el/ea

“Aruncă-te”, îi ceru el.
În jos se vedea apa mișcându-se încet, fără spumă. Stătea pe stâncă la câțiva metri deasupra apei și privea în gol.
„Hai, aruncă-te.„
„Îmi e teamă. Ce o să se întâmple? Ce o să simt? O să mor? Cum o să mor?”
„Lasă asta, nici nu contează. Ești aici, aici, ai vrut mereu să fii aici. Hai, fă-o.”
„Nu, nu. Vreau o altă șansă.”
„E prea târziu.”
„Unde ești? Arată-te! Nu fi laș!”
„Apleacă-te numai puțin” spuse el surâzând.
„Vino lângă mine.”
„Apleacă-te, privește-mi reflexia în apă. Așa, încă puțin.”
Alunecând de pe stâncă, reuși să-și vadă propria reflexie în apă.
„Cine ești?”, urlă ea de mai multe ori.
„Eu? Eu sunt Tot. Sunt deciziile tale, sunt vorbele tale, sunt în fiecare apropiere a ta de orice.”
„Pleacă! Pleacă!”
„Să nu-ți fie teamă. Acum s-a sfârșit Totul.”
„Ce vrei să spui?”
Plămânii îi erau inundați cu apă. Avea degetele strânse în pumni și corpul îndesat sub nisip.
„Mă doare. Unde ești? Ajută-mă!”
„Tu ai vrut să mă cunoști. Sunt tot ce e ars în tine.”
„Fă să înceteze durerea. Uite, mi se decojește pielea. Trage-mă afară.”
 „Vino lângă mine.”
„Sunt moartă.”
„Așa ai fost mereu. Acum trebuie să te ridici. Privește înainte, pentru că a ars totul în urma ta și lumea o va lua de la capăt.”
„Unde-mi sunt mâinile? De ce nu pot să merg?”
„Pentru că zbori, de ce nu vrei să înțelegi? Ești Eva, Eva unei lumi noi. Ești Eva păcatelor, Eva sângelui care se varsă pentru cunoaștere.”
„Unde-i lumea cea nouă? E pustiu în jur.”
„Privește în jos. Învie cadavrele, lasă-ți cenușa peste morți.”
„Ia-mă de mână.”
„Vei fi întotdeauna singură în moarte, Eva.”
„Vino la mine”, îi spuse ea zâmbind diavolește.
Din fiecare loc în care ea îi atingea corpul țâșneau bucăți de gheață amestecată cu sânge.
„Unii sunt destinați să moară, oricât de acces la cunoaștere ar avea”, murmură el, privind-o cum cade sub tăieturile pe care continua să și le facă singură.