de ce să fie moartea o încercare?

spun oamenii, la înmormântări, sper să treci cu bine peste această încercare

pe lângă faptul că moartea e un fapt, un fel de capăt de drum, o stradă închisă peste care (în anul 2015) nu ai cum să treci, lucru la fel de imposibil de imaginat precum zborul cu avionul pentru un om de acum 2 milenii, mi se pare o desacralizare urâtă a morții

mortul nu mai spune nimic, dar cei care rămân în urma lui simt lipsa respectivei persoane, prin urmare, în funcție de cât de apropiată le-a fost și un anumit grad de durere. însă moartea, pentru cei care rămân în urmă, nu-mi pare o încercare. e un fapt. persoana X nu mai este. nu e ca și cum ai avea un examen pe care trebuie să-l iei. nu e o bârfă peste care să treci. e moarte, finito, ceva care nu se schimbă. nu ești cameleon, să treci peste pierderea cozii. trebuie să ai conștiința morții, a unui fapt cert, a ceva natural. desigur că doare. dar de ce să consideri moartea cuiva o încercare?  mai degrabă ar fi o încercare pentru cel care moare, nu? că doar el e cel care nu știe încotro merge și ce devine.


la fel și cu babele bocitoare [URLĂTOARE]. ce sens?!

M.

biblioteca Facultății de Litere, tărâm interzis

în urmă cu vreo 3 zile am mers cu A. la bibliotecă să împrumute o carte. biblioteca închisă, deși în timpul programului. una dintre bibliotecare e pe hol, o așteptăm să vină. vine, încearcă să intre, nu poate. vreo 10 minute se plimbă între diverse săli pentru a găsi o cheie. ne tot zâmbește complice. se întoarce, descuie, vede că cealaltă bibliotecară era înăuntru (adică în bibliotecă). intră în bibliotecă. dăm și noi să intrăm. ea ne trântește ușa în nas, apoi o încuie pe dinăuntru. A. apasă pe clanță. ușă încuiată. ne uităm una la cealaltă. da. la Litere e foarte clar, biblioteca e tărâm interzis.


oricum, scriam cu ceva zile în urmă că, mai nou, la Litere nu avem voie în bibliotecă, dar mă gândeam că, totuși...

nirvana - dumb

 

I'm having fun

I think I'm dumb

Or maybe just happy

trebuia să fie instantanee, dar ajunsei la design interior à la miku

# poți cunoaște foarte bine un om intrând prima oară în casa lui.

cu ceva ani în urmă, stând de vorbă cu cu S. și o profă destul de tânără de engleză, ne-a spus că noi două părem de la distanță prietene foarte bune, dar că nu își imaginează cum, pentru că eu par foarte întunecată, introvertă, opusul unei persoane vesele și pline de viață, pe când S. era exact în antiteză cu mine, plină de culori, excesiv de zâmbitoare, amabilă, comunicativă. ne-a spus că prima oară când ne-a văzut, asta i-a fost impresia, dar că imediat ce ne-am așezat la masă să vorbim și să ne predea, a văzut că era invers, S. scria poeme cu tente sadice, proza ei ducea, la fel, într-o zonă întunecată, și deși zâmbitoare, gândurile ei aveau mai mereu tente pesimiste, pe când eu spuneam întotdeauna că va fi bine. practic amândouă eram puțin din câte ceva, și acesta motivul pentru care ne înțelegeam foarte bine.

dacă intri în casa cuiva, în primă instanță vezi două lucruri: felul în care e decorată casa și gradul de curățenie, dar prin curățenie mă refer la absența mizeriei de tipul mâncării stricate, nu a împrăștierii. împrăștierea are diverse motive, deci să nu ne legăm de ea.

mie, spre exemplu, absența elementelor decorative într-o casă în care un om stă de mai bine de un an îmi inspiră, dacă nu lipsă de bun gust, atunci lipsă de vlagă. îmi pare un om pe moarte (o moarte hmhm psihică), un om care se simte singur și nu ia atitudine. oricât de minimalist ți-ar plăcea să trăiești, poți face din minimalism o "operă de artă" de cartier care să impresioneze ochiul care te vizitează. culorile sunt importante, culorile contrastante, dar care să nu fie opulente. roșul aduce multă, multă viață într-o casă. un tablou pe perete (mai ales în bucătărie – mi-am dat seama că oamenii au obiceiul să nu decoreze bucătăriile, se rezumă strict la mobilier, uitând complet de pereții goi, morți – mie îmi pare că bucătăriile fără măcar un element de decor sau cel puțin o schimbare de culoare sunt neprimitoare, mai degrabă vrei să pleci de acolo, decât să stai dimineața în liniște și să bei un ceai, să zicem); și, la fel, mi se pare important să ai o sursă de unde poți asculta muzică. radio, calculator, orice. o casă fără muzică e o casă leșinată. la fel, niște flori într-o vază schimbă aerul și aduc eleganță, dar nu zeci de ghivece cu flori, căci nu îți aduci o bucată de junglă pe balcon.

oricât de puțini bani ai avea, e imposibil să nu poți face casa să zâmbească. fie că îți pictezi singur ceva, chiar și niște linii roșii pe o coală albă, apoi înrămată, schimbă atmosfera.

și asta doar pentru că oamenii nu sunt constant fericiți sau, cel puțin, pozitivi, și ceva trebuie să fie la îndemână pentru a aduce un zâmbet. și aș zice că asta-i doar părerea mea, că unii se pot simți bine și într-un apartament aranjat fără gust sau nearanjat deloc, dar nu pot să nu mă întreb dacă chiar se simt bine, or pur și simplu nu se simt destul de determinați să facă ceva, dacă sunt fericiți când intră în casă și-i întâmpină un aer închis, trist... sau dacă pare trist doar pentru cel ce vine din afară.

Bucovina - Spune tu, Vânt

nina simone - i want a little sugar in my bowl

bătrânul și câinele

un bătrân și câinele său merg pe-o străduță îngustă din spatele blocurilor de la Unirii, undeva în apropierea librăriei bizantine
bătrânul are părul alb, alb de parcă i-ar fi răsărit zăpadă, de parcă ar fi nins din interiorul lui înspre lumea exterioară, cine știe, se poate, să nu intrăm în detalii. merge puțin adus de spate, cu o mână în șoldul drept, iar cu cealaltă strângând bine o funie la capătul căreia merge încet un câine care, cel mai probabil, fusese cândva al străzii. câinele merge țanțoș, într-un ritm ciudat, de parcă ar fi un cal tânăr care-și poartă potcoavele pentru prima oară. aproape că pot auzi zgomotul pe care-l fac unghiile sale izbite de asfalt. are blana murdară, ciufuri ciufuri strânse în ghemotoace încâlcite, iar mai sus, spre burtă, blana îi e împărțită în straturi fragmentare, decolorate, care se termină în fâșii lungi, subțiri, cu vârfurile închegate în nămol.
are o privire superioară, un fel de privire a omului complexat, a omului care nu poate, care nu are cum, o privire plină de teamă și dorința de a părea mai mult, mult mai mult decât ceea ce se vede cu ochiul liber.
e superb modul în care cei doi merg pe strada asta, cum trec printre oameni, doi bătrâni în mijlocul nicăieriului, un timp care aleargă contra lor, cine știe încotro merg ei de fapt
câinele se oprește, deși stăpâne-său nu mergea oricum prea repede, și privește într-o vitrină cu geamuri negre. pare că-și privește reflexia sau chiar mai departe de ea, mă privește în treacăt și pe mine, apoi își ridică ochii la bătrân. cei doi se privesc, vorbesc, cine știe cum, din priviri, apoi își continuă drumul la fel de lent ca și până atunci
e ciudată funia cu care e legat câinele, dar mai ciudat e felul în care el privește lumea cu ochii lui mai umani decât ai oamenilor care trec pe lângă el, de parc-ar fi un suflet ce-și caută răscumpărarea și e prins pentru cine știe cât timp în trupul unui animal zdrențăros

can't n.

una-alta-

interviu la metrou

îmi fu furat telefonu'. mă crezi, mă, că primul gând fu: ce bine? ce bine că, gata, sunt liberă. că m-am săturat de tehnologia asta care mă urmărește, efectiv, peste tot? m-am săturat să intru într-un magazin și să fie totul filmat, să merg la facultate și să fie totul filmat, să intru în biserică și să fie totul filmat etc

dar de ce?

pentru că am nevoie de o pauză de la lipgloss (deși nici nu folosesc, înțelegeți aluzia), fițe, am nevoie de o pauză și de la cafea (deși de-o săptămână rezist aproape bine fără), am nevoie de viața la țară, de un capăt de lume, de cărți, lumină slabă, mobilă veche din lemn, poate chiar și zăpadă, dar numai dacă e să stau în vârful muntelui.


vine metroul.

și, totuși, cât timp vei rezista?

o zi, cel mult două, îi răspund. apoi voi vrea din nou un telefon dual sim. cu toate astea... chiar o să prelungesc, o să profit de toată situația asta urâtă. și o să beau ceai de la automatul de cafea, cu toate că e printre cele mai proaste ceaiuri posibile. chiar dacă nu e negru ca ochii lui cafea-irish-fără-lapte-zis-înaltul-de-la-facultatea-de –

Annie Fischer, Schubert Piano Sonata No. 20, D. 959 (1984)

candel

lumina se scurge printre picăturile de ploaie uscate pe geam,
e un fel de furtună – nu-mi dau seama dacă afară sau în interiorul ăsta luminat de razele preacaldepreavesele
atât de prea că mai mult urlă a frică decât a bucurie

la piața muncii e grindină
și niște tipi într-o mașină ne fac semn să urcăm
cinelasătoatăprostiaastaneștearsășidece?

e liniște, atât de calm e totul
iar în bucătărie miroase a flori și inimi candel 

fascinație

nu înțeleg cum funcționează capitolul ăsta. cum devenim fascinați de un anume lucru pe care alții îl consideră banal și viceversa? de ce considerăm normal ceva care ar trece de fapt ca anormal? și invers. de unde atâta diversitate, pentru ce, încotro?

Red Hot Chilli Peppers - The Zephyr Song