șostacovici

Șostacovici. Shostakovich. Șostacovic. Mi-aș întinde mâinile înspre ea și aș lua-o în brațe. Mi-ar zâmbi și i-aș admira surâsul întunecat, aș trage-o aproape de mine și, înainte de vals, aș îmbrățișa-o strâns. Valsuri vechi rusești și frigul de iarnă. Nu plouă, ba plouă, iată că, trăgând draperia, văd că plouă.

Aș lua-o în brațe și nu i-aș spune că o iubesc. La ce bun? Ar știi și ea măcar atâta lucru și știu că nici ea nu mi-ar spune că mă iubește, dar ea n-ar face-o pentru că ea e mută, o mută copilăros de frumoasă care, uimire, nu vorbește niciodată, cu toate că buzele ei se mișcă mereu de parcă ar cânta ori de parcă ar îngâna continuu incantații, vrăjitorii, de parcă buzele ei s-ar mișca în concordanță cu mintea ei și vrea o lingură, iată, îi dau o lingură pentru supa ei cu fidea pe care și-a cumpărat-o mai devreme de la magazinul din colț și peste care, nerăbdătoare, pe jumătate dezgolită – voia să-și facă un duș de 3 minute; 3, pentru că atât scria pe ambalajul supei la plic că ar dura să se amestece coloranții  – a turnat un sfert de litru de apă (o fi prea puțin, ar trebui să torn mai mult? – asta îmi șopteau degetele ei cu unghii ascuție, pilite îngrijit, jucându-se în palma mea). Și Doamne! Ce ochi albaștri și ce păr blond și câtă savoare în buzele ei cărnoase...

Jos picioarele de pe birou. Ești patetic, dragule, Ștefan, amicule, iubitule, nerodule. Ștefan își luă picioarele de pe birou și schimbă melodia de pe Youtube. Șostacovici. Shostakovici. Dmitri. The Second Valse. Chopin, Spring Valse. Îmi sună cunoscut Șostakovici. Nu, nu numele, de fapt, oricât de tare s-ar chinui Ștefan – Ștefan Popescu – Tăriceanu Tăticeanu ceanu ceanu ceaun, oricât ar fi vrut să rețină numele lui Shostakovici nu ar fi reușit căci, deși îi plăcea să-l asculte, nu putea și nu putea să rețină numele astea rusești. Așa sunt eu. Aș vrea să-l rețin dar nu pot. Ștefan Popescu. Cum îl chema pe Tăriceanu? Oare Tăriceanu îl chema? Când era copil îi spuneam Tăticeanu, la fel cum la biserică, atunci când cânta corul „Slăvit să fie Domnul Savaot”, el își spunea în gând ”cacaot”, „pișăciot” crezând că e vorba de diavol, nu de Dumnezeu. Și tot așa îl ocăra pe Domnul Savaot, neștiind că Savaot e un fel de nickname sacru al lui Dumnezeu. Îl iubea el pe Dumnezeu cumva și voia să-l ducă pe Satana departe de el, să-l protejeze, voia el să-l protejeze, cu toate că bunică-sa, bătrână, purtând batic pe cap și fustă până în pământ, îi spunea în fiecare seară să-și spună rugăciunea pentru ca Dumnezeu să-l ajute. Dar așa era el, voia ca el să fie cel care-l protejează pe Dumnezeu. La urma urmelor, Dumnezeu părea cam fragil în gurile oamenilor care îl tot înjurau când le mergea prost, ori, mai degrabă, la tot pasul. Deși uneori nu înțelegea de ce unii înjurau de Dumnezei. Abia mai târziu, prin clasa a 4-a, aflase de greci și romani și de zeii lor și-a imaginat că și Dumnezeul bunicii sale trebuie să fi avut mai multe reprezentări. Mai multe reprezentări, sigur, de parcă un copil de clasa a 4-a ar fi spus-o așa. Dar ce contează, Ștefan, e că acum ar trebui să îți întorci privirea la jurnalul lui Kafka și să închizi laptopul.

Așteptând-o am înțeles că golul, liniștea monstruoasă în care era afundată biblioteca, era nu numai înăuntrul meu, ci și al lumii în care trăiam. Îi priveam pe ei și visam la ea, o iubeam pe una și tânjeam după cealaltă.

Lumile mele posibile, îndrăgosteala ei și picioarele fine pe care și le freca de mine ca un câine maidanez, privirea încețoșată și ochii aproape închiși, căci așa aș fi preferat să stau, dacă aș fi avut prestidigitația și memoria necesare pentru a scrie în acest fel îmi aduceau aminte de ea. Laptopul era acoperit de lumina galbenă a lămpii care atârna deasupra, de undeva din tavan, cu un cablu invizibil. Priveam din când în când fix în lumina aceea slabă și îmi simțem șira spinării anesteziată; în acest fel, mai ales că în acea perioadă apa pe care o beam era, în fapt, cafea, îmi petreceam zilele, așteptând-o.

Era, cu toate astea, tot timpul lângă mine. So to speak, desigur.