adam

< I just think that women get stuck in this, like, vortex of guilt and jealousy with each other that keeps them from seeing situations clearly. >
– wise word, adam (girls). 

vita de vie - praf de stele

în seara asta schmbăm registrul pe blog. vița în premieră, hăhă. 

.

last wish for this year
vreau să stau îngropată într-un morman de zăpadă la marginea mării
preferabil cu cineva care să mă ducă la spital în cazul în care intru în șoc hipotermic; preferabil ca acea persoană să tacă, să stea undeva în spate. sau, mna, depinde de persoană; preferabil singură, cred. de m-aș putea teleporta, ce bine ar fi; tot drumul ăla până la mare e urât.
aș vrea să mă închid, să hibernez, un somn lung, fără vise. să mă trezesc de parcă aș fi băut două cafele tari și să fiu ca anul trecut.
go. went. gone.

future

 

The heart is more lonely than we think 

Like a fish seeking water 

We can't just move miserably on to tomorrow

my chemical romance - mama

 

Mama, we all go to hell

I'm writing this letter and wishing you well

a day to remember - have faith in me

plumb - lord i'm ready now

 

un ham și o pereche de cătușe pentru buze

trimițându-i lui M. poza asta
mi-am adus aminte de generală și primii ani de liceu când vorbeam ore în șir la telefon despre viitor și nu găseam nimic potrivit; acum suntem în acel viitor despre care vorbeam și nu facem nimic, murim din ce în ce mai mult, picpicpoc o să pocnim într-o zi sau o să ne pocnească ceva, aproape că aș izbucni în plâns, dar imi e lene până să și plâng (și ar fi o pierdere de timp); Dumnezeule, tronează o lene atât de mare în venele mele și se întinde cronic în tot corpul, încât atunci când citesc îmi zboară gândul și ajung la finalul capitolului și nu-mi aduc aminte nimic din ceea ce-am citit, dar nici din ce am visat cu ochii deschiși; nu sunt în stare să scriu, dar sunt bine [priviți, vă rog, negrul din fundalul blogului (la data asta, adică 26.12.2014, blogul are fundalul negru, e complet negru și negru va rămâne până ce voi fi tristă din nou și voi ajunge la alb)], sunt bine cum n-am mai fost de ani de zile, sau poate e o iluzie, mă rog, am băut două cafele tari și mă dau mare c-o să stau să citesc ca pe vremuri. în același timp s-a dus. o să mă mint singură că am 17 ani și o să încerc să visez. cum spuneam. sunt în acel viitor la care visam cu ani în urmă și nu fac nimic din ce ar trebui. și nici n-o să fac vreodată. că doar sunt eu, din 2011, de când am blogul ăsta, tot eu am rămas, eu sub forme din ce în ce mai cretine.  cel puțin acum am diacritic (uite, mulțumesc roxana pentru asta; m-ai trezit atunci și m-am trezittttt)

vă gândiți vreodată oare fata asta n-ar trebui să tacă? eu mă gândesc, ce-i drept, dar dac-ar fi așa, noi toți ar trebui să tăcem. poate c-ar trebui să tăcem. haideți să tăcem.


m.
p.s. parcă am trăit vreo 7 (număr spus la nimereală) vieți până acum; parcă sunt altcineva în fiecare etapă a vieții; îmi aduc aminte de copilul fericit, pre-adolescenta tristă, adolescenta cretină, tânăra amețită, dusă de-a binelea, cretină până la depresie – sau o iluzie a unei depresii și voluntar, și involuntar auto-induse – și ce-o mai veni; dar nu numai asta, ci totul, chiar sunt X în Y, adică mai mulți într-unul

"era un corb / l-am întrebat de tine și nu mi-a răspuns nimic"

cele două cuvinte cretine pe care [susțin doar acum că] nu le voi [mai] spune-deține-ucide-admira niciodată sunt de fapt

simple ca salutul unui om fericit
de parc-aș spune [penibilă ca ninsoarea într-o dimineață de martie] Bacovia, Doamne, pe tine ––––– de fapt, ador poezia "Nevroză" de la pagina 22 din volumul "poezii", 1975, București, Minerva, trezește-te din morți, mă, noi vrem mai mult; prin noi nu mi-am dat seama încă la ce mă gândeam [nu gândeam, de fapt, deci nu am cum să-mi dau seama; nu pot decât să inventez valențe pentru schițe frugale]


instantanee

# "Și nimeni nu știe ce-i asta –
M-afund într-o crâșmă să scriu,
Sau râd și pornesc înspre casă,
Și-acolo mă-nchid ca-n sicriu."

- "spre toamnă", p.15

# "La grădina publică, un alcoolic francez
Se uita zâmbind la un strat cu pansele,
Pe pavilionul muzicii era un corb
L-am întrebat de tine și nu mi-a răspuns nimic"

- "[da...]", p.179

# "Iubito, cu fața de mort,
De geniu trăsnit,
De-a pururi monotonă,
Goală madonă,
De crini prăfuită –
În visul meu te port..."

- "psalm", p.115

# " Mai spune s-aducă și ceaiul,

Și vino și tu mai aproape, –

Citește-mi ceva de la poluri,

Și ningă... zăpada ne-ngroape."

- "decembrie", p.19

G. Bacovia, "poezii", 1975, București, Minerva

M.M.M.M.M.M.M.

[girls]

– like the best&the worst series for me now

Red Hot Chili Peppers - Scar Tissue

 

With the birds I'll share 

This lonely view 

instantaneous

shave the disease
throw my mind out & kill my memories
draw meaningless lines on my feet
remind me about the snow that fell while we were bleeding&burning&dreaming
a glass of lust broken inside of her guts
someone gently takes my hand and pulls me out of my bedroom's window
says goodbye while dreaming about his –
and then all the veins started to break the habit

System Of A Down - Spiders

 

The V-chip gives them sight, 

All the life running through her hair, 

The spiders all in tune, 

The evening of the moon, 

Dreams are made winding through my head

Red Hot Chili Peppers - Can't Stop

 

the world I love 

the trains I hop 

to be part of 

the wave can't stop 

come and tell me when it's time to 

"ce-ți dau, puiuț?"

O.K. poate că înălțimea mea de jumătate de ștrumf cu fața mea de copil (da' un 15 ani parcă tot am) nu ajută prea mult, dar de la asta până la ce-ți dau, puiuț, în condițiile în care e autoservire și pui pe tejghea, iar casierița tre' doar să-ți ia banii și să-ți dea restul, well, asta e cam deplasat.

hă.

https://www.youtube.com/watch?v=285OKea14Sc

m.

2014,(5) persoane, un singur mesaj

# am citit zilele trecute titlul unui "articol" de pe-un site de știri faimos în românia, dar zic să nu dau nume [fraților, oare cum sunt angajați redactorii pe siteurile posturilor de tv?!] care suna cam așa: urări de crăciun pe care să le spui celor dragi; de ce naiba ai căuta pe net urări? adică de ce nu poți să te duci la persoana aia și să-i spui ce simți tu, oricât de banal ar fi? sau măcar îmbrățișeaz-o, ar fi mai bine. să fim serioși, e de prost gust să scrii același mesaj celor 4536 de prieteni de pe fb, să trimiți un unic mesaj tuturor celor din agenda ta de telefon. nu mai bine suni sau te întâlnești cu persoanele alea de care-ți pasă, iar pe restul îi lași, oricum au și ei la rândul lor persoane importante, nu e ca și cum ție, X, ți-ar păsa că îți zic eu fie ca lumina sfintelor blablabla, din moment ce noi vorbim de două ori pe an. e de prost gust să iei un mesaj de pe net și să-l trimiți unei persoane aproapiate pentru că se prea poate să-l mai primească fix pe același și de altcineva. e de prost gust pentru că arată că nu îți pasă cât să te gândești mai mult decât durează o căutare pe google, un copy și un paste. e de prost gust pentru că nu gestul contează, ci ceea ce vrei să arăți și ceea ce oferi prin acel gest.

na c-am zis-o și pe-asta, prea îmi stătea în minte de vreo câțiva ani. :))

m.

romanța mortului

"Unde-i paznicul?
Să vină,
Să mă vadă,
Să mă cheme,
Să-mi deschidă iar cavoul
Și s-adorm din nou în paza lumânărilor de ceară!..."

"Convorbiri critice", nr.21, 1 noiembrie 1907
"Romanțe pentru mai târziu", Ion Minulescu, București: Litera, 2009, "Romanța mortului", pag. 46

-românii în magazine

vă scriu cu (aproape) ultima suflare, chiar dacă de crăciunul următor voi mânca doar conserve și pateu, nu mă mai duc niciodată la cumpărături cu câteva zile înainte de sărbători mari; lumea a luat-o raznaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

m.

e? e?

cu 5 minute în urmă:
în sfârșit niște colindători
adică nu d-ăia care zbiară sau bâlbâie 3 cuvinte

https://www.youtube.com/watch?v=83LnTnENCxA&feature=youtu.be

J.S. Bach - Choral from Cantata No.147

nirvana - dumb

 

I think I'm dumb

Maybe just happy

green day - give me novacaine

 

Tell me Jimmy I won't feel a thing

So give me Novacaine

v-i-s-e

am visat iphone-uri, teoria literaturii, schiller, bere, pastile, ovăz, lan de grâu, barcă, pisici, dihori, laptopuri, înghețată, cerșetori, călugări, egiptul, zacuscă, tren, ochi proști, foști colegi, rochii negre strălucitoare, cărți, lansări de cărți, librării, metrou, new york, vlog, versuri am pierdut șirul am deschis ochii și nimic nu era real toate erau palpabile și nimic real

arată-i c-o iu...

un fel de răspuns [?]

"Sunteți credincios? Întrebarea îmi este pusă brutal. Răspund că nimeni nu poate afirma că este credincios în mod absolut sau că, dimpotrivă, are certitudinea că Dumnezeu nu există. Ilustrez afirmția cu o anecdotă (evident, inventată). Întors din zborul său spațial (12 aprilie 1961), Gagarin merge în vizită la șefii de stat. Se întâlnește mai întâi cu numărul unu sovietic, Nikita Hrusciov, care-l întreabă: "Spune-mi, tovarășe: te întorci din cer, ai putut să constați că Dumnezeu nu există? – Vai, nu, îi răspunde Gagarin, l-am văzut, e un bătrân măreț cu barbă albă, pe un jilț de nori. – Eram sigur, exclamă Hrușciov, întotdeauna am crezut că popii au de fapt dreptate! E o catastrofă pentru URSS și materialismul istoric al lui Marx. Jură-mi pe tot ce ai dumneata mai de preț că n-o să mai spui nimănui." Gagarin jură și își continuă turneul mondial. Este primit în final la Vatican de Papa Ioan XXIII. "– Spune-mi, fiule, zice Papa. Te întorci din cer. L-ai văzut pe Dumnezeu, există? – O, nu, îi răspunde Gagarin amintindu-și de jurământ. M-am uitat bine, n-am văzut nimic. Dumnezeu nu există. – Eram absolut sigur, exclamă Papa. Am crezut mereu în sinea mea că ateii sunt cei care au dreptate."

Michel Tournier, "Jurnal extim", Humanitas, 2009, trad. Radu Sergiu Ruba, p. 149

perfume, cling cling

 

and the best 

come as you are

 

Come as you are, as you were

As I want you to be

Take your time, hurry up

The choice is yours, don't be late

And I swear that I don't have a gun

No I don't have a gun

numb

~

A Pain That I'm Used To - Depeche Mode

 

I don't see who I'm trying to be instead of me

But the key is a question of control

There's a hole in your soul like an animal

With no conscience, repentance unknown

Close your eyes, pay the price for your paradise

Devils feed on the seeds that are sown

hell, no

mă enervează franchețea realității cu care oamenii mor; fragilitatea corpului uman; M. M. spune că nu murim, noi nu murim, doar corpul moare; mi-ar plăcea să te cred, M. M.; dar nu suport ridurile luând locul tinereții și îmi dau seama că asta vine din lipsa unei substanțe interioare, a unui fel de împlinire, sau chiar ceva mai mult, dar nici nu știu ce ar putea provoca asta; ah, să nu mă luați cu împliniri familiale, astea ar fi bune doar pentru susținere morală, să știi că e cineva lângă tine când ai 39* și nu ești în stare să îți faci un ceai etc; god, cel mai tare mă sperie faptul că nu aș fi în stare să fac față unui adevăr universal, că eu întotdeauna vreau mai mult, dar rareori știu ceea ce cer; e un fel de plăcere auto-distructivă, dar einstein said it, omenirea nu e pregătită pentru a afla anumite chestii (și totuși a zis că ceva se va întâmpla la vreo 70 de ani de la moartea lui, au trecut 59 de ani din 1955, ă?, calculai bine?)

the sun found us today, welcome, god, fuck us hardly to last 'til the next time.
bo go shi paw yo.

-

 

aș putea să mor și aș fi fericită

dacă diavolul mi-ar îndopa melodia asta în timpane

fuziune, bucurie

"Un soi de mulțumire cam ciudată pe vremea aceea. Fără întâlniri, fără invitații la masă, fără program, fără bani. Perioada de aur când n-aveam nici un prieten."

Henry Miller, "Tropicul cancerului", trad. de Antoaneta Ralian, Iași: Polirom, 2011, pag 18

midnight coffee, dennis kuo

 

let's read, now

let's sleep

noaptea târziu, reflecții

Mă întreb de unde vin astea, de unde vine ura, de unde vine dorința de a avea ceva, de unde vine dorința de cunoaștere, de unde vine lenea, de unde vine nepăsarea, indiferența, unde se duce dorința, unde se duce iubirea sau iluzia iubirii, de ce toate astea sunt mai fragile decât un fulg de zăpadă într-o mână goală.

Când mă gândesc la toate astea, la cum apar și dispar, la cum ne influențează și cum ne schimbă, nu pot să nu mă întreb dacă le trimite cineva, dacă ne privește cineva, extrapolând, dacă chiar există cineva atotputernic, dar ideea asta a unui Dumnezeu care are o carte (chiar și ipotetică) în care scrie sau în ale cărei pagini desenează ceea ce noi urmează să facem mi se pare oarecum idioată. E prea romantică și îmi pare exagerată mai ales când privesc răul din lume, când privesc sângele care se scurge în gurile de canal, dar iarăși apare o altă idee, a Diavolului, a reprezentării răului absolut, care are și el cartea lui sau poate are doar un pix cu care mâzgălește în cartea lui Dumnezeu și așa apar toate întorsăturile astea.
Rațional vorbind, ar trebui să citesc niște studii de psihologie și probabil că aș găsi niște răspunsuri. Intuitiv vorbind, probabil e vorba de mediul în care trăim, e vorba de soare, de ploaie, de modul în care un străin trece pe lângă mine și-mi influențează percepțiile și acțiunile etc.

Vreau să știu pentru ce învăț, pentru ce citesc, pentru ce mă educ/sunt educată.

Dacă recitesc propoziția anterioară, văd naivitatea sensului, naivitatea cu care am gândit-o. Din moment ce vreau să cunosc, înseamnă că trebuie să mă pregătesc pentru ceva. PENTRU CE?! Ne găsim singuri scopuri în viață, ne modelăm viața în așa fel încât să nu ne plictisim, sau ne plictisim cât ne ține punga în așa fel încât să nu ne lăsăm să murim de foame, sau chiar nu avem destulă determinare și ajungem să murim de foame.

Mă gândesc la tot ceea ce simțim ca la niște iluzii, un fel de umbre ale noastre. Mă gândesc la cât de multe simțim, la cât de săraci suntem în simțuri de fapt, la cât de puține știm, oricât de multe am crede că știm, oricât de mult am studia. Și mă întorc la întrebarea care mă trage de păr de ceva timp: pentru ce încerc să învăț, pentru ce citesc, pentru ce scriu? Pentru ceilalți? Să las ceva în urmă? Pentru ce?
Voi muri eu, vor muri ei, au murit toți. În fiecare zi se întinde pomelnicul ăsta și se tot întinde și nu pare să crape, nu pare să se oprească, corpurile noastre continuă să fie arse.

Mă întreb ce ne împinge să acționăm așa cum acționăm. Desigur, până la o limită este vorba de educație, iar educația depinde de mediul în care fiecare individ trăiește. Dar instinctul este mult mai puternic. În situații critice, oamenii se transformă. Toate astea de mai sus, toată educația, toate se schimbă. Se sting luminile din ochii noștri și ceva în noi moare și suntem gata să omorâm la rândul nostru.

Problema cu ceea ce simțim de-a lungul vieții este că toate acestea costă. Viața, în primă instanță, e gratis, o primim, ne este dată pur și simplu, nu cerem, nu știm, dar apoi tot ceea ce urmează costă, de parcă viața ar fi la început o perioadă de free trial, apoi trebuie să plătești pentru fiecare nimic, pentru fiecare căzătură în baltă sau săritură într-o groapă plină cu baloane de spumă. E uimitor cum fiecare săritură, deși atât de scumpă, te aduce mai aproape de finalul jocului, mai aproape de ceea ce este mai rău, mai aproape de moarte.

Prin urmare, de ce facem lucruri în viață? De ce vrem să evoluăm? De ce am evoluat? De ce stagnăm? De ce simțim că suntem epuizați, că fiecare punct din corpul nostru și-a uitat scopul, un scop pe care de fapt nu l-a avut, nu l-a pipăit niciodată, ci doar i-a văzut umbra?

Ce ne determină sentimentele, indiferent de natura lor? Dintre sentimente, cel mai curios este ura. De ce urâm? De ce ne lăsăm cuprinși de ură și distrugem în jurul nostru? Pentru ce distrugem, dacă noi o să murim oricum? De ce simțim nevoie să mergem până la capăt cu distrugerea? Apoi, de ce simțim nevoia să ne autodistrugem?

Te întreb, oricine ai fi și îmi poți răspunde, îmi poți spune cine a pus aceste cuvinte în mintea mea?

Da, înțeleg, creierul meu trimite impulsuri și îmi mișc aproape fiecare parte a corpului. M-am deprins cu lucruri, spre exemplu, cu anumite mișcări precum trecerea în timpul culorii verzi la semafor, instintul de a mânca atunci când simt nevoia, mă feresc de lovituri, îmi retrag mâna instantaneu când ating ceva fierbinte, dar și un animal face asta.
Ce mă diferențiază de el este puterea de a analiza, spiritul de observație care-mi provoacă introspecția. Gândirea, faptul că aleg să-mi privesc mișcările, puterea de alegere, puterea de concentrare. Și tot ce ține de acestea. Cine ghidează lucrurile astea? De ce le ghidează?

Și până la urmă… până la urmă învăț și vreau să cunosc din egoism. (De unde vine, cu ce scop apare, e și el instinctual, dacă da, până în ce punct?) Dar motivul pentru care o fac, ideea finală nu există. Acțiunile de geniu sunt împinse de o forță exterioară, sunt sigură de asta. Sunt lucruri care apar pur și simplu și par a fi eșecuri maiestuoase, apoi se transformă în opera de artă. Sau rămân eșecuri.

În tot acest timp, cât suntem aici, pe Pământ, suntem conduși de o mulțime de paradoxuri. Ideea că și binele și răul s-ar putea întâmpla în același timp mă trage în jos. Nu pot să învăț, nu pot s-o fac gândindu-mă că o să mor și că eternitatea (aici, pe Pământ) nu există. Nu pot să fac nimic pentru alții, pentru că și ei or să moară. Și în același timp nu pot să nu fac lucruri. Dar nu pot să nu mă gândesc și să îmi doresc eternitatea pe Pământ pentru că un alt plan nu am descoperit încă. Mă gândesc că sunt unul dintre cei neștiutori, ca în Mitul Peșterii lui Platon, mă gândesc că eu nu am părăsit încă peștera, aceasta este singura realitate pe care o cunosc, o realitate care ar putea (și probabil că și este) să fie doar o reflexie, o umbră a lumii reale.


01:09 a.m.
Pentru ce scriu, pentru ce mă gândesc la astea, cine se joacă, cine tastează în mintea mea, cine îmi aranjează cutele minții?

Oh, ăsta e un joc în care nu o să câștig niciodată. Lanțurile cu care sunt legată în această Peșteră sunt prea mari, prea grele, prea bine înfipte în jurul încheieturilor mâinilor mele, iar ochii-mi sunt acoperiți de cârpe murdare, groase, îmbâcsite, în așa fel încât nici măcar reflexiile de pe pereți nu pot să le văd.

Pot doar să mă întreb ce-i cu gemetele, ce-i cu mugetele astea distorsionate care se aud de atâta vreme.

Daniel Barenboim: Beethoven Sonata No. 8 Op. 13, Pathetique

instantanee

# curs la facultate, același prof. căruia i se părea amuzant cum se pișă câinii: mai mult ca sigur fiecare dintre voi, fetelor, ați început câte-un roman sau ați scris câte-un vers într-un colț de pagină, dar nu cred ca vreuna dintre voi să ajungă departe cu scrisul

cu alte cuvinte, don' prof., noi suntem proastele de la curu' vacii, right?
ceva mai târziu, spune împăciuitor: desigur, voi sunteți frumoase, deștepte, vă folosiți de ce aveți și ajungeți departe.
oare el se crede? oare hamsterul meu mort l-ar crede?

# M., acum vreo săptămână: mai știi când ne-am îmbătat acum vreo lună și ai plâns?

de plăcere, dăăă. ca întotdeauna

# e întunecat, m-am săturat de atâta lumină artificială pentru mai bine de jumătate din zi, vremea e rece, în București nu ninge, plouă, e urât, urât

# parcă m-aș reapuca de japoneză, pian, coreană, germană, pictură, design, pilates. cel mai probabil o să le iau la rând și o să-mi mai adaug câte-un capitol din fiecare în memorie. adică o să citesc manga, o să mă prostesc la pianul lui red și o să mai învăț puțin dintr-o melodie, o să mă uit la seriale coreene (cică Heirs e mișto, eu am văzut 2 episoade și meh, nu e cine știe ce până acum, dar e cu Lee Min Ho și ne place, place, place), o să îmi iau cartea de germană de la Craiova, o să pictez vreo chestie pe care s-o atârn undeva (văzusem niște idei drăguțe cu desene pe sulurile de șervețele de bucătărie, apoi agățate cumva – design de Crăciun or smth –, o să modific poziția mobilei prin casă și o să fac pilates până la epuizare.

# "Vremea va fi în continuare nefavorbilă, spune el. O să mai fie calamități, moarte, disperare. Nicăieri nu e nici cea mai vagă urmă de schimbare. Cancerul timpului ne mănâncă. Eroii noștri s-au sinucis sau se sinucid acum. Deci eroul nu este timpul, ci atemporalitatea. Trebuie să ținem pasul spre pușcăria morții. Nu există scăpare. Vremea n-o să se schimbe."

Henry Miller, "Tropicul cancerului", pag 5, Polirom, 2010, trad. de Antoaneta Ralian

drummmmmmmmmm

bufniță
și șoarece
scuipă-mi încheiturile mâinilor, în spatele tăriei
vodka
și modul în care câinele se zgribulește sub geaca unui cerșetor autentic
capul plecat pe masă, halatul galben-verde-roșu, culori amestecate, copiii mor în brațele mamelor
în îmbrățișări slabe oasele lor se rup
cântă
cântă-mi, mamă,
ultimul
ul-
ti-
mul
drum

Arch Enemy - Nemesis

Bătrânii, "boșorogii"

Sunt grupuri pe facebook, grupuri de genul "ești din orașul X dacă..." și la fel este unul și pentru Craiova.
Pentru că-mi apar în newsfeed, mai arunc câte un ochi. Câteodată apar și postări funny, precum o fotografie în care erau niște oi într-o stație de autobuz (Craiova, totuși?!), dar astă seară am văzut una în care era scris ceva de genul ești din craiova dacă urăști boșorogii din RAT (regia autonomă de transport craiova). M-am gândit la bătrânii din autobuzele din București, disperarea lor de a prinde un loc, de a se urca primii.

Mă gândesc că este și vina noastră. Avem o societate care nu are deloc în vedere ajutoare serioase pentru partea bătrână a populației. Oamenii aceștia care se îmbrâncesc în autobuz au avut cândva 20 de ani. Noi avem 20 de ani, mai mult sau mai puțin. Noi vom deveni ca ei? Suntem noi niște boșorogi în haine de tineri?

Mă întreb cum vom fi noi când vom avea vârsta lor, dacă vom avea vreodată vârsta lor. Imaginați-vă că vă doare corpul, că sunteți bolnavi, că pensia abia acoperă taxele către stat, că aveți copii și v-ați dori să le dați și lor ceva, că trebuie să vă cumpărați medicamente, că trebuie să mâncați, să cumpărați și lucruri pentru casă, lucruri necesare precum detergent, săpun etc Apoi gândiți-vă că oamenii aceștia sunt un fel de studenți, da, sunt la fel de săraci ca studenții, doar că ei au mult mai multe lucruri de plătit ca noi și poate mai puțini bani. Pe ei nu-i mai susține nimeni. Și pe deasupra nu-i mai ajută nici corpul.

Gândindu-mă la asta mi-au dat lacrimile în metrou, la fel ca acum 3 luni în Craiova, la spital, când am văzut asistentele cum țipă la bătrâni. Nu e corect.

ambulanță, hă, asistentă, hăhă

acum vreo 2-3 săptămâni mi-a fost rău, nici nu mai știu de ce
am sunat salvarea

după ce mi-a pus perfuzia, asistenta a început să mă întrebe de picturile atârnate pe pereți
dar tu ești o persoană mai... întunecată, nu? văd că ai mult negru în desene; ești mai așa...


nu știu exact
dar uneori mă întreb

nu mă mai întreb nimic
pass me the beer





next one, next one, next one
promit, promit că nu fac nimic prostesc


apoi chem din nou ambulanța.
lol.

-

ex.pe.ri.ment

mă uitam în oglindă cum mi se formau lacrimile în ochi, cum cresc. le păstram chiar în chiuveta ochilor, chiar acolo în mijloc, să nu cadă. creșteau, se adunau, crescând vedeam sarea din ele și viciul cu care erau trase spre suprafață
mi-am dat cu ruj pe buze și am privit în oglindă cum mi se formau lacrimile în ochi. le-am privit în ochiul drept, am privit moartea pe care ele o cântă. vedeam mâinile mici din carne care le aduceau la suprafață. venele ochilor, roșul ochilor, laptele care se scurge înainte ca ele să cadă.



fată, lasă ironia, las-o naiba. o dată la câteva luni cad și mă întreb cât timp vor mai fi oameni în jur să mă prindă, să mă ridice. sau poate că

ochii scuipă zeama asta mai des, mai des, poate nu-mi dau seama, poate că



mă uitam în oglindă și nu puteam vedea nimic.

ELUVEITIE - Omnos

Hey, pretty young girl

What are you doing in the forest alone

So far from all beings?

Hey, handsome boy, come here!

Let us pick some flowers

in this forest together!

I am not a boy, I am the bad wolf

In the woods I hunt

Hunt for the flower of your youth

Well, wolf, let us play a game

Let us dance a joyful dance

Let us sing decent songs!

I don't like children's games

I like playing sinister wolf games

In the depths of the forest, with you

Wild wolf, do whatever your heart longs for

But I beg you: Stay with me!

No, girl, I'm not staying with you and don't love you!

Never loved you!

I was a fair and pretty girl

Now I'm poor and overcome with shame

Now only the deep pond awaits me

ARCH ENEMY - My Apocalypse

Neglecting existence, repulse and repent

An endless journey into the morbid

Whispering voices distorting all senses

Buried beneath a scattered heart for all too long

pentru că-s cam proastă, dăă

# vorbeam cu M., care era în baie, despre gelul ei de duș. red e la telefon.
red: ești singură?
eu: nuuuu, purtam o conversație cu fantoma casei despre gelul de duș

# eu: am citit jumătate din roman, deci mai am jumătate, înțelegi?
red: aha, interesant, da, da, continuă (aka not interested)
eu, după un moment de tăcere: vezi că-s proastă? auzi la mine. am citit jumate, deci mai am jumate, de parcă aș putea să am mai puțin sau mai mult.

instantanee

# blogul ăsta se cam duce. da, s-au dus multe și se duc din ce în ce mai multe. păi... cred că mă duc și eu.

# din dășteptăciunea internetului, fortune cookie: accept something that you cannot change, and you will feel better

# goooooooooooooooooooooooooooooooooooooooooool, mamă ce gooooooooooooooooooooool urlă la mine

de ce nu ninge? să ningă, să mă îngroape.

lasă-mă să mor de foame

lasă-mă să-ți scot ochii

lasă-mă

lasă.

la

ia

mă

de m â n ă

și

aruncă-mă.

# mama nu știe ce să spună niciodată

tu spui prea multe, nu spui nimic

eu

eu

eu

–

nu
există

gooooooooooooooooooooooooooooooooool, frate, goooooooooooooooooooooooooooooool

alb

e golul alb

vomit verde, roșu, negru, alb.
stricat ca o cizmă ruptă.

in the dark of the night

 

In the dark of the night, I was tossing and turning

And the nightmare I had was as bad as it can be

It scared me out of my wits

A corpse is falling into bits

Then I open my eyes and the nightmare was me

*dintre desenele copilăriei*

this world - selah sue

aici nu știu

m-am gândit să-mi fac și eu tema o dată în semestrul ăsta, să o fac integral. aveam de tradus propoziția [...] a young couple, married just in time, accused of murdering their six-month old child. apoi m-am gândit la avort, la crime, la ce îi determină pe oameni să ia anumite decizii, sau ce îi împinge către unele acțuni fără să gândească la rece




asta vine de la o persoană care nu cunoaște detalii privitoare la lege. vorbesc aici strict moral

de ce e legal să omori un copil nenăscut, desigur, într-un stadiu de dezvoltare primar, și nu mai este legal să-l omori după ce l-ai născut? e tot copilul tău.


dar. practic, un copil de o lună (intrauterină) ar putea fi comparat cu unul de 5 ani, iar un copil de 7 luni (tot intrauterin) poate fi comparat cu un om de 60 de ani. sunt etape diferite ale existenței. în coreea, la vârsta unei persoane, se numără și anul intrauterin; ei sunt mai aproape de realitate.

știu, copiii omorâți (sau hai să-i spunem fetus, ca să știm exact despre ce vorbim) sunt copii nedoriți și cel mai probabil viața lor ar fi destul de grea. dar părinții (atât mama, cât și tatăl) – consider eu – au comis o crimă.




în același timp pun și întrebarea următoare: și dacă au comis o crimă, ce?




ei bine, nu știu. moral, nu consider avortul o variantă. până la urmă trebuie să ne asumăm acțiunile pe care le întreprindem.



nu, chiar nu știu.


LATER EDIT
apoi mă gândesc că oricare dintre noi nu ar fi putut exista, că oricare dintre mame ar fi putut face avort, că noi am fi putut fi oameni, dar am fi fost uciși de propriile mame

once upon a december

 

this place is like a memory from a dream

seară

știți, știți

sentimentul când chiar vreți să spuneți ceva, dar e prea mult și nu știți care sunt cuvintele pentru asta?
uneori, uneori vreau să scriu, dar mă las mințită de

nu pot scrie la laptop, nu am chef de tehnologie
nu pot scrie într-un caiet, nu pot să adun ideile, e prea direct

și seara se încheie nescriind nimic