Frunzăream azi dimineață mailurile, când am dat peste unul de la editura Humanitas. Nu am citit decât parțial titlul, atât cât încăpea în
telefon. Pentru scurt timp am avut senzația că e vorba despre o altă viață.
Constanța și Mamaia sunt atât de diferite cultural de București, încât uneori
am impresia că am trăit aici toată viața printre niște oameni, să spunem așa, care este nefamiliarizați cu o
lansare de carte.
Cert e că îmi e
dor de viața culturală a Bucureștiului. Nu am mai fost la o lansare de carte de
pe la începutul lunii mai, iar până atunci mergeam cel puțin o dată pe
săptămână (Humanitas are seri japoneze și încă ceva joia și marțea – diverse lansări și discuții). La fel îmi e dor de blogging (mai ales că asta e abia a 2-a oară când scriu în ultimele două săptămâni). Mai țineți minte că la un moment
dat am scris într-o postare că mă bate gândul să renunț la blogging? Nu. Nu.
Toată ziua mă gândesc la diverse articole. Am în cap înșiruite propozițiile la
rând, dar le uit pe toate, pentru că ajung seara târziu și nu mai sunt în stare
nici să mă demachiez. Așa că în diminețile din zilele libere, când rămân singură,
iau ideile de la capăt și le notez. Oricât de patetic ar suna, ceva ceva tot se
leagă.
Sunt atât de mulți
oameni în jur. Imposibil de mulți. Oameni care îmi consumă toată energia pe
parcursul zilei și seara nu mai am destulă încât să o iau de la capăt. Oameni
care te întreabă unde sunt
șervețele pentru că le e greu să arunce o privire orientativă printre mese. Oameni care întreabă orice pentru că sunt efectiv proști, inteligența
le-a dispărut de tot, creierul li s-a atrofiat de la atâta teleghidare. Oameni
care nu citesc și acest lucru se vede clar. De fapt, nici nu e nevoie să
citești filosofie sau chestii d-alea de la Litere, poți să înțelegi lumea și să înveți având un minim simț al
observării. Desigur, pentru asta ai nevoie de un minim de inteligență. Nu, pe
oamenii aceștia nu mai am răbdare să îi înțeleg. Au lumea lor în care se nasc
și mor fără să aducă ceva nou sau să încerce să înțeleagă măcar ce a fost
sau să își dea seama care-i treaba cu ei. Tu înțelegi care-i treaba
cu tine? ați putea întreba voi. Nu, nici eu nu înțeleg, dar încerc.
La asta se rezumă totul. La încercarea care te duce către ceva. Către
orice. Și mai este ceva ce trebuie să ai mereu în minte: să poți renunța
oricând la orice nu simți că îți este benefic. Să îți cunoști limitele, să încerci să le depășești, dar să știi să și renunți. Să ai mereu în minte că ești un
bun de care lumea se poate lipsi oricând. Așa că trebuie să zâmbești mereu
pentru tine.
Așa cum mi-am pierdut self-ul în primăvara asta nu îl voi mai
pierde prea curând. E necesară moartea ta sufletească din când in când. Cum
altfel aș fi ajuns să știu ce sunt și ce vreau? Murim în fiecare zi și, cu
acest dram de inteligență, devenim un fel de păsări phoenix. Sau măcar ciori cu
pene strălucitoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu