instantanee

# În primul rând, nu am luat loc în cămin, thank God! În al doilea rând, trebuie să merg (mâine, la ora 7 dimineața!) să văd alte două cămine private.

# În urmă cu o lună am venit în București pentru a vedea o gasonieră (de fapt mai multe...). Tipa de la agenția imobiliară, după ce a aflat că nu suntem din B., a zis (cu o expresie+voce superioară): fetelor (eram cu M.), știți, Bucureștiul o să vă schimbe mult, să aveți grijă!
Mă gândeam seara trecută în timp ce priveam în gol spre geamul întunecat al metroului că Bucureștiul nu mai are cum (nici ce) să mă schimbe. Nu mai vreau să fiu ca ceilalți. Nu țin morțiș să mă integrez în morișca de oameni care se perindă dintr-o parte în alta. Nu îmi pasă de "găștile vesele", cele care mă atrăgeau până mai acum 2 ani. Dacă în liceu voiam să fiu ca ceilalți, acum îmi e greață de majoritatea oamenilor. Îmi doresc să merg la un event al C. Nemerovschi. Ramona, mai am vreo șansă?

# Thank God again că nu o să mai stau cu ai mei (adică, serios acum, de când aveam 12 ani mi-am dorit un singur lucru: să am casa mea. atât. nu mi-am dorit să fiu mare, doar să am casa mea - cum o mai veni și asta în mintea mea de 12 ani -). Poor me, că nu am un loc al meu. O să vină și rândul lui, nu-i bai. Am nevoie de-o vacanță. Și facultatea nici nu a început. Oricum, nu pot spune că am avut vreo vacanță în ultimul an.

# Red.

M.

Arctic Monkeys - Fluorescent Adolescent

Everything's in order in a black hole

Everything was pretty in the past though

That Bloody Mary's lacking in tabasco

Remember when you used to be a rascal?

“Viata este un joc dur si halucinant, viata inseamna salturi cu parasuta, inseamnă risc, inseamna sa cazi si sa te ridici, inseamna alpinism, inseamna vointa sa ajungi in punctul cel mai inalt și sa te simti nemultumit”.

Paulo Coelho

vintage

Geamantanu' lu' frate-meo cu vreo 14 ani în urmă. Plus o mică mică parte dintre cursurile lui din facultate. Atâââââââââââtea probleme de matematică și informatică încât am amețit numai uitându-mă la caiete.

În ultima fotografie, o revistă cu telefoanele la promoție prin 2002. Un Siemens cărămidă era cel puțin 250 dolari. Oh-la-la!

M.

P.S. încă un geamantan 

pudibond

Secolul al XXI-lea e oricum, numai pudic nu. Fie că citești un ziar (acum, nu mă luați cu România Literară, că știți și voi la ce mă refer), fie că te uiți la T.V., fie că deschizi facebook sau o pagină de internet, e imposibil să nu vezi un cur, două țâțe, alături de alte părți intime care se vor a fi acoperite de chiloți și sutiene ori transparente, ori aproape invizbile. Am găsit în dulap o revistă veche Popcorn. Pe una dintre pagini, o grămadă de reclame la nu-știu-ce filmulețe/jocuri porno, revista Popcorn fiind o revistă pentru adolescenți care scria despre muzicieni, actori, filme, uneori și despre cărți sau autori.
De când am fost la mare anul ăsta am observat un lucru: eu nu mai sunt pudică. Pur și simplu nu mă mai simt de parcă țâțele mele, sau curul, sau fluffy-ul ar mai conta. Cui îi mai pasă de încă una? Pe de altă parte, nici nu e vorba despre asta.
În urmă cu 5 ani îmi era greu să mă dezbrac/schimb de față cu cineva. Pur și simplu mi se părea... intim, de parcă privirile celor din jur ar fi profanat ceva. Poate că eram eu mică și de-aia. Sau poate nu, adică soră-mea încă e pudică și e mult mai mare ca mine. Sau poate sunt eu cea căreia îi lipsește o doagă pentru că aș crede că în viață e bine să treci prin multe. Mă rog. Cumva, e ciudată senzația că nu-mi mai pasă. Adică, frate, nu sunt nesimțită. Cred că sunt într-o perioadă edenică. Ceva de testare. Tatonez un teritoriu nou. În același timp și lucrurile și evenimentele la care particip mă schimbă. Câți oameni sunt pe Terra în acest moment? Mai contează? Eu sunt eu, cui îi pasă că merg pe stradă dezbrăcată? De fapt, mie nu îmi pasă. Cu toate astea, n-o să merg pe stradă dezbrăcată. Iar asta îmi aduce aminte de Nymphette, care nu-și lua chiloți și mai băga în morți câte un handicapat.

Voiam să scriu ceva în gen demult, de-acum două luni, de când am fost la mare, dar am lăsa totul baltă. Azi am văzut cum a fost internetul împânzit de cât de dezbrăcată apare Miley Cyrus în show-uri și că Selena Gomez nu mai are voie să cânte în Turcia (parcă) pentru că susține relațiile dintre homosexuali. Vorbind de asta, nu sunt bărbații ipocriți? Le place să urmărească două femei sărutându-se, dar nici morți să vadă doi bărbați făcând același lucru.
Revenind la pudism, citisem pe blogul unei persoane pe care o admir (probabil o să citești asta, îmi dai voie să te menționez?) că a fost la mare și într-un moment mai plin de freedom (într-o noapte) și-a dat jos tricoul și a intrat în mare goală. Uite, chestia asta mi se pare foarte tare. Îmi aduce aminte de versul ăla din "Perfect fără tine" de la Vama care mi-a rămas în minte: "dansai prin Vamă goală".

Și zic așa, că am vorbit cu Ramona și parcă mi-a revenit pofta de viață. Abia aștept evenimentele de carte care urmează. Îmi pare rău că n-am ajuns la Vineri 13, dar... toată viața înainte, nu?

M.

VAMA - Intre cer si trecut

 Am invatat sa zbor,

Dar nu stiu sa merg

Aici pe Pamant

Cuvintele se-ntorc

Raspunsurile dor.

ce naiba are noaptea în aer?!

Eu o iau razna (a câta oară e când spun asta?!). Ziua sunt atât de calmă și plictisită și n-aș face nimic, nici măcar poftă de un pahar de ceva nu am, iar noaptea... noaptea mă apucă depresia și nu pot să dorm și mă gândesc doar la un viitor scindat care nu se va întâmpla niciodată, pentru că pur și simplu știu că va fii bine – de ce? ceea ce contează în societate se întâmplă ziua. Ca și când lumina zilei pune o pată albă pe creier, întunericul nopții o dă la o parte și devin altcineva.
Și ajung mereu mereu mereu la afirmația lui Hamlet, "conștiința face din noi toți niște lași".

M.

despre BAC și alte chestii

Week-endul trecut, la țară, am vorbit cu o tipă (iubita fratelui miresei) originară dintr-un sat de lângă Craiova. Printre altele, m-a întrebat dacă am luat BAC-ul (asta după ce și ea, ca și restul celor prezenți, a căscat gura la "fata care are 19 ani si arată ca una de 13") și ce o să fac în continuare. Ea e într-a 11-a și îi e teamă de examen.

O.K., din experiența mea, dragi copii care aveți 18-19 ani, indiferent de cum arătați, dacă aveți 3 boabe de creier în cap și puțină atenție distributivă, vă asigur eu că luați BAC-ul. Vorbesc de filologi. Nu știu cum e la mate-info, nu știu cum e la științe sau alte profiluri existente. BAC-ul e simplu. Eu m-am stresat tot anul pentru ceva ce puteam face într-o lună. O.K., am luat 7 și ceva (au trecut doar 2 luni si deja nu știu cât am luat la BAC) la istorie, 8 si ceva la logică și 9.6 (asta era nota cea mare, am reținut-o:]) la română. Singura materie la care am citit de mai multe ori a fost româna. Ce-i drept, mi-a picat Bacovia și știam câteva versuri din poezie, pe care apoi le-am comentat. La istorie n-am putut să învăț. Adică să tocesc. Pe cuvânt că am încercat, dar ce toceam seara, dimineața uitam, ca în povestea cu mănăstirea meșterului Manole. Cum eu n-aveam pe cine să-mi zidesc în creier, am renunțat. La logică... la logică puteam să iau 10, nu știu nici acum de ce am luat doar 8. Cred că n-am trecut totul pe lucrare de pe ciornă. Cred. Habar n-am. Oricum, care e finalitatea? Am intrat la toate facultățile unde am aplicat cu media generală de 8.6. Așa că nu vă mai faceți atâtea probleme. Dacă ești atent la lucrare (adică să fiți atenți, nu ca mine), puteți lua lejer note mari. În plus, BAC-ul e o prostie. Ce rost are să tociți ~40 de comentarii? Faceți-vă o schemă pentru fiecare roman/nuvelă/poezie și gata.

O altă discuție cu tipa de la țară a fost următoarea:

Ea a spus că nu îi place Bucureștiul (după ce a aflat că eu o să merg la fac. acolo), că e prea aglomerat, că e nu-știu-cum blablabla. Apoi, că și Craiova i se pare la fel.

Apoi eu am aruncat bomba și am zis că n-am de gând să rămân în București, ci să mă plimb așa, prin marile metropole ale lumii. Sigur m-a crezut nebună, dar nebunia mea, comparată cu închiderea ei către lume...

Să fim serioși, avem doar o viață, de ce am alege sa ne-o petrecem acolo unde ne-am născut? Mai ales că ea stă într-un sat...

Pe de altă parte, are dreptate tipa. Uneori ai nevoie de liniște. Și eu am nevoie de liniște. Pentru asta sunt bune satele. Dar nu mai mult de o saptămână...

- M.

.

"conștiința face din noi toți niște lași" –  Hamlet

oameni

Oamenii sunt de tot felul. Eu sunt o fire sociabilă, dar de la un timp mi s-a cam luat de socializat cu persoane cu care nu am nimic în comun. Prostii, de fapt nu am mai vorbit demult nici cu cei cu care am chestii în comun. Oricum, cred că am trecut de panica venirii toamnei și mi-am găsit alte panici: facultatea, chiria, un posibil job. În plus, VREAU vreau vreau să merg la un concert Vama. Din România, dacă ar fi să aleg o persoană cu care să stau o oră de vorbă, l-aș alege pe Tudor Chirilă. Omul ăsta mi se pare fascinant.

Vreau să merg la un concert Vama.

M.

VAMA - Calul din Marlboro

"Copile nu fi prost, orasul e departe !

Asa-mi spunea razand cel ce vindea de toate.

Tu nu ma pacalesti, am sa ajung acolo,

M-asteapta strada mea si Calul din Marlboro."

vă spuneam de petrecere...

am intrat și la jurnalism în craiova

Când să retrag dosarul (intrasem la taxă la jurnalism Craiova), îmi zic cei de acolo: dar sunteți la buget, de ce vreți să vă retrageți? Rămân cu gura căscată. Se retrăseseră mulți, astfel trecusem în lista de la buget.

Cumva, am un regret mic, acolo, de 1%, pentru că dacă mă gândesc prin prisma faptului împlinit, adică dacă chiar aș fi ales jurnalismul din Craiova, mi-ar fi părut rău. M-aș fi gândit că era mai bun Bucureștiu' etc etc. 

Dar, vezi, acel 1% - "dacă" - o să mă bântuie de acum încolo. Noroc că deja am o grămadă de oportunități în București, că poate 1% ar fi crescut... în cazul de față, se apropie vertiginos de "indiferență".

Am intrat, practic, la toate facultațile la care am aplicat. Yes baby, I'm a lucky M.!

M.

Rammstein - Moskau

She is old and nevertheless beautiful

I can't resist her

I can't resist

She powders her old skin

and has gotten her breasts rebuilt

rebuilt

She makes me horny I suffer torment

She dances for me I have to pay

I have to pay

She sleeps with me but only for money

alb

Dacă a început să curgă,

lasă-te sub dușul prin ale cărui țevi țâșnește sânge

Ai putea să aluneci, sa cazi în genunchi, 

iubito,

vor vrea să-ți smulgă amintirile

Din carnea de pe piept.

un șoarece mort pe holul care duce spre camera pe jumătate dărâmată

În weekendul ăsta aglomerat de o cununie civilă și de petrecerea de nuntă a lu' văru-meo pentru cei de la țară, la care am făcut pe organizatoarea de evenimente și am aranjat o grămadă de elemente de decor (mereu m-a tentat ideea de a fi organizator de evenimente, am profitat de ocazie) m-am gândit cum nu se putea mai mult la moarte și la ceea ce rămâne în urma noastră.
Bunica, dacă vă amintiți, a murit acum câteva luni. În curtea casei ei au crescut bălării, iar vița de vie s-a întins în zeci de ghiare verzi. Ce au făcut ei, cei care au locuit acolo toată viața?
Mereu am cotrobăit prin casele vechi (nu mai am nici un/o bunic/ă) în căutare de amintiri ale vieții care a fost trăită acolo. Rareori am găsit fotografii vechi, alb-negru, șterse. Am făcut același lucru și cu casa bunicii de aici, sperând că voi găsi ceva care o făcea specială. Ceva din viața ei. O filă de jurnal, o fotografie cu un mesaj, un ziar care să păstreze vreo amintire frumoasă legată de ea, dar tot ce a lăsat în urmă e o casă aproape dărâmată.
Cred că bunica a avut o viață simplă, precum a unui țăran autentic. A muncit toată viața ei, a crescut cinci copii, a creat un neam extrem de numeros, dar ea, ca femeie, ea ce a fost?
E prea târziu pentru un răspuns. Când trăia, am întrebat-o (după ce am auzit-o pe una dintre fiicele ei vorbind despre asta), cum a fost cu concursul de miss (ceva gen) pe care l-a câștigat la 18 ani. A spus că nu-și mai aduce aminte.
Cred că asta înseamnă să trăiești ca și o adiere de vânt. Poate că pe moment aduce plăcere, dar cine își mai aduce aminte de toate adierile, comparativ cu uraganele la care a fost martor?

M.

manga pe kindle

Nu știu, chiar nu știu cum am putut să am capul atât de sec încât să nu mă prind până acum de asta. Poți să citești manga pe Kindle. Abia seara trecută, după un timp destul de îndelungat pe care l-am petrecut privind pe pereți pentru că nu puteam să dorm din cauza răcelii (care mă face să am nasul înfundat și gâtul atât de usturător, de parcă m-aș fi scărpinat cu un cuțit), mi-am adus aminte de Death Note (am revăzut și filmele) și m-am întrebat cum o să îmi cumpăr eu cărțile astea (care sunt vreo 13) mai repede. Răspunsul era ceva de genul: nu ți-ai mai cumpărat nici-un fel de carte (thanks to BlueH I have Kindle and I can read almost everything there) de mai bine de 2 ani, chiar crezi că vei da 400 lei pe câteva cărți manga? Nu sunt chiar atât de disperată să le citesc, deci nu, nu aș da atâția bani pe ele. Prin urmare, rămânea opțiunea de a citi online. Cititul online nu îmi place, îmi obosesc ochii ușor, e incomod (nu pot să stau cu laptopul în brațe ore întregi) și deloc practic (nu pot să citesc în autobuz/tren/metrou

etc).Apoi a venit ideea salvatoare: downloadează cărțile! Eiiiii, cap sec, de ce nu te-ai gândit la asta de la început? Am găsit ușor toate cele 13 cărți, exact aceeași serie din care Red îmi adusese primul volum (Death Note are 2 serii diferite - fiecare cu mai multe ediții - , una mai scurtă, alta mai lungă; în varianta a 2-a, povestea e rescrisă, iar stilul desenelor diferă). Problema era că ce am downloadat eu era sub formă de jpg, deci ~ 200 imagini/pagini pentru un volum. Le-am pus în Word, am transformat în PDF, apoi (prin Calibre) în format mobi și pam pam pammmm manga pe Kindle. Acum că am descoperit și eu America, o să citesc toată manga pe care mi-am dorit-o vreodată :)). <3

- M.

le Miku merge la bancă

Să vă mai povestesc încă o întâmplare quite funny de la bancă, în legătură cu vârsta, look-ul și înălțimea mea.
Merg eu azi la banca X, zic că vreau să-mi deschid un cont, vreau card, toate cele. Se uită lucrătoarea-care-lucrează-la-banca-X la mine și zice:
"Da' câți ani ai?!"
"Doar 19", zic.
Rămâne câteva secunde cu vorbele în aer, se uită lung la mine, timp în care eu mă mușcam de buze ca să nu râd.
"O.K. ... dați-mi un act de identitate...", zice văzând că eu încă rămân acolo
Caut în rucsac, scot portofelul, caut în portofel, nu găsesc buletinul. Portofelul are o mie de buzunărașe, eu îl țineam de obicei într-unul special, cu fermoar (dacă nu am ce bani să țin banii acolo, măcar buletinul...:]]). Mai caut, caut, caut, apoi îl găsesc, i-l întind, se uită la el, face iar ochii mari și începe să meșterească prin calculator pentru a-mi deschide într-un final afurisitul de cont în bancă. Și pot într-un final să-mi cumpăr ștrampii aceia magnifici cu print de pisică! :))

- M.

lmly

obsesie

Strofa asta:

Trăind în cercul vostru strâmt
Norocul vă petrece,
Ci eu în lumea mea mă simt.
Nemuritor şi rece.

Mă obsedează. Îmi dansează prin cap de câteva luni. Am momente în care nu pot să o alung orice aș asculta. E pur și simplu perfectă. E singurul lucru perfect de pe lumea asta. Iar mie nici măcar nu-mi place Eminescu.

M.

hello tokyo

That's it honeybees, I'm going to Japan. I don't know how yet, I don't have a penny for this, but I will deffinitelly move there for some time. Bye bye Romania, you never had a thing to offer!

M.

Miley Cyrus - Wrecking ball

Foarte tare melodia, versurile & video-ul.

chopsticks și mâncarea "chinezească"

Azi am mâncat mâncare "chinezească". Vedeți voi, a trăi într-un oraș mic de provincie, unde nu poți să găsești la orice colț de stradă nici muzicieni ambulanți extrem de talentați, nici restaurante cu
un specific diversificat, nici măcar o librărie mai mare (mall-ul din Craiova nu are librărie - știu, am mai zis asta), nici oameni cu o putere de deschidere prea mare și dacă nici nu ești dintr-o familie mai cu dare de mână, care să fii călătorit prin lume, îți scad șansele de a mănânca mâncare chinezească (corect). BlueH (așa cum am zis, o să vorbesc despre persoane folosind nickname-uri sub formă de culori - BlueH e pentru frate-meo) m-a învățat cândva (de fapt a încercat, că eu n-am învățat niciodată) cum să folosesc bețișoarele chinezești. De atunci și până acum a trecut ceva timp, eu n-am ajuns prin nici-un restaurant chinezesc, m-am axat pe "învață cum să mănânci corect cu lingura, cuțitul și furculița" și s-a dus naiba încercarea de a ști cum să folosesc chopsticks (bețișoare chinezești pentru mâncat). Sigur, în orice restaurant, pe lângă chopsticks ți se aduc și tacâmuri – unii, așa ca mine, sunt neîndemânatici de la mama facere – dar, vedeți voi, când te încăpățânezi să mănânci "ca chinezii"....
Noroc că eram acasă, în fața televizorului și nu a mai putut să râdă nimeni altcineva de magnificele mele skills în afară de Red... Cât despre mâncare, am ales paste (sau s-or numi tăiței=]?) cu pui, deci nu pot zice că am mâncat mare lucru chinezesc. Evident, totul este americanizat. Data viitoare îmi iau salată de alge cu sos extra picant (care nu cred ca e wasabi). :D Vorbind de asta, vouă vă place mâncarea (european-american) chinezească?

M.

o aruncătură de mațe

Timpul fuge de mine în toamna asta. Trec dintr-o secvență în alta, de parcă aș fi într-un film vechi, alb-negru, mut. Văd actorii mișcându-se, le văd gesturile brutale. Mimica lor e ștearsă. Televizorul prin care văd e vechi, vechi, vechi. Mă plimb dintr-un puzzle în altul. Mă las condusă de amintiri și idei masochiste. Privesc în gol de câteva ore. Mă mai întrerup câteva tresăriri cu gândul la anul trecut. Ai dreptate Red – Red e A., m-am săturat de inițiale – anul trecut m-a traumatizat. Nu mai sunt eu, nu mai știu cine sunt, unde sunt, ce sunt, ce vreau. Alegerile de acum sunt alandala. Nu mă mai interesează nimic. Toamna asta mă sperie. Prea rece, prea goală. Vreau un ceai alb, dar bucătăria e la două uși distanță și îmi e greu să ies de sub pătura caldă. Iar închid ochii, iar îmi trec memoria prin iad. Îmi analizez uncghiile de la picioare. Mă uit în oglindă, nu știu ce oglindă, nu e nici o oglindă în fața mea. Mă văd așa cum sunt și îmi doresc să iau un bilet către orice destinație. Red, ai renunța la tot să vii cu mine? N-ai face-o, lumea e prea mare, am muri și mai curând decât ne este dat. Și uite, am pus apă pe foc, a fiert, beau ceaiul fierbinte, mă arde, îl simt coborându-mi pe gât în jos, spre stomac, exact cum simt vinul zgâriindu-mi venele spre creier. Cred că mi-am ars limba și esofagul și stomacul. Ceaiul ăsta are un efect calmant prea puternic, deja dorm. Uite, stau întinsă în sus, pe perete, mi se scurg visele pe tavan. Am ochii închiși, fredonez în gând ceva, nu știu sigur ce. Nu contează cine sunt. E important ce o să fac mâine și în fiecare mâine care mi-a mai rămas. Sunt din ce în ce mai puține. Red, adu-ți aminte de vremea în care nu gândeam prea mult. Hai să renunțăm la noi pentru o zi. Să fim nebuni și să alergăm țipând, să fim în pielea câinilor care urmează să fie măcelăriți, să ne aruncăm în mare. Îmi amintesc, Red, de ora 4 de acum 6 ani.

– M.

HIM - Into The Night

i've been locked out of heaven

o altă întrebare

Din experiența mea de copil anti-social, am învățat că mama avea niște idei fixe în legătură cu moda - societatea, pe care mi le impunea și mie. De exemplu, aveam 14 ani. Voiam să port brățări cu ținte, dar mama zicea că i se par sataniste și că arăt ca o vagabondă purtându-le. Apoi mi-am făcut breton, din nou, i se părea că arăt ca o vagabondă. Apoi am început să port blugi skinny, tocuri, rochii scurte. Ce credeți? Vagabondă. Apoi mi-am cumpărat (îmi auto-manageriam alocația mizeră de la stat) din ce în ce mai multe brățări cu ținte, haine negre, bocanci. Ce am devenit? Satanistă.
În mare parte a timpului nu o băgam în seamă, dar atunci când cineva te bate la cap zi de zi cu aceeași frază enervantă, nu poți să nu răbufnești. Chestia asta ne-a îndepărtat – nu că am fi fost noi prea apropiate. Eu am fost o fire mai liberă, mi-am spus opinia și am pierdut sau am schimbat ce nu-mi plăcea în realitatea mea, dar unii nu sunt așa. Unii copii se lasă influențați de părinți și ajung să aibă peste 40 de ani și să se întrebe ce s-a întâmplat cu viața lor, când au ajuns acolo și cum de nu și-au dat seama.
Părinții nu vor să înțeleagă adesea că micul lor copil, care nu contează dacă are 5, 13 sau 17, trece prin anumite etape care îl modelează. Eu am avut multe perioade. Dacă e să vorbim de haine, perioada în care mă îmbrăcam colorat – An cafe –, perioada albastră – Hatsune Miku –, perioada emo, perioada mov (asta nu mai știu de unde mi-a venit), perioada dark, perioada office, perioada crepusculară, în care s-au îmbinat toate și am realizat că îmi place ca azi să mă îmbrac în negru, iar peste două zile în cămașă și fustă office și că depinde de starea mea și de locul în care merg. Depinde mai ales de vârstă.
Desigur, unii merg pe un anumit stil de mici: sunt rockeri de la început până la final. Aceștia sunt însă foarte, foarte puțini. Cei mai mulți copii(mă refer aici la toți, de la copilul de 2 ani, până la tânărul de 20) trec prin etape, experimentează, caută, vor sa descopere ce le place lor, care este chemarea lor. Totuși, copiii își imită părinți. Învață de la ei, chiar dacă nu învață lucruri bune.
Sunt multe lucruri cu care m-am obișnuit, dar pe care vreau să le schimb. În primul rând, gândirea radicală. Trebuie să fii deschis. Poate că acum 30 de ani era în regulă să ai o viziune dreaptă, fără curburi, dar acest lucru era evident posibil și din cauza regimului în care se trăia în România. Nu aveai de ales, era o singură direcție în viață, iar cenzura era uriașă.
Acum nu mai poți să fii așa. Nu mai poți să fii doar într-un anume fel. Mult timp am încercat să-mi dau seama cum sunt eu: îmi place culoarea X, stilul meu de îmbrăcăminte este Y, îmi place să ies cu oamenii Z etc. De la întrebări simple precum "Care e culoarea mea preferată?", până la "Ce vreau eu să fac cu viața pe care o trăiesc?". Nu există răspuns pentru că sunt mult prea multe opțiuni. Din moment ce eu mă învârt între mai multe culori preferate - purpuriu, turcoaz și (non-culoarea) negru -, cum aș putea spune ce vreau să fac în viață (un singur lucru)? Sau cum aș putea spune că aleg ca și culoare preferată doar turcoaz sau doar purpuriu, pe ce mă bazez?, ce mă determină? Sunt mult prea multe elemente care creează o posibilă finalitate, iar acea posibilă finalitate își schimbă elementele în fiecare moment, când noi nici nu conștientizăm. Dacă azi vreau să merg în Paris, mâine, când voi fi văzut deja Parisul, unde voi vrea să merg? Dar dacă nu voi fi văzut Parisul, mâine unde voi vrea să fiu?

Mi se spune des cât de mult m-am schimbat. Mi se spune și mai des că arăt ca un copil. Păi, care-i finalitatea? M-am schimbat sau am rămas un copil?
Din privința mea, răspunsul ultimei întrebări e simplu: m-am schimbat. Probabil cel mai simplu răspuns la cea mai simplă întrebare. Totul se schimbă. Nici măcar Pământul nu stă în loc, cum putem noi pretinde să fim aceiași în fiecare zi, sa alegem aceleași lucruri la nesfârșit?

– M.

Bruno Mars - Locked Out Of Heaven

You can make a sinner change his ways

Open up your gates cause I can't wait to see the light

And right there is where I wanna stay

melodii în albastru și alb

 Melodia asta e atât de frumoasă... în sensul autentic, ca și I will always love you a lui Whitney Houston.

 Burn a lui Ellie Goulding mi se pare un fel de răspuns pentru melodia Imagine a lui John Lennon. La fel de visătoare, dar(paradoxal) mai... deschisă, mai aproape de actualitate.

- M.

competiția Super Blog

Anul trecut am participat la competiția SuperBlog și a fost o experiență frumoasă, motiv pentru  care am decis să mă înscriu și în acest an. Din 1 octombrie or să urmeze o serie de articole pe diverse teme date de sponsorii competiției.

- M.

rochia neagră

Ador reducerile de toamnă. După ce toată vara ai salivat după 'nșpe mii de rochii&alte haine, care mai de care mai scumpe, vine toamna și apar reducerile. Ce-i drept, reducerile au intrat și s-au și terminat acum ceva timp, dar azi am avut un noroc uriaș cu o rochie de la H&M. Au scos alte câteva rochii la reducere chiar zilele astea, când m-am întors eu acasă. Imediat ce am văzut rochia am și cumpărat-o. Pe lângă cea de la H&M am mai văzut una de seară la Zara, însă am renunțat la ea deoarece (am găsit motiv asemeni vulpii care nu ajungea la struguri) îmi era cu o palmă mai lungă. Asta și prețul ei destul de piperat... Bine, mai găsisem o fustă la H&M din imitație de piele (o nouă obsesie), dar e din colecția nouă și are prețul pe măsură...

rochie H&M

fusta H&M

rochie ZARA

have fun,

Miku

Robin Thicke - Blurred Lines ft. T.I., Pharrell

Videoclipul ăsta îmi inspiră o întreagă reclamă H&M. Stilul hainelor, fetele, culorile...

am salvat un copil

În vis. Am visat că mergeam alături de câteva persoane pe lângă o apă înghețată. La un moment dat, o femeie a spart gheața și s-a aruncat în apă, apoi a dispărut pentru câteva secunde. Când a reapărut, a împins la suprafață un copil. Nu știu cum, mă așezasem pe marginea apei și o apucasem pe ea de o mână și pe copil de o mână. A mai venit cineva și a apucat-o pe femeie de cealaltă mână. Copilul era mic, nu știa să înoate sau să se cațere, prin urmare doar am tras de el. Când l-am ridicat, l-am luat în brațe și am început să fug cu el spre o casă. Era treaz, mă privea în ochi și i-am spus să se roage. Nu știu cum era treaz, pentru că mâinile și picioarele lui erau înghețate. Pe tot drumul spre casă îi suflam aer pe față ca să-l încălzesc. Când am ajuns acasă, a vrut să se dea jos din brațele mele. M-am uitat la picioarele lui și aveau bucățele mici de gheață, cum se formează pe o sticlă după ce o scoți din congelator. Totuși, putea să meargă și a fugit într-o altă cameră.

Posibil ca visul să-mi fi fost indus de știrile despre moartea copilului de 4 ani mușcat de câini, pentru că întâmplarea m-a oripilat într-atât încât să mă gândesc ore întregi la cât de groaznică e țara în care ne-am născut, chiar și în secolul XXI. Îmi plac animalele, dar câinii maidanezi m-au scârbit mereu. De fiecare dată când ies cu rolele se găsește cel puțin unul care să latre și să îi cheme și pe ceilalți. Nu e normal să nu putem ieși pe stradă seara târziu din cauza câinilor. Nu sunt deajuns criminalii și hoții? Eu nu vreau ca atâtea animale să moară, dar nu prefer să fiu eu moartă. Iarna trecută am trecut printr-o astfel de experiență și am avut noroc. Cât noroc poți să ai? Acela era un copil. Merită un copil să moară?! Un copil e un copil, iar un câine e un câine. Cei care iubesc câinii și se opun eutanasiei aestora ar face bine să aibă grijă de câinele din gospodăria lor sau să îi ia pe toți în curtea lor.

- M.

Ozzy Osbourne - Crazy Train

mai puțin rom, sunt deja beată

eram în tren la clasa 1
toate scaunele roșii păreau îmbibate în suc de apă sărată și sânge
draperiile erau trase și zgomotul scârțâit îmi acoperea periodic gândurile
era un vagon părăsit
și alerga cu sute de kilometrii pe oră
spune-mi
cum să lungesc un timp care nu există
spune-mi cum să stau mai mult
mi-aș dori să fi un breloc mic în formă de iepure și să te atârn lângă chei

uite niște chestii

*** Nu știu cum (având în vedere anonimitatea în care m-am autoîngropat în ultimii ani), o bloggeriță nouă a dat peste cartea mea și mi-a pus câteva întrebări. Blogul ei îl găsiți aici.

*** 64 de garsoniere și agenții, la exact atâtea am sunat. Nu am găsit nimic potrivit. Ori erau deja închiriate, ori erau prea departe, ori aproape, dar în case vechi, cu risc seismic ridicat. Cred însă că mai am o șansă...

*** Contează foarte mult familia, personalitatea părinților și suportul bănesc pe care aceștia îl oferă unui copil. Probabil că dacă aș fi făcut parte dintr-o familie care să călătorească prin toată lumea, sau să fi călătorit eu singură, să fi învățat să mă descurc singură, nu aș mai fi vrut să plec din Craiova. Cu o deschidere completă către lume, m-aș fi simțit în siguranță în orășelul ăsta mic de câmpie. Motiv pentru care îmi fac o notiță: atunci când o să ai copii, Miku hon', trimite-i în toate taberele posibile și în schimburi de experiență, trebuie să învețe să se descurce singuri și să cunoască tot felul de oameni. În al doilea rând, acum îi înțeleg pe tinerii români care studiază la universități precum Cambridge sau Yale și vor să se întoarcă în țară. Dacă îți permiți să trăiești, atunci poți să visezi să schimbi ceva. Noi, oamenii de rând, avem un singur vis: să devenim bogați și să trăim bine. Noi suntem cu un pas în urmă. Nu suntem încă în stadiul de a putea schimba ceva pentru că suntem noi înșine îngropați de vii în pământ. Din când în când tragem cu ochiul la ce se întâmplă afară, dar vedem o realitate distorsionată. Și totuși...

*** Iar s-au scumpit trenurile... oare unde vor să ajungă?! Un bilet dus Craiova-București la CFR (preț întreg) e 70 lei. Măcar de ți-ar oferi un pahar cu apă sau o baie decentă.

*** Vă mai amintiți ce spuneam în postarea anterioară despre câinii care mușcă oameni? Încă o victimă. Un copil de 4 ani a murit mușcat de un câine. Nu am cuvinte pentru întâmplarea asta. Limitele au fost depășite demult.

Miku