miercuri, 30 iulie 2014
luni, 28 iulie 2014
duminică, 27 iulie 2014
"nu mă interesează ce crezi tu, eu știu mai bine". ce?!
Să-l luăm pe X, omul comun, fără dizabilități, omul care merge la școală, are vise, speranțe etc.
Dacă e un lucru pe care l-am învățat în timp, atunci e că X nu e rău în esență. Orice sentiment negativ apare în urma eșecurilor sau în urma manifestării eșecurilor altora asupra lui X. X are un fond bun, dar de când se naște, cei din jurul lui încep să-l modeleze. Dacă cei din jurul lui își lasă asupra lui amprenta mai puternic manifestând comportamente cu influență negativă, atunci X va tinde să-și înceapă viața pe cont propriu direct cu sentimente negative.
Chiar dacă mediul în care crește X e unul preponderent pozitiv, X va acumula destul negativism din mediul exterior.
Însă nici X, nici cei din jurul lui X, fie că e o persoană pe care o vede pe stradă, fie că e mama lui, nu sunt persoane în esență rele.
Pentru că suntem setați să reținem mai ușor evenimentele urâte, X consideră că viața lui are parte de un negativism mare, că așa i-au răspuns alții, că nici el nu a avut evenimente frumoase majore etc.
Așa că de fiecare dată când X face un lucru rău, cei din jurul lui formează un cerc în care X e un inamic, iar ei sunt cei care vor să îndepărteze pericolul. X e criticat fără a i se lua în considerare substratul, fără a i se pune întrebări chiar simple, precum de ce a făcut acel lucru?, e ceva ce-l supără?, se plictisea?
Lui X, indiferent că X are 10/30/60 de ani, trebuie să i se spună de către cei care consideră că a făcut o greșeală, de ce ei cred asta și cum ar vrea ei ca X să acționeze. Așa, X ar trebui să înțeleagă ce vor ceilalți și să își pună la rândul lui întrebarea: e un compromis pentru binele lor, al lui, sau e pentru binele tuturor?
Ideea de la care am pornit era că X nu e rău, dar X, tot văzând că nimeni în jur nu are răbdare, începe să și-o piardă el însuși, purtându-se cu cei din jur exact cum se poartă și ceilalți și așa X devine o parte din gloată, gloata devine mai mare și continuă să înghită mereu alți X-și.
Concluzia ar fi că trebuie să ne oprim din când în când și să observăm ce vor ceilalți. Suntem atât de prinși în ceea ce vrem noi, unde trebuie noi să ajungem, ce trebuie noi să facem, chiar și atunci când spunem că facem lucruri pentru cei din jur, încât de cele mai multe nu facem deloc ceea ce ar trebui și îi schimbăm pe cei din jur, ba chiar îi facem să ne urască.
Ce-i drept, m-am gândit în principal la manifestarea părinților în raport cu copilul lor, dar ideea e generală, relațiile între adulți sunt identice. Nu trebuie să devenim sclavii altora, dar nici oameni care trăiesc în aceeași casă și nu se cunosc deloc pentru că nu le pasă de ce cred co-locuitorii.
mmmmmmmmmmmmm.
Dacă e un lucru pe care l-am învățat în timp, atunci e că X nu e rău în esență. Orice sentiment negativ apare în urma eșecurilor sau în urma manifestării eșecurilor altora asupra lui X. X are un fond bun, dar de când se naște, cei din jurul lui încep să-l modeleze. Dacă cei din jurul lui își lasă asupra lui amprenta mai puternic manifestând comportamente cu influență negativă, atunci X va tinde să-și înceapă viața pe cont propriu direct cu sentimente negative.
Chiar dacă mediul în care crește X e unul preponderent pozitiv, X va acumula destul negativism din mediul exterior.
Însă nici X, nici cei din jurul lui X, fie că e o persoană pe care o vede pe stradă, fie că e mama lui, nu sunt persoane în esență rele.
Pentru că suntem setați să reținem mai ușor evenimentele urâte, X consideră că viața lui are parte de un negativism mare, că așa i-au răspuns alții, că nici el nu a avut evenimente frumoase majore etc.
Așa că de fiecare dată când X face un lucru rău, cei din jurul lui formează un cerc în care X e un inamic, iar ei sunt cei care vor să îndepărteze pericolul. X e criticat fără a i se lua în considerare substratul, fără a i se pune întrebări chiar simple, precum de ce a făcut acel lucru?, e ceva ce-l supără?, se plictisea?
Lui X, indiferent că X are 10/30/60 de ani, trebuie să i se spună de către cei care consideră că a făcut o greșeală, de ce ei cred asta și cum ar vrea ei ca X să acționeze. Așa, X ar trebui să înțeleagă ce vor ceilalți și să își pună la rândul lui întrebarea: e un compromis pentru binele lor, al lui, sau e pentru binele tuturor?
Ideea de la care am pornit era că X nu e rău, dar X, tot văzând că nimeni în jur nu are răbdare, începe să și-o piardă el însuși, purtându-se cu cei din jur exact cum se poartă și ceilalți și așa X devine o parte din gloată, gloata devine mai mare și continuă să înghită mereu alți X-și.
Concluzia ar fi că trebuie să ne oprim din când în când și să observăm ce vor ceilalți. Suntem atât de prinși în ceea ce vrem noi, unde trebuie noi să ajungem, ce trebuie noi să facem, chiar și atunci când spunem că facem lucruri pentru cei din jur, încât de cele mai multe nu facem deloc ceea ce ar trebui și îi schimbăm pe cei din jur, ba chiar îi facem să ne urască.
Ce-i drept, m-am gândit în principal la manifestarea părinților în raport cu copilul lor, dar ideea e generală, relațiile între adulți sunt identice. Nu trebuie să devenim sclavii altora, dar nici oameni care trăiesc în aceeași casă și nu se cunosc deloc pentru că nu le pasă de ce cred co-locuitorii.
mmmmmmmmmmmmm.
sâmbătă, 26 iulie 2014
some b/a
am fost azi la McD. și mi-am luat happy meal. am primit chestia asta cu spiderman și am zis s-o schimb puțin. asta a ieșit :))
m.
[re]
ieri, când am coborât din tren în gara din B., am avut un moment în care m-am bucurat. era aglomerație, ba chiar îmbulzeală, mirosul specific de mizerie, de oraș închis într-o bulă în care mirosurile urâte se plimbă dintr-o parte în alta și nu ies niciodată. dar erau mulți oameni. în craiova e cam weird, că în centru sunt mai puțini oameni ca oriunde în B.; era un fel de bucurie ironică, masochistă, că m-am întors într-un oraș a cărei aglomerații îmi inspiră NYC, un oraș în care oamenii vin din toată țara exact cum se duc în nyc din toată lumea, toți cu speranța unei vieți mai bune, un oraș în care găsești iluzii la orice colț de stradă, iar vise împlinite la fel ca peste tot, aka doar la case mari.
da, e un fel de bucurie masochistă întoarcerea mea aici. din toamnă... până atunci, o să plec iarăși. că doar asta e scopul, nu? căutăm fericirea, prindem bucată cu bucată și cu cât adunăm mai multă, cu atât pierdem mai multă, iar în final, când ne resemnăm și încercăm să ne bucurăm de bucățile pe care le avem, ne ducem chiar noi... who knows where.
-mmmmmmmmmmmm.
da, e un fel de bucurie masochistă întoarcerea mea aici. din toamnă... până atunci, o să plec iarăși. că doar asta e scopul, nu? căutăm fericirea, prindem bucată cu bucată și cu cât adunăm mai multă, cu atât pierdem mai multă, iar în final, când ne resemnăm și încercăm să ne bucurăm de bucățile pe care le avem, ne ducem chiar noi... who knows where.
-mmmmmmmmmmmm.
joi, 24 iulie 2014
hmmm (proasta#1, căpșunică, prințesă) aka relațiile cu omu(leții din rezervația/grajdul personal/ă)
tind întotdeauna în relațiile cu oamenii spre o cunoaștere cât mai autentică, adică spre o desfășurare a manifestărilor în cel mai simplu mod. adică dacă vorbesc la telefon și m-am plictisit, vreau să-ți spun că m-am plictisit, râdem de chestia asta și închidem. sigur, asta dacă doar pălăvrăgim, că n-o să-ți închid dacă vorbim despre ceva mai cu sens, nu-s tâmpă. nu atât de tâmpă. mă rog, am zis că tind, adică îmi iese chestia asta doar cu Red, că ne cunoaștem de-o viață și nu cred că am putea să renunțăm așa la prietenie, de parcă n-ar fi fost. chit că se întâmplă să nu vorbim săptămâni întregi, apoi să revenim la vechile habitusuri. pur și simplu se datorează faptului că ne cunoaștem.
i mean, nu poți face asta cu oricine. dacă nu cunoști persoana respectivă până în străfundurile anusului, – metaforic vorbind, desigur – atunci n-ai cum să-i spui: bine bă, proasta #1, hai că m-am plictisit, vorbim mai încolo. e ca și cum ai ieși cu cineva de vreo 2 zile și ai începe să-l alinți căpșunică. nu numai că ar fi scârbos (aka nu-i spune nimănui așa, nici dacă sunteți împreună de ani de zile), dar acea persoană ar lua-o la fugă. asta dacă ai față dubioasă. dacă nu, o să-ți spună să te duci naibii tu și vocabularul tău fructos, că nu vrea să fie nici prințesă, nici gogoșică, etc
m.
i mean, nu poți face asta cu oricine. dacă nu cunoști persoana respectivă până în străfundurile anusului, – metaforic vorbind, desigur – atunci n-ai cum să-i spui: bine bă, proasta #1, hai că m-am plictisit, vorbim mai încolo. e ca și cum ai ieși cu cineva de vreo 2 zile și ai începe să-l alinți căpșunică. nu numai că ar fi scârbos (aka nu-i spune nimănui așa, nici dacă sunteți împreună de ani de zile), dar acea persoană ar lua-o la fugă. asta dacă ai față dubioasă. dacă nu, o să-ți spună să te duci naibii tu și vocabularul tău fructos, că nu vrea să fie nici prințesă, nici gogoșică, etc
m.
miercuri, 23 iulie 2014
zzzzzzzzzzzzzzzzzzzz
apropierea e
simplu
o statuie de gheață a fiecăruia,
unde îți este dată mână liberă
singura problemă e că pământul își schimbă polii peste vreo 2000 de ani.
raportând totul la o medie de viață omenească,
nu-i pot vedea nici-un viitor
simplu
o statuie de gheață a fiecăruia,
unde îți este dată mână liberă
singura problemă e că pământul își schimbă polii peste vreo 2000 de ani.
raportând totul la o medie de viață omenească,
nu-i pot vedea nici-un viitor
vara asta
vara asta am evitat relațiile cu oamenii. am ieșit foarte rar. am vorbit la telefon foarte puțin. la un moment dat l-am închis și l-am pus în noptieră. vara asta am băut foarte puțin. ultima oară n-am fost în stare să beau o bere întreagă. vara asta îmi e greață de tot. vara asta n-am chef să călătoresc. vara asta nu am chef de mare. vara asta am scris mai mult ca întotdeauna. vara asta am decis să renunț la breton. ei, cel puțin pentru un timp. vara asta am citit filosofie și mi-a plăcut. vara asta am cumpărat foarte multe haine. vara asta am sărit în tren chiar înainte de a pleca și am mers fără să știu încotro. vara asta e mult prea matură. vara asta vreau să dorm un somn fără vise, să mă trezesc și să fiu eu, cea de acum 4 ani. vara asta nimic nu are gust, nici măcar martiniul. vara asta am făcut pilates până nu am mai putut să mă ridic de pe jos și m-a durut fiecare bucată din corp zile în șir. vara asta am învățat să fac flotări corect, apoi am avut febră musculară două săptămâni. vara asta e exact ca vara de dinainte de liceu. vara asta prevestește ceva interesant, ca un soare puternic ce anunță o furtună cu gheață. vara asta îmi e dor de furtunile cu gheață în care ajungi în casă cu zgârieturi din care ies firișoare mici de sânge. vara asta e iarăși o vară a schimbărilor. vara asta aflu în cine mă transform. vara asta sunt curioasă. vara asta știu cât de jos sunt oamenii ca putere morală. vara asta știu că există foarte puțini oameni care gândesc la rece, iar eu nu sunt printre ei. vara asta nu are nici soare, nici lumină, nici întuneric. vara asta e pur și simplu goală. vara asta e perfectă cu toate nimicurile astea obsesiv-idioate.
m.
m.
el/ea
“Aruncă-te”, îi ceru el.
În jos se vedea apa mișcându-se încet, fără spumă. Stătea pe stâncă la câțiva metri deasupra apei și privea în gol.
„Hai, aruncă-te.„
„Îmi e teamă. Ce o să se întâmple? Ce o să simt? O să mor? Cum o să mor?”
„Lasă asta, nici nu contează. Ești aici, aici, ai vrut mereu să fii aici. Hai, fă-o.”
„Nu, nu. Vreau o altă șansă.”
„E prea târziu.”
„Unde ești? Arată-te! Nu fi laș!”
„Apleacă-te numai puțin” spuse el surâzând.
„Vino lângă mine.”
„Apleacă-te, privește-mi reflexia în apă. Așa, încă puțin.”
Alunecând de pe stâncă, reuși să-și vadă propria reflexie în apă.
„Cine ești?”, urlă ea de mai multe ori.
„Eu? Eu sunt Tot. Sunt deciziile tale, sunt vorbele tale, sunt în fiecare apropiere a ta de orice.”
„Pleacă! Pleacă!”
„Să nu-ți fie teamă. Acum s-a sfârșit Totul.”
„Ce vrei să spui?”
Plămânii îi erau inundați cu apă. Avea degetele strânse în pumni și corpul îndesat sub nisip.
„Mă doare. Unde ești? Ajută-mă!”
„Tu ai vrut să mă cunoști. Sunt tot ce e ars în tine.”
„Fă să înceteze durerea. Uite, mi se decojește pielea. Trage-mă afară.”
„Vino lângă mine.”
„Sunt moartă.”
„Așa ai fost mereu. Acum trebuie să te ridici. Privește înainte, pentru că a ars totul în urma ta și lumea o va lua de la capăt.”
„Unde-mi sunt mâinile? De ce nu pot să merg?”
„Pentru că zbori, de ce nu vrei să înțelegi? Ești Eva, Eva unei lumi noi. Ești Eva păcatelor, Eva sângelui care se varsă pentru cunoaștere.”
„Unde-i lumea cea nouă? E pustiu în jur.”
„Privește în jos. Învie cadavrele, lasă-ți cenușa peste morți.”
„Ia-mă de mână.”
„Vei fi întotdeauna singură în moarte, Eva.”
„Vino la mine”, îi spuse ea zâmbind diavolește.
Din fiecare loc în care ea îi atingea corpul țâșneau bucăți de gheață amestecată cu sânge.
„Unii sunt destinați să moară, oricât de acces la cunoaștere ar avea”, murmură el, privind-o cum cade sub tăieturile pe care continua să și le facă singură.
În jos se vedea apa mișcându-se încet, fără spumă. Stătea pe stâncă la câțiva metri deasupra apei și privea în gol.
„Hai, aruncă-te.„
„Îmi e teamă. Ce o să se întâmple? Ce o să simt? O să mor? Cum o să mor?”
„Lasă asta, nici nu contează. Ești aici, aici, ai vrut mereu să fii aici. Hai, fă-o.”
„Nu, nu. Vreau o altă șansă.”
„E prea târziu.”
„Unde ești? Arată-te! Nu fi laș!”
„Apleacă-te numai puțin” spuse el surâzând.
„Vino lângă mine.”
„Apleacă-te, privește-mi reflexia în apă. Așa, încă puțin.”
Alunecând de pe stâncă, reuși să-și vadă propria reflexie în apă.
„Cine ești?”, urlă ea de mai multe ori.
„Eu? Eu sunt Tot. Sunt deciziile tale, sunt vorbele tale, sunt în fiecare apropiere a ta de orice.”
„Pleacă! Pleacă!”
„Să nu-ți fie teamă. Acum s-a sfârșit Totul.”
„Ce vrei să spui?”
Plămânii îi erau inundați cu apă. Avea degetele strânse în pumni și corpul îndesat sub nisip.
„Mă doare. Unde ești? Ajută-mă!”
„Tu ai vrut să mă cunoști. Sunt tot ce e ars în tine.”
„Fă să înceteze durerea. Uite, mi se decojește pielea. Trage-mă afară.”
„Vino lângă mine.”
„Sunt moartă.”
„Așa ai fost mereu. Acum trebuie să te ridici. Privește înainte, pentru că a ars totul în urma ta și lumea o va lua de la capăt.”
„Unde-mi sunt mâinile? De ce nu pot să merg?”
„Pentru că zbori, de ce nu vrei să înțelegi? Ești Eva, Eva unei lumi noi. Ești Eva păcatelor, Eva sângelui care se varsă pentru cunoaștere.”
„Unde-i lumea cea nouă? E pustiu în jur.”
„Privește în jos. Învie cadavrele, lasă-ți cenușa peste morți.”
„Ia-mă de mână.”
„Vei fi întotdeauna singură în moarte, Eva.”
„Vino la mine”, îi spuse ea zâmbind diavolește.
Din fiecare loc în care ea îi atingea corpul țâșneau bucăți de gheață amestecată cu sânge.
„Unii sunt destinați să moară, oricât de acces la cunoaștere ar avea”, murmură el, privind-o cum cade sub tăieturile pe care continua să și le facă singură.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)