# "Singurătatea are în ea sămânța nebuniei, chiar dacă ai trăit toată viața așa, chiar dacă ești adaptat la singurătate și frustrare. Singurătate. Frustrare."Mircea Cărtărescu, Travesti, Editura Humanitas, București, 2013, p.10
# am aflat astăzi că o anume persoană mi-a citit blogul până la cele mai vechi postări. vreau să-i mulțumesc aici pentru moment. for someone who writes means a lot to be read; this way, the whole work's not meaningless. ^.^
# nu sunt fluturi, nu sunt adieri de vară. e soare sec și martini alb și nopți reci și mintea mea are accente de criptonită și aș putea – pauză pauză pauză – am nevoie de libertate, am nevoie de mine, mă pierd, privesc oamenii în ochi și le văd goliciunea și tac și nu vreau nimic în plus decât nopți lungi de beție și trupuri dezbrăcate de orice amintire; să fim noi înșine, să creăm suflete noi și să cuprindem toate simfoniile lumii înăuntrul orgasmelor.
# https://www.youtube.com/watchv=1lyu1KKwC74&index=17&list=FLqWXfXsfuCmsecPXL18t9Og
# fiecare doză de om conține o înghițitură din întreg. acum îți dai seama că ești acea picătură care face diferența?
# ipoteză
X, o persoană nouă în tagmă
Y, singura persoană care o ajută
Z, simpatia lui Y
___
X se întoarce împotriva lui Y, adică îl vrea pe Z
___
concluzie
Y ar trebui să stea la locul ei data viitoare; adică să revină la miserupsmul bucureștean din ultimele luni
# ziceam că-mi cunosc limitele. m-am plictisit.
# am avut în cap poezia asta toată ziua și am citit-o de atâtea ori încât aproape c-am învățat-o pe dinafară
"S-a dus amorul... (Mihai Eminescu)
S-a dus amorul, un amic
Supus amândurora,
Deci cânturilor mele zic
Adio tuturora.
Uitarea le închide-n scrin
Cu mâna ei cea rece,
Şi nici pe buze nu-mi mai vin,
Şi nici prin gând mi-or trece.
Atâta murmur de izvor,
Atât senin de stele,
Şi un atât de trist amor
Am îngropat în ele!
Din ce noian îndepărtat
Au răsărit în mine!
Cu câte lacrimi le-am udat,
Iubito, pentru tine!
Cum străbăteau atât de greu
Din jalea mea adâncă,
Şi cât de mult îmi pare rău
Că nu mai sufăr încă!
Că nu mai vrei să te araţi
Lumină de-ndeparte,
Cu ochii tăi întunecaţi
Renăscători din moarte!
Şi cu acel smerit surâs,
Cu acea blândă faţă,
Să faci din viaţa mea un vis,
Din visul meu o viaţă.
Să mi se pară cum că creşti
De cum răsare luna,
În umbra dulcilor poveşti
Din nopţi o mie una.
Era un vis misterios
Şi blând din cale-afară,
Şi prea era detot frumos
De-au trebuit să piară.
Prea mult un înger mi-ai părut
Şi prea puţin femeie,
Ca fericirea ce-am avut
Să fi putut să steie.
Prea ne pierdusem tu şi eu
În al ei farmec poate,
Prea am uitat pe Dumnezeu
Precum uitarăm toate.
Şi poate că nici este loc
Pe-o lume de mizerii
Pentr-un atât de sfânt noroc
Străbătător durerii!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu