Tăriceanu Tăticeanu ceanu ceanu ceaun, oricât ar fi vrut să rețină numele lui Shostakovici nu ar fi reușit căci, deși îi plăcea să-l asculte, nu putea și nu putea să rețină numele astea rusești. Așa sunt eu. Aș vrea să-l rețin dar nu pot. Ștefan Popescu. Cum îl chema pe Tăriceanu? Oare Tăriceanu îl chema? Când era copil îi spuneam Tăticeanu, la fel cum la biserică, atunci când cânta corul „Slăvit să fie Domnul Savaot”, el își spunea în gând ”cacaot”, „pișăciot” crezând că e vorba de diavol, nu de Dumnezeu. Și tot așa îl ocăra pe Domnul Savaot, neștiind că Savaot e un fel de nickname sacru al lui Dumnezeu. Îl iubea el pe Dumnezeu cumva și voia să-l ducă pe Satana departe de el, să-l protejeze, voia el să-l protejeze, cu toate că bunică-sa, bătrână, purtând batic pe cap și fustă până în pământ, îi spunea în fiecare seară să-și spună rugăciunea pentru ca Dumnezeu să-l ajute. Dar așa era el, voia ca el să fie cel care-l protejează pe Dumnezeu. La urma urmelor, Dumnezeu părea cam fragil în gurile oamenilor care îl tot înjurau când le mergea prost, ori, mai degrabă, la tot pasul. Deși uneori nu înțelegea de ce unii înjurau de Dumnezei. Abia mai târziu, prin clasa a 4-a, aflase de greci și romani și de zeii lor și-a imaginat că și Dumnezeul bunicii sale trebuie să fi avut mai multe reprezentări. Mai multe reprezentări, sigur, de parcă un copil de clasa a 4-a ar fi spus-o așa. Dar ce contează, Ștefan, e că acum ar trebui să îți întorci privirea la jurnalul lui Kafka și să închizi laptopul.



Așteptând-o am înțeles că golul, liniștea monstruoasă în care era afundată biblioteca, era nu numai înăuntrul meu, ci și al lumii în care trăiam. Îi priveam pe ei și visam la ea, o iubeam pe una și tânjeam după cealaltă.
Lumile mele posibile, îndrăgosteala ei și picioarele fine pe care și le freca de mine ca un câine maidanez, privirea încețoșată și ochii aproape închiși, căci așa aș fi preferat să stau, dacă aș fi avut prestidigitația și memoria necesare pentru a scrie în acest fel îmi aduceau aminte de ea. Laptopul era acoperit de lumina galbenă a lămpii care atârna deasupra, de undeva din tavan, cu un cablu invizibil. Priveam din când în când fix în lumina aceea slabă și îmi simțem șira spinării anesteziată; în acest fel, mai ales că în acea perioadă apa pe care o beam era, în fapt, cafea, îmi petreceam zilele, așteptând-o.

Era, cu toate astea, tot timpul lângă mine. So to speak, desigur. 

joi, 5 mai 2016

și-apoi liceul, o mică povestire

Mai țineți minte acele mici copilării care vă bucurau atât de tare că nu vă mai încăpeați în piele?

În jurul anului 2006 Școala Generală nr. 21 "Gheorghe Țițeica" din Craiova avea două reviste. Una se numea "Constelații", cealaltă se numea "Revista de educație tehnologică". Ei bine, în școala aceasta exista o anume clasă A, elevi care erau cu un an mai mare decât mine. Elevele din clasa mea, inclusiv subsemnata, mureau de dragul băieților de la acea clasă A. În anul 2006, unul dintre băieții de la clasa VIIA era editor-șef la "Revista de educație tehnologică".
Astă seară, răsfoind revistele astea pe care le-am păstrat alături de alte mici amintiri din școală, mi-am adus aminte de fiorul acela nemaîntâlnit cu care noi, fetele de la VID și probabil toate celelalte fete din școală, țineam în mână aceste reviste în care publicau băieții mari. Să îi citești numele acelui băiat? Doamne, era de parcă te-ar fi sărutat chiar atunci. Să îl vezi trecând pe culoar? Se auzeau oftaturi înghițite în sec.
Și mă mai mir acum când văd "copiii" de clasa a VI-a cu pretenții în dragoste. Când și noi, la vremea noastră, am fost niște amatori de dragoste. O așa nostalgie față de acea perioadă liberă.
Să nu ne avântăm prea tare în nostalgii, totuși, căci nu m-aș mai întoarce la acea perioadă pură. Nostalgia e frumoasă, însă preadolescența? La 13 ani am luat 6 la română (când părinții erau obișnuiți cu cel puțin 9) în teză. Vârste imposibile. Romantice, cretine, dar cu totul și cu totul imposibile. Plus că pe atunci nici nu îmi trecea prin cap să mă afund in bere. Copiii în ce-ar putea să-și înece amarul? :))


Și-apoi liceul, o mică povestire. (cimitir al...)
Trebuia să citesc câteva poezii în amfiteatrul colegiului. Profesoara de română îmi dăduse mână liberă să aleg ce vreau. Ajung în fața populației care venise să caște ochii (vă aduceți aminte din școală cum fugeam cu toții să vedem orice, chiar dacă nu ne-ar fi plăcut, decât să stăm la ore). Sala plină, ba chiar și la etaj. Veniseră până și femeile de serviciu. Nu, nu, în nici un caz nu veniseră pentru mine, era cred ziua școlii și se întâmpla nu-știu-mare-ce, dar eram și câțiva elevi scriitori aspiranți pe-acolo. Ei, revenind, ajung în fața populației ăsteia care nu dădea semne nici să tacă, să asculte în liniște, dar nici să ignore complet (adică erau un fel de ninja setați să taie în carne dacă ai fi făcut vreun pas greșit – na, ca orice om). Eu, timidă și roșie ca o conopidă murată, fără voce, speriată de cutremure bombe tsunami etc încep să citesc, moment în care doamna prof. de română sare ca arsă: NU, nu aceste poezii, citește-le pe celelalte!
Ei, păi atât a trebuit. Dăi și caută. Lumea șușotește. Unii râd. Mulți. Eu încerc să nu dau în plâns și, cu o voce nevoce, tremurând ca bruiajul de la radio, citesc ce găsesc la îndemână...
Partea bună e că au ales poeziile acelea pentru a fi publicate într-o revistă literară de prin Craiova.

Una dintre cele pe care le-am răsfoit zâmbind și zicând din când în când: vai, ce prostie! astă seară...

Și-așa cu amintirile astea.

luni, 2 mai 2016

"Setea" – Carrie Jones

SETEA – CARRIE JONES

„Toată lumea se teme de câte ceva, nu-i așa?”[1]

Setea, de Carrie Jones, este primul volum și singurul volum ce a fost tradus în română din seria cu nume omonim formată din patru cărți: Setea/Need, Captivate, Entice, Endure.
Autoarea spune pe siteul ei că ideea acestei serii i-a venit într-o zi când era la târgul Common Fair din Maine (sponsorizat de MOFGA – Maine Organic Farmers and Growers Association), târg care este amenajat printr-un fel de pădurice cu copaci foarte înalți. Acolo a zărit un bărbat îmbrăcat în culori pământii. Acesta a observat că ea îl privește, iar în momentul în care s-a întors spre ea, Carrie a observat că ochii lui erau de un argintiu uimitor. Apariția lui a speriat-o. Când să-și plătească cumpărăturile, l-a observat din nou. De data aceasta, ochii lui erau căprui, prin urmare a decis că, probabil, fusese o festă jucată de lumină.
În acel moment i-a venit în cap imaginea unui bărbat înalt care se holbează la un avion care tocmai a aterizat, căutând cu privirea o anumită fată. Și de aici a început totul.
În aceast volum Zara, o tânără al cărei tată vitreg a murit, este trimisă la bunica ei din partea tatălui în Bedfort, Maine. Ea fusese extrem de atașată de tatăl ei vitreg, așa că mortea lui (făcuse atac de cord, iar ea fusese de față) o marcase atât de tare încât devenise atât de apatică și de singuratică, că mama ei a hotărât să o trimită în Maine pentru o schimbare de peisaj. Încă de la înmormântarea tatălui ei, Zara observă o prezență ciudată, un bărbat care pare să o urmărească și care lasă în locurile pe unde a trecut un fel de pulbere aurie, de parcă ar fi fost o carte de vizită sau o semnătură personală.
Se vede ușor, astfel, felul în care cartea intră în domeniul fantasy, la fel și faptul că autoarea este pasionată de acest tip de literatură, căci ea face o mulțime de referiri la autori și cărți de acest tip, cum ar fi Stephen King și Harry Potter: „Mă simt de parcă aș fi sărutată de-un yeti sau de-o lighioană a iadului dintr-un roman de Stephen King, care-ți răpește sufletul cu un sărut mortal. Sau asta era dintr-un roman cu Harry Potter?[2], ba chiar și la Vrăjitorul din Oz: „Hai, Toto, că nu mai suntem la tropice.[3]
Romanul Setea aduce aminte oarecum și de Amurg de Stephenie Mayer, deoarece fata se mută mai mult obligată într-o regiune nouă, complet diferită față de cea cu care a fost obișnuită, trece de la căldură la frig (de la Charleston în Maine, exact ca Bella din Amurg, care s-a mutat din Phoenix – Californa în Forks – „în Peninsula Olympic din partea de nord-vest a statului Washington[4]).
Zara începe cursurile la liceul din Bedfort încă de a doua zi. Deși îi este teamă (iar ea are un adevărat cult al temerilor, își spune în gând nume de fobii: „Colecționez fobii așa cum unii colecționează timbre și, chiar dacă par mai ciudată decât sunt în realitate, asta-mi face plăcere. Teama. Fobiile.”[5]), reușește să își facă câțiva prieteni: Issie, Ian, Nick și Devyn. Issie îi invită pe Davyn și pe Zara pe la ea mai târziu și, vorbind, Zara află că un băiat a dispăut fără urmă. Ziua următoare, cei trei îl văd pe bărbatul care o urmărea pe Zara, iar Devyn vine cu o teorie: bărbatul e spiriduș – argumente: viteza cu care se mișcă, praful auriu lăsat în urmă. Făcând căutări amănunțite în cărți și pe internet, cei trei descoperă o legendă despre spiriduși care pare să se potrivească contextului:
„La toți Strălucitorii – spiriduși, elfi, zâne – dăinuirea liniei regale e indispensabilă viețuirii lor. Cu toții poartă moștenirea Shee. De fapt, denumirea de spiriduș derivă din acest cuvânt. Mai sunt numiți Caille Daouine sau poporul pădurii. Dacă vreun mascul din aceată rasă pune ochii pe dumneavoastră, fiți mândru. Ați fost ales pentru perpetuarea liniei lor de sânge. Asemenea lucruri se petrec arareori, mai ales oamenilor. Se prea poate ca prin venele dumneavoastră să curgă sânge de shee.”[6]
Zara citește în continuare:
„Când nu reușește să se împreuneze cu o regină, regele spiridușilor n-are încotro și trebuie să verse sângele băieților, pe post de ofrandă. [...] Întregul alai îl însoțește în această misiune. Băieții sunt prinși, duși la casa regelui și secați de sânge. [...] În cele din urmă, băieții vor muri. Trupurile lor cedează torturilor la care au fost supuși de către spiriduși. Spiridușii, am putea adăuga, nu pot rezista acestei nevoi copleșitoare. După o perioadă limitată de timp petrecută în singurătate, regele spiridușilor va ceda laturii lui întunecate, iar slăbiciunea lui va fi transmisă și celorlalți spiriduși, a căror natură pervertită îi va împinge să vâneze prin păduri, în căutare de regine sau ofrande sângeroase.”[7]
Asemeni unui personaj tipic dintr-un roman fantasy, Zara, deși fusese avertizată de bunica ei să nu iasă din casă după lăsarea întunericului, ignoră avertismentul și pleacă în căutarea adevărului. Ajungând în preajma unei păduri, își aude numele strigat, moment în care își dă seama că omul misterios există cu adevărat. Faptul că o strigă pe nume îi dă de înțeles că povestea pe care a citit-o alături de prietenii ei despre spiriduși este adevărată și e foarte probabil ca respectivul bărbat, spiridușul, să o vrea pe ea pentru a-i fi regină. Aceasta se hotărăște să-l înfrunte, dar spiridușul continuă să o strige pe nume și să-i ceară să vină după el, evitând, astfel, să i se arate. În acest moment apare Nick și o duce protector acasă, spunându-i și el cât de periculos este afară după lăsarea întunericului.
Apre din nou o referire la Stephen King în replica secretarei de la liceu:
„– Credeam că Betty te-a prevenit, rostește ea cu încetineală exagerată.
Clatin din cap în semn că nu.
– Nici maică-ta?
– Nu, de ce-ar fi făcut una ca asta? întreb tot mai încurcată.
Stiu că doamna Nix e o dulce, dar acum se comportă al naibii de ciudat, de parcă ea ar avea motive de mirare.
– Păi, cum de ce? Toată lume se face că nu vede, dar a început din nou, mormăie ea.”[8]
În nota explicativă a redactorului aflăm că Toată lume se face că nu vede, dar a început din nou, mormăie ea este o « Trimitere la romanul IT al lui Stephen King („it started happening again”, replică recurentă ce se referă la disparițiile misterioase ale copiilor din Derry). »[9] Iată, prin urmare, o altă asemănare cu romanul IT lui Stephen King: disparițiile copiilor din Derry.
Doamna Nix, secretara școlii, o avertizase pe Zara să poarte hainele pe dos, aflăm mai târziu de ce: „Se spune că spiridușii îi confundă pe oameni, noaptea în pădure. Dar, dacă porți hainele pe dos, ești ferit de primejdie.”[10]
În continuare, Devyn o anunță pe Zara ce noutăți a mai aflat: spiridușii sărută femei, astfel o parte din sufletul femeii este răpit de către spiriduș. Dacă femeia are în ea sânge de spiriduș (căci, se pare, mulți oameni se trag din spiriduș), devine regina, consoarta spiridușului, însă, dacă nu are deja în ea sânge de spiriduș, moare. Mai există o a treia posibilitate, aceea ca femeia să fie vârcolac.
După ce dispare încă un băiat, Zara descoperă (pe internet) că spiridușii sunt vulnerabili la fier, și se hotărăște să ia vătraiul cu care bunica sa împingea lemnele în foc și să plece în căutarea spiridușului misterios. Nick, pe care bunica Zarei îl însărcinase să aibă grijă de ea, dispăruse și el în pădure. Spiridușul apare în calea ei și o strigă, îi cere să vină după el. Se rătăcește, dar aude urletul unui câine. Urmând urletul, ajunge din nou acasă, unde găsește un câine de dimensiuni foarte mari care are o săgeată înfiptă în umăr. Îl ia în casă și îl îngrijește. Ceva mai târziu, când dă de Nick în casă, deși încuiase ușile, iar câinele dispăruse în mod misterios, află de existența metamorfilor, oameni ce își pot schimba forma. Nick îi dezvăluie că el este un vârcolac, un licantrop, adică un lup de lună plină, iar bunica Zarei un tigru, un ailurantrop, adică un trigru de lună plină.
Se pare că autoarea este o fană Stephen King, pentru că revine constant la cărțile lui. Astfel, Zara, răsfoind o carte de-a lui King, observă o notiță făcută de tatăl ei:
„Apărare: vârcolaci, fier. Problemă: dacă setea devine prea mare, apar și ziua. Christine.
[...]
– Cine-i Christine?
–  Titlul altei cărți de Stephen King.
[...]
Dacă ai găsit asta, înseamnă că setea a revenit. El mi-a spus că nu vrea să fie controlat de sete. Mi-a spus că luptă împotriva ei și aș vrea să-l cred, dar oare mai contează? Când setea îl face să-și piardă controlul, își pierde controlul și asupra curții sale și ei cer sânge și suflete să-și satisfacă poftele, pofte pe care le au când regele devine adult și are nevoie de o regină. Mamă, știi de ce am fugit. Nu puteam s-o las să sacrifice atâtea, iar furia lui față de înțelegerea noastră a fost atât de mare. Ne-a fost teamă să avem încredere. Îmi pare atât de rău că nu a fost destul.
[...]
Trebuie să te previn, când dorința devine prea puternică, noaptea nu-l va mai putea reține. Va umbla după pradă și la lumina soarelui. Fierul îi slăbește. Sunt rapizi, dar noi suntem mai rapizi și putem ucide la rândul nostru. Asta e singura noastră speranță. Alți Strălucitori sunt singura noastră speranță.”[11]
Important de menționat, ca asemănare, notițele lăsate în cărți de persoane dispărute sau moarte, apar, deasemenea, și la Stephenie Mayer, în ultimul roman din seria Amurg, Zori de zi.
Desigur, spiridușii nu pot intra într-o casă care este locuită de oameni decât dacă sunt invitați, exact ca vampirii din cărțile lui Stephen King. Iată de ce Betty, bunica Zarei, îi tot spunea să nu iasă din casă după lăsarea întunericului. Nick, vârcolacul, îi repetă acest lucru și îi povestește despre o teorie care spune că există cinci rase (denumire comună: Strălucitorii) care au venit pe Pământ: spiridușii, zânele, vârcolacii, elfii și încă o rasă de al cărui nume nu își aduce aminte.
La scurt timp după, spiridușii îi atacă casa. Se folosesc de tot felul de tertipuri, cum ar fi imitarea vocii tatălui ei mort, dar Zara reușește să își dea seama că nu e el, punând diverse întrebări și provocându-i să intre în camera ei. Tatăl ei ar fi putut intra, căci acolo crescuse, dar spiridușul nu a intrat.
Când lucrurile se calmează, Nick îi spune Zarei că prietenul lor, Davyn, e un vultur de lună plină. Din acest moment, se hotărăsc să plece în căutarea spiridușului. În pădure au parte o ambuscadă. O plasă de argint cade pe Nick iar cum vârcolacii sunt sensibili la argint, acum e imobilizat. Ian, băiatul frumos de la liceul Zarei, apare și o lovește. Când se trezește, acesta îi spune că și el și Megan, o colegă de-a Zarei, sunt spiriduși. Ian vrea ca Zara să fie transformată, să devină regină, iar Megan dorește s-o omoare, căci își dorește tronul pentru ea însăși. Bunica Zarei apare însă la timp și, fiind tigru de lună plină, adică forța cea mai mare de care se tem spiridușii, cu excepția fierului, îi omoară.
Între timp, spre finalul cărții, odată cu bătălia finală, lucrurile se clarifică și ne este dezvăluit faptul că Zara este fiica regelui spiridușilor, iar acesta nu o dorește pe Zara, ci pe mama ei, care fusese predestinată să îi fie regină, dar care, după ce o născuse pe Zara, în urma unui acord ciudat cu regele, fugise în Charleston, împreună cu tatăl adoptiv al Zarei, care, ca și Betty, era tigru de lună plină.
Bătălia finală se dă, iar Zara, împreună cu bunica și prietenii ei reușesc să înconjoare palatul spiridușilor cu fier, astfel încât aceștia nu mai pot să iasă și să răpească băieți, sau să caute o regină.
Romanul acesta este interesant din mai multe motive. Aduce în prim plan mai multe specii de creaturi fantasy, cum ar fi spiridușii, dar și creaturi fantastice, precum vârcolacii, urșii, tigrii, și vulturii de lună plină.
Deși felul în care este scris romanul este oarecum adolescentin, naiv, firul epic e bine regizat, felul în care misterul se rezolvă este atractiv, plin de suspans. Este un roman fantasy în regulă. Are multe influențe Stephen King, influențe pe care le-am menționat în cele de mai sus, ba chiar și Războiul Stelelor, după cum Zara spune: „Ce știu acum e că începi să suni ca o copie proastă de Darth Vader dintr-un vechi film cu Războiul Stelelor.”[12]




Surse
Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011
Stephenie Mayer, Amurg, traducere din limba engleză de Laura Frunză, București: RAO International Publishing Company, 2008


[1] Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011, p.7;
[2]  idem, p.24;
[3]  idem, p.10;
[4] Stephenie Mayer, Amurg, traducere din limba engleză de Laura Frunză, București: RAO International Publishing Company, 2008, p.13;
[5]  Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011, p.7;
[6]  idem, p. 93;
[7]  idem, p. 94-95;
[8] Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011, p. 123;
[9] ibidem;
[10]  idem, p. 129;
[11] idem, p.184-185;
[12] Carrie Jones, Setea, traducere din limba engleză de Graal Soft, București: Editura Rao, 2011, p. 252.

duminică, 1 mai 2016

Patriarșie prudî (titlu nepotrivit, adică, precum la mulți ani spus de Paște)

# Iazurile patriarhului, parc și cartier rezidențial din Moscova, în a cărui apropiere se află strada Bolșaia Sadovaia, pe care a locuit și Bulgakov. Maestrul și Margareta?  Citesc arbitrar literatura rusă, nu sunt un cititor specializat, as the literate world would say, iar de Maestrul și Margareta am auzit cu mulți ani în urmă când Red, pe la vreo 14 ani, dacă nu și mai devreme, a citit-o. Pentru ea, a fost momentul potrivit. Pentru mine momentul a venit abia la 21 de ani. Trebuie să o recitesc, am tendința să uit numele și să citesc repede pentru a vedea cum se termină. Ăsta se numește citit nesănătos, nu de alta, dar există posibilitatea să nu recitesc cartea și să rămân cu lacune. Ce vreau să spun este că e o carte cu artificii; nu vreau să spun că e genială pentru a nu o banaliza, însă m-a ținut legată pur și simplu. Cred că am avut și bonusul perioadei de dinaintea Paștelui, pentru că al doilea capitol, Pilat din Pont, a fost un deliciu. Ca să nu mai lungim vorba, ne-am dat deja seama că e necesar să recitesc cartea.


# auzi... de ce spun oamenii La mulți ani de Paște? ăsta a fost cel mai nepotrivit lucru pe care l-am auzit astăzi. 5 minute am ieșit. două blocuri distanță. întâlnit cu o vecină. zice: la mulți ani!

# Paște fericit e o formulă comercială

# tradiție de Paște: nicio vizită; rămân acasă; de data asta, hamsterul e la buc.; în clasa a 10-a am citit Fetele din Shanghai; anul acesta rămân la brânză, salată și ouă;

# e ceva diferit în noaptea de Paște. îmi place Crăciunul și l-am considerat mereu mai important, dar ceva din sobrietatea nopții trecute alături de catedrala aceasta aproape gotică și focu care pare să ardă cumva diferit au schimbat ceva; rămâne de văzut ce.

# p.s. desigur, scriu pe blog. da, ceva cu siguranță e diferit.

joi, 28 aprilie 2016

it was a dream of joy

A claca. Cumva. Atunci când să traversezi strada devine o problemă adevărată. Când te oprești cu un pas pe zebră, faci stânga-mprejur și o iei pe alt drum, doar ca să nu dai ochii cu șoferii care văzuseră cât de beată fără alcool ești (proastă).

Două să
ptămâni în Craiova, într-o marți am plecat dimineața, cu Hyperion 6:00 la București și m-am întors seara, cu Hyperion 17:25. Vecinele au crezut că am renunțat la facultate. Vecinii nici nu m-au observat. Ca taică-meu, când a trecut Red pe lângă el, însă fiind într-o conversație aprinsă cu o vecină, nici nu a observat-o, deși s-a uitat la ea. Am nevoie de altă adresare pentru Red.

Încercarea de a păstra esența. Cu cât am mai mulți oameni în jur, cu atât esența se termină mai repede. Plus că sticluța mea a fost întotdeauna mică. Abia dacă mai am un strop. (Și, poate, zeci de ani rămași de trăit.)
Înaintarea în vârstă aduce cu sine secarea omului de fabulozitate. Da, ești mișto și la 30 de ani, dar nu mai ești tu. Ești tu până în 20 de ani. De la 22 încolo s-a ales praful. Esența înseamnă prostie iertabilă, furie, singurătate, blabla, cam ce are un adolescent, adunat la copilăria care i-a fost sau nu bună. Ceva gen nimfetă. Nu toate fetele sunt nimfete, și nu toate nimfetele sunt nimfete pe viață. Există o limită. Odată ce o depășești, nu mai exiști decât sub formă de amintire.

Desigur, astea-s baliverne. Normal că ți se pare prostesc și că nu o să înțelegi, dar fiecare bucățică de text pe care o scriu e ca o picătură de apă pentru un copil african care mai are câteva zile de trăit. Cei din jurul lui știu că e irecuperabil. Chiar și de-ar trăi, speranța de viață e 30 de ani. Nici măcar 33, cât Iisus.

În China comunistă, tovarășul Mao dădea tot felul de legi prostești. Undeva în jurul anilor 1940-50, oamenii mureau de foame, pentru că toate grânele se trimiteau către orașe, pentru ca satele (alipite și transformate în comune) să câștige titluri precum recolta cea mai mare etc. La un moment dat, se ajunsese la canibalism. Exista o tehnică de mâncare a bebelușilor. Două familii făceau schimb de bebeluși, îi găteau (opțional) și îi mâncau. Metoda se numea I Tzu, Erh Shih – Schimbă copiii, fă de mâncare. Desigur, astfel de practici erau interzise. Cei prinși erau îngropați de vii în pământ.


În rochia de mătase. Nu așa de vorbăreață ca până acum. Chipsuri cu wasabi. Dor, dor dor.
Îți dai seama că în urmă cu trei ani dădeam bacul? Îți dai seama că ieri am avul ultimul curs, că am terminat facultatea? Îți dai seama că ești atât de mare încât copiii din fața blocului îți spun uneori săru'mâna? Îți dai seama cât ești de plictisitoare, de nonvisătoare, de agățată de ziua de azi și de ce trebuie să faci oriunde, oricând?

Îți dai seama că nu mai ai nicio scuză?

duminică, 13 martie 2016

frumoasă

eu nu mi-o amintesc pe mama tânără așa cum nu îmi amintesc felul în care mă vedeam în oglindă la șaptesprezece ani
sora mea s-a căsătorit când mama avea 48 de ani, iar eu 8
când mă gândesc la mama, îmi vine în minte imaginea ei de acum, de la 56 de ani, părul negru, ușor sclipind de câteva fire albe, câteva riduri pe frunte și corpul ceva mai plin
privind alandala peste fotografiile de nuntă ale soră-mii, mi-a sărit în ochi o fotografie în care mama se vedea foarte bine, un fel de close-up; am întrebat-o pe soră-mea dacă ea e mama și mi-a spus că da și am rămas așa, privind-o și analizându-i pielea atât de clară la patruzeci și opt de ani, fața complet întinsă, de parcă ar fi făcut nu știu câte operații estetice (dar mama e prea bisericoasă chiar i pentru a folos un ruj), fără nici măcar un rid, cu corpul suplu, stând dreaptă, zâmbind, cu ochii puțin strânși în bătaia soarelui
am douăzeci și unu de ani și câteva riduri în colțurile ochilor, pe frunte încep să văd linii din ce în ce mai proeminente
de ceva timp sunt conștientă de inutilitatea tuturor faptelor mele
mai ales când se dezvăluie decizii luate corect, greșite
și cu cât mă afund în cunoaștere, cunosc din ce în ce mai puțin, așa că cel mai bun lucru de făcut e să închid ochii și să las timpul să curgă în imbecilitatea întunericului lor
și așa ne întoarcem la platon

marți, 8 martie 2016

a traduce nuanțat prost

Prima citire a unui roman e aproape egală cu zero, poate fi asemănată cu vizionarea trailerului unui film. După ce ai terminat-o de citit o să îți aduci aminte doar momentele esențiale. La prima citire s-ar putea chiar să și sari peste anumite pagini din cauza curiozității.
Însă atunci când reiei romanul și recitești în parte fiecare pagină de mai multe ori, începi să observi nuanțe ale unor idei care, la prima citire, ți-au scăpat. 

Știm că actul de traducere este subiectiv, că citim romanul prin ochii traducătorului, drept care am ceva dubii în legătură cu următorul pasaj:

"Știi, era pe vremuri o fată care s-ar fi culcat cu oricine, chiar și eu am făcut dragoste cu ea de câteva ori, dar nu-i mai știu numele. [...]
A fost odată o fată care ar fi făcut dragoste cu oricine." (Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice)


Întrebarea este: la ce se referă prin expresia "ar fi făcut dragoste"?

Aș fi vrut să știu japoneză, căci sunt sigură că în original nuanțarea expresiei a fost făcută altfel. În primul rând pentru că acest roman este unul dintre primele publicate de Murakami, la doar doi ani de la debutul său, deci nu avusese încă un contact puternic cu Occidentul, rezultând, probabil, că păstra ceva mai mult din spiritul japonez care sugerează și nu spune explicit.
Sunt curioasă cum sună în japoneză, pentru că în română traducerea a fost făcută oarecum barbar. Între "a se culca cu" și "a face dragoste cu" avem o diferență de sens clară în care prima secvență presupune doar actul sexual, pe când cea de-a doua implică un minim grad de sentimente între cele (cel puțin, să zicem) două persoane.
Ca scuză, consider eu, traducătoarea a folosit ambele sensuri pentru a nu folosi secvența "a se culca" de mai multe ori în fraze relativ alăturate, însă pare-mi-se că nu prea a dat-o bine.

Îmi vine din ce în ce mai greu să mă încred în cărțile traduse, din acest motiv, mai ales atunci când e vorba despre studiu pe baza lor, însă aici e vorba de o limbă ceva mai greu accesibilă.

Am văzut și ceva cam multe greșeli de limbă ce nu au legătură cu tehnoredactarea, ci țin direct de traducător și corector, ceea ce înseamnă că traducerea a fost făcută "de mântuială", prin urmare este urât, mai ales pentru editurile care se doresc a fi de renume.

duminică, 21 februarie 2016

practică pedagogică la superlativ (not)

      Îmi mai aduc aminte din când în când și îmi vine să zâmbesc rememorând episoade tragicomice ale practicii pedagogice la Limba și Literatura română din semestrul I al anului al III-lea de facultate. Știu că sună ca și cum s-ar fi întâmplat demult, când de fapt ceea ce s-a întâmplat a fost în semestrul care tocmai s-a încheiat, însă consider experiența de la această practică complet dizgrațioasă și prefer să mi-o îndepărtez din gânduri. Să nu ne stricăm Feng Shui-ul, cum ar zice românul.

      Azi dimineață am băut o cafea foarte tare și parcă am mai multă energie ca de obicei, așa că (de ce nu), iată un articol despre întâmplările din timpul practicii pedagogice. Nu o să menționez nici școala, nici numele doamnei profesoare. Însă totul se petrece în aerul cu iz de fatalism al sectorului 3 din București.

Zâmbiți, vă rog!
      Mi s-a părut interesant faptul că profesoara a redus din start practica pedagogică la 4 ore de asistență, plus una de predare, dintr-un total de 20 de ore de asistență necesare, menționând că ar fi trebuit să terminăm cu practica undeva pe la mijlocul lunii noiembrie, în loc de ianuarie, ca să avem și noi timp să ne pregătim pentru examene etc.
Sincer vorbind, eram îngrozită de gândul că urma să predau. Dacă mă bâlbâi? Dacă uit ce am de spus? Dacă o să mă blochez? (Îmi aduc aminte că pe la vreo 16 ani, la o lansare de carte când a trebuit să vorbesc în fața unui public de format din aproximativ 30 de persoane am văzut alb în fața ochilor și după nu mi-am putut aminti nimic din ce le-am vorbit.) Întrebări, desigur, normale pentru cineva care nu a mai făcut asta până acum (și probabil că nici nu o va mai face a doua oară – cu excepția practicii pedagogice la engleză din semestrul acesta).

      Am o colegă care lucra în semestrul I. Venea mai rar la orele de curs. Măi, e destul de greu să te întreții singur în București. E destul de greu chiar și pe banii părinților. Această colegă a întrebat-o la un moment dat pe doamna profesoară mentor al practicii pedagogice dacă predarea este obligatorie. Doamna profesoară i-a spus că da. Moarte de om a făcut colega care a întrebat, pentru că imediat s-a iscat o întreagă vâlvă pe facebook. Doamna profesoară s-a supărat pe colega mea și abia a mai băgat-o în seamă.
O.K. Cu toții avem zile proaste.
Am mers, totuși, la mai multe ore de practică. Cine era să ne interzică? E un mediu bun, înveți despre învățare, nu? Era și un sentiment de întoarcere în timp, îmi aduceam aminte de profesorii mei, de anii mei din școala generală și gândurile de atunci.

      Mă rog, a venit și ziua predării. M-am prezentat în fața clasei. Îmi cam tremura vocea la început, dar ora a trecut infinit mai repede decât mă așteptam. Cred că aș putea face asta, mi-am zis atunci. E intrigant într-un fel să îi poți învăța pe alții, să le dai timpul lor în care să-și spună opinia, să te oprești și să explici pe larg și pe îndelete anumite elemente. Mi-ar fi plăcut să predau la ora de literatură, dar treacă-meargă, dacă doamna profesoară mi-a zis clasa a VII-a și gramatică, am zis să nu o contrazic, avea și așa o privire care mă speria. Să-mi fie cu iertare timiditatea.

      S-a terminat și practica pedagogică. Am primit portofoliile de practică corectate înapoi. Aici a fost oarecum amuzant, pentru că mie îmi scrisese că am avut dezordine în schema tablei, iar unei colege că a citit de pe foi în timpul predării și nu trebuie așa. Ideea e că a fost invers, eu am avut foile la mine, căci, după cum v-am spus, eram mult prea speriată c-am să mă blochez și îmi făcusem o schemă cu etapele predării. Dar e normal, nu? E normal că mie mi-a scris ceea ce era de scris în dosarul colegei mele, iar colegei mele ce era de scris la mine. E normal deoarece doamna profesoară nici nu ne întrebase vreodată cum ne cheamă, deci nu prea avea cum să ne nimerească dosarele.

      Și știți ce altceva a mai fost la fel de "normal"? Faptul că nu am primit feedback. Aș fi vrut să mi se spună ce am greșit în predare, aș fi vrut să mi se spună înainte de predare cum ar trebui să mă adresez elevilor și alte tehnici didactice. Am simțul orientării la fața locului, însă nu am experiența predării.

      A fost o practică pedagogică prin care nu aș fi vrut să trec și care, la momentul respectiv, m-a făcut să regret modulul psiho-pedagogic. Pentru că după, analizând mai bine situația, mi-am dat seama că sunt în România și am pretenții prea mari pentru demnitate (a sunat asta cumva a Dan Puric?).


      Am greșit că nu am întrebat de ce și cum și de ce din nou, însă nu am făcut-o pentru că ajunsesem într-un stres cretin în care aproape că-mi era teamă să mai întreb ceva. Mă rog, nimic doamna profesoară nu prea stătea la taclale, ne spunea să mergem la clasa X, clasa Y, apoi mergea în cancelarie. Cum am spus, voiam să aflu mai multe. Dar nu primim cu toții ceea ce vrem când vrem. Nici măcar când se presupune că trebuie să ni se ofere X informații.

      Vorba vine, acum am o oarecare experiență, însă nu în predare, ci în a avea de-a face cu oamenii ceva cam dificili. 

miercuri, 27 ianuarie 2016

annabel(l) lee, dragoștile tale

Anul trecut, fiind la lansarea volumului "Poezii" al lui Cărtărescu de la Humanitas Cișmigiu, l-am ascultat citind poemul său iarna cu tine. Îmi suna cunoscut numele Annabell Lee (recitați cuvântul în minte, anabeli, cu accent pe i – [ana, belle]), citisem poemul lui Poe, dar nu și parcă nu, nu, trebuie să fi fost din altă parte, ca dintr-un basm de pe vremea când nici nu știam că acele cuvinte înșirate somptuos de tatăl meu înainte de somn erau basme. În mintea mea aveam niște conexiuni neclare cu vreun cine știe ce univers paralel, viață anterioară etc și acum, recitind poemul lui Poe, Annabel Lee.

 – a.n.a.b.e.l.(l.)i.l.e.e.



Annabel Lee 
de E. A. Poe
traducere Nicu Porsenna  

De mult, de demult, pe-ai Timpului paşi,
Într-un ţinut de miază-zi,
O fată trăia, c-un nume gingaş:
Cu numele Annabel Lee.
Şi ea trăia c-un gând, un singur gând:
Să-mi fie dragă şi drag să-i pot fi.

Eram un copil şi ea o copilă,
În cel ţinut de miază-zi:
Dar ne iubeam cu-o iubire mai mult ca iubirea -
Eu şi cu-a mea Annabel Lee;
Iubire pe care cheruvii din ceruri
Nu-ncetau a ne-o jindui.

Şi iată dar tâlcul pentru care de mult,
În cel ţinut de miază-zi,
Un vânt suflă rece din nori, şi răci
Pe dulcea mea Annabel Lee.
Un nobil domn sosi din depărtări,
Şi trist, fără cuvinte, mi-o răpi,
Şi-o-nchise-ntr-un mormânt, pe veci de vecii,
Pe draga mea Annabel Lee.

Dar îngerii însişi din cer ne priveau
Cu-aprinsele lor gelozii;
De-aceea /temeiul e prea cunoscut
În ăst ţinut din miază-zi/
Ţâşni vântul rece-ntr-o noapte din nori
Ucigând şi-ngheţând pe-a mea Annabel Lee.

Dar dragostea noastră fu dragoste tare:
Nici alţii mai vârstnici ca noi -
Nici cei mai cuminţi decât noi -
Nici îngerii-n nalta cerească-nstelare,
Nici demonii din miază-zi,
Deşi ea e moartă, nu pot să despartă
Un suflet de-alt suflet:
Pe mine de Annabel Lee.

Căci nici luna nu luce fără-n vis a mă duce
La frumoasa mea Annabel Lee;
De răsar dalbe stele, ochii-i văd dragei mele,
Ai frumoasei Annabel Lee;
Cât e noaptea de grea, eu stau singur cu ea,
Cu draga-mi, cu draga logodnica mea,
La micu-i mormânt din pustiu miază-zi -
Mormântul lui Annabel Lee!




Iarna cu tine 
M. Cărtărescu

iarna cu tine… tii tu minte, annabell lee,
era in noiembrie si la ingeri le cazuse scheletili
cu milioanele, pe capote de dacii
iar noi citeam in statia lui 31 oriana fallaci
“daca soarele moare”
si fulguia peste eva si lumea tragea-n sus de fermoare…

iarna cu tine… pe schitu magureanu, annabell lee
cind dupa hectare de cismegiu te duruse picioarili
si te fofilai, jucai teatru
si n-ai vrut sa urci cu mine o clipa la amfiteatru
ca sa vorbesc un moment cu buduca
(pretextind ca-i tirziu si te cearta mamuca…)

ah, femeie, iarna cu tine
navigind la brat printre sclipiri de fulgi si vitrine
si cotind apoi, pe ghetusurile anei ipatescu
si tu strigind necunoscutilor: “asta-i poetu’ mircea cartarescu!”
“stie sapte limbi si-englezeste!”
si ma stringeai cu manusa de deste.
da, pe vremea aia umblam ca naucii holbindu-ne la farduri si intrind in
magazinele incalzite,

tu tragind rochiile aranjate pe cercuri de fier si strimbindu-te
sau mirosind sampoanele de banane sau de molid
pe mine ma atrageau nu stiu de ce virtrinele de papetarii
cu toate cariocele si rotringurile si trusele “richter” de compasuri si
compasulete,
riglele gradate, cutiile de tempera…
apoi imi alegeai camasi pe care sigur ca nu mi le cumparai,
sau, fii atenta, tii minte cum zaboveam cite douazeci de minute in fata
vitrinei cu articole de schi
pe cind se-ntuneca si mirosea extraordinar a zapada?
tii minte cum pe la noua seara o luam spre casa ta mergind pe batistei
si apoi pe linga compania aeriana a israelului cred, si apoi a bulgariei
si in jos pe linga friedrich schiller?
ah, parca eram eroi dintr-un thriller
caci eu sufeream, iar tu de un an
erai deja cu serban…

dar iarna, iarna cu tine… tii tu minte, annabell lee,
cum noptile peste noi rasarea stelili ?
cum stateam in parcul circului pe o banca in frig
si ne pupam in mirosul de tipirig
de la menajerie
si urlau hienele si gemeau acrobatele in remorci de hirtie.
ma simteam atunci asemeni cu zeii,
fiindca-ti vedeam prin paltonul de geam spilhozeii
si iti vedeam prin canadiana
omoplatii de indiana…

ah, iarna cu tine… o tin si acum minte, cu toate ca pe tine te-am uitat
nu-mi pare rau, a fost foarte frumos.
a fost foarte educativ.

ah annabel, annabel lee,
n-am sa reviu,
n-ai sa revii.
(desi ne doare inimili).

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

Ryū sau Haruki?

          Când am intrat în anticariatul X (anticariat care are mai multe cărți noi la prețuri convenabile pentru cineva care nu e angajat, decât cărți vechi) și am întrebat ce cărți de Murakami au, m-a întrebat, la rândul său, vânzătorul (era să-i zic lucrător comercial. uo.): Ryū sau Haruki?

[wikipedia pe scurt:
Ryū (n. 1952): Facultatea de Artă Musashino, scriitor și regizor; romane: Albastru nemărginit, aproape transparent, Copii de aruncat, Ecstasy, În supa miso, Piercing etc

Haruki (n. 1949): Facultatea de Litere a Universității private Waseda din Tokio, scriitor și traducător; romane precum: La sud de graniță, la vest de soare (1992), Cronica păsării-arc (1994), Iubita mea, Sputnik (1999), Kafka pe malul mării (2002) etc]

          Ieri, în tren, am căutat în Kindle să văd ce cărți de Haruki Murakami am. Tocmai terminasem de citit "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" pe care am împrumutat-o de la bibliotecă (întotdeauna o să prefer cărțile în locul documentelor pdf/mobi; din această privință sunt o ignorantă față de natură). Haruki Murakami a devenit, în timp, scriitorul meu preferat. Cred că e prima oară când nu mai spun: păi nu pot să aleg, nu știu, fiecare are câte ceva... Desigur, fiecare scriitor bun are ceva, că doar de aceea e bun, dar aici e vorba de gust, iar gustul, după ce a fost format prin citirea diverselor tipuri de scriere, mi-a spus stop, aici îți place, aici te regăsești.

          "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă" e un fel de "volum de memorii" (p.231), despre care H. Murakami spune în Postfață "că ceea ce am încercat să fac a fost ca, prin intermediul alergării, să pun puțină ordine, așa cum m-am priceput, în felul în care mi-am trăit acest sfert de secol ca scriitor și ca orice alt om obișnuit, de pretutindeni. Cât trebuie să se rezume un scriitor strict la romanele lui și cât să-și facă publică propria lui voce sunt standarde care diferă de la om la om, care nu sunt bătute în cuie. Scriind această carte, ce am sperat eu a fost să-mi descopăr propriile mele standarde. Încă nu sunt convins că am reușit acest lucru, dar când am terminat de scris, am avut senzația că am scăpat de o povară pe care o purtam în spinare de multă vreme. Cred că pentru mine a fost exact momentul oportun să scriu această carte." (p. 232)
          Sesizați nuanța din vocea lui când vorbește despre intimitatea ce ar trebui să fie făcută publică de către un scriitor? Mie aici îmi pare că folosește exact vocea scriitorului japonez care trăiește de mult timp în State. A căpătat o anumită libertate, o deschidere către lume diferită, înclinată spre eu, specifică occidentalilor, dar baza, lumea lui, ceea ce stă în A.D.N. nu îl lasă să vorbească despre el. E o reținere morală frumoasă, un fel de a vorbi despre sine fără a-l ataca pe ascultător/cititor, fără a-l agasa, ceva ce occidentalii nu prea cunosc.
          De fapt, pe tot parcursul cărții, vorbește despre scriitor, despre maratoane, menționând-o pe soția sa (fără să-i spună pe nume, iată viață privată) doar de 2-3 ori, iar despre copii niciodată.


          Pe Ryū Murakami am încercat să-l citesc acum mult timp, când aveam vreo 15 ani, și nu m-a atras. Deși nu el, ci Haruki, trăiește în America, Ryū e mult mai occidentalizat. Desigur, nu o să vorbesc despre el acum, nu am citit integral nimic din scrierile sale.
          



---
 "Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă", Haruki Murakami, traducere din limba japoneză de Iuliana Oprina, Iași, editura Polirom, 2009

joi, 7 ianuarie 2016

teama de trecut. can't rely on you

mai întâi m-am căutat și m-am găsit. mai ții minte? adolescentă, blog, niște cărți și multă, multă visare cu ochii larg deschiși

apoi vara în care am crezut că lumea mea s-a schimbat, când eu aterizam într-un final pe pământul acesta al unei maturități nebune, reale, înțepător de reală în durerea și plăcerile ei.

pauza literară și licența

și-apoi el, cărțile, zâmbetul, ochii întredeschiși. amalgam, împrăștiere, înapoi în adolescență. căldura casei se pătrează numai câteva minute după ce ies din casă, dar mă întorc mereu și e mereu cald și, dacă nu e, se face, nu merge și așa. eu sunt. din nou.

Doamne, felul în care am crescut. aveam oare 16 ani când am deschis blogul? se poate. oricum ar fi, oricât de mulți ani au trecut, au trecut și oricât m-am schimbat, nu s-a schimbat nimic. de parcă am fi șerpi și ne-am shimba pielea și interiorul ar rămâne mereu același.

rochii roșii cu paiete strălucitoare și rochii cu crinoline, falduri, dantelă pe dedesupt și sânge, mult sânge.




Faceți căutări pe acest blog