A claca. Cumva. Atunci când să traversezi strada devine o problemă adevărată. Când te oprești cu un pas pe zebră, faci stânga-mprejur și o iei pe alt drum, doar ca să nu dai ochii cu șoferii care văzuseră cât de beată fără alcool ești (proastă).Două să
ptămâni în Craiova, într-o marți am plecat dimineața, cu Hyperion 6:00 la București și m-am întors seara, cu Hyperion 17:25. Vecinele au crezut că am renunțat la facultate. Vecinii nici nu m-au observat. Ca taică-meu, când a trecut Red pe lângă el, însă fiind într-o conversație aprinsă cu o vecină, nici nu a observat-o, deși s-a uitat la ea. Am nevoie de altă adresare pentru Red.
Încercarea de a păstra esența. Cu cât am mai mulți oameni în jur, cu atât esența se termină mai repede. Plus că sticluța mea a fost întotdeauna mică. Abia dacă mai am un strop. (Și, poate, zeci de ani rămași de trăit.)
Înaintarea în vârstă aduce cu sine secarea omului de fabulozitate. Da, ești mișto și la 30 de ani, dar nu mai ești tu. Ești tu până în 20 de ani. De la 22 încolo s-a ales praful. Esența înseamnă prostie iertabilă, furie, singurătate, blabla, cam ce are un adolescent, adunat la copilăria care i-a fost sau nu bună. Ceva gen nimfetă. Nu toate fetele sunt nimfete, și nu toate nimfetele sunt nimfete pe viață. Există o limită. Odată ce o depășești, nu mai exiști decât sub formă de amintire.
Desigur, astea-s baliverne. Normal că ți se pare prostesc și că nu o să înțelegi, dar fiecare bucățică de text pe care o scriu e ca o picătură de apă pentru un copil african care mai are câteva zile de trăit. Cei din jurul lui știu că e irecuperabil. Chiar și de-ar trăi, speranța de viață e 30 de ani. Nici măcar 33, cât Iisus.
În China comunistă, tovarășul Mao dădea tot felul de legi prostești. Undeva în jurul anilor 1940-50, oamenii mureau de foame, pentru că toate grânele se trimiteau către orașe, pentru ca satele (alipite și transformate în comune) să câștige titluri precum recolta cea mai mare etc. La un moment dat, se ajunsese la canibalism. Exista o tehnică de mâncare a bebelușilor. Două familii făceau schimb de bebeluși, îi găteau (opțional) și îi mâncau. Metoda se numea I Tzu, Erh Shih – Schimbă copiii, fă de mâncare. Desigur, astfel de practici erau interzise. Cei prinși erau îngropați de vii în pământ.
În rochia de mătase. Nu așa de vorbăreață ca până acum. Chipsuri cu wasabi. Dor, dor dor.
Îți dai seama că în urmă cu trei ani dădeam bacul? Îți dai seama că ieri am avul ultimul curs, că am terminat facultatea? Îți dai seama că ești atât de mare încât copiii din fața blocului îți spun uneori săru'mâna? Îți dai seama cât ești de plictisitoare, de nonvisătoare, de agățată de ziua de azi și de ce trebuie să faci oriunde, oricând?
Îți dai seama că nu mai ai nicio scuză?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu