god i know no good title

# combinarea nevoilor.

odată ce acel punct comun (benefic sau nu) al nevoilor a ieșit cumva din discuție, reorientarea lor este absolut necesară. ce mănânci, cum te speli, produse de întreținere, bani ș.a.m.d. se transformă într-o nebuloasă adâncă și (re)începi să privești totul de undeva din adânc.

chestia e că toată treaba asta are ecou. mă rog, felul în care privești ce privești se răsfrânge asupa lumii cam ca atunci când ai o cască în ureche și auzi dar nu înțelegi ce spun oamenii. și toate oscilările astea între viața e cel mai bun blabla, viața e cretină și suge blabla (în engleză sună mai bine, în română are emfază) devin la un moment dat inutile.

atât de inutile că nimic nu te mai poate scoate din sărite. ajută să falsezi așa aiurea doar de dragul de a mima reacțiile normale. e drăguț să mimezi reacții. așa poți să observi mai bine reacțiile reacțiilor tale. și la scurt timp totul se îndreaptă.

vorbesc prostii. entuziasmul nu scade nici măcar în momentele cele mai grele. entuziasmul e speranța aia că încă trăiești și mai ai o șansă. entuziasmul –––

își bagă (insert paraziții here)

# concluzia e că trebuie să îndepărtezi mucegaiul cumva. dar știi, dacă nu era mucegaiul, n-aveam penicilina.

#(pe wikipedia scrie: "În mai puțin de un secol de când penicilina fost descoperită, antibioticele au salvat peste 200 de milioane de vieți" –> chestia e că oamenii aceștia salvați de penicilină tot au murit/vor muri).

vede cineva gaura de vierme din tavan?

# despre obișnuință/dependență. predica I. ziua 1.
cum spuneam, delirul nu poate fi oprit, dar –

mă gândeam duminica trecută în timp ce ploua la faptul că am devenit atât de dependentă de toată tehnologia asta că, dacă rămân fără telefon, în primă instanță nu știu ce să fac. e adevărat, în metrou e ok. dacă nu te holbezi în telefon, te holbezi la oameni. și când vine vorba de holbat, mă abțin cu greu, așa că telefonul e un device bun.

dar am devenit atât de dependentă că nu mă pot abține să nu verific din 5 în 5 minute ceva. și dacă nu e nimic nou, verific ora. vremea. calendarul.

telefonul ăsta e vital. cartela cu minute aparent nelimitate e vitală. împreună au creat monștri din oameni, dar mna.

# corpul meu percepe căldura asta de afară ca pe o invitație la mare. unde mai pui și că e o dubiță (dubioasă) care vinde mâncare fat&furious or so și oferă melodii specifice.

# e ciudat cum dintr-o dată toate planurile alea clare, exacte, absolut de neschimbat, se duc. și e interesant felul în care cu un oarecare minim de efort te întorci la o viață care – poate – ți se potrivește ca o mănușă (mânușile, de fapt, nu se potrivesc atât de bine; sunt mari, chiar și alea de piele; fac mâna să arate ciudat și nu, nu vin mulate pe piele decât dacă sunt din latex, dar nici atunci perfect /// așa că e aiurea expresia asta, dar e bună în context, e clasică, merge, merge și-așa) pentru că ești tu și e bine să fii tu, ești mulțumit și trist, mulțumit și fericit.

# nu de alta, dar într-o zi s-ar putea chiar să și mori. și asta ar fi urât din partea vieții, nu?

#dragostea ține mai puțin ca un hamster

# cum stăteam eu așa frumos în pat gândindu-mă la cine știe ce (pentru că ai posibilitatea de a te trezi la 9, dar somnul fix în ziua aia nu e) îmi dau seama de o chestie: e prima oară când mă trezește rotița hamsterului. și tot gândindu-mă la hamsteri, la cat de sensibili sunt (și hamsterul ăsta e pe ducă), mi-a venit ideea asta cum că dragostea ar dura mai puțin decât viața unui hamster.

adică așa:
un hamster normal trăiește în medie 3 ani. sunt unii care trăiesc 4 sau 5, dar sunt rari și nu o să știi niciodată dacă atunci când iei hamsterul o să fie unul din aceia cu gene bune și o să trăiască mult. la ce poți să te aștepți e să moară oricând. nu știi când îl trage curentul, se taie într-un vârf de scobitoare, se aruncă singur nemernicește din pat într-o disperată acțiune a unei iluzii a lumii mai bune de afară

hamsterii pitici țin viața în ei chiar mai puțin. 1 an, hai 2, în cel mai bun caz.

așa că, na, poftim.

a fost odată o seară boemă de corporatist

#de atât de multă privare de somn s-a ajuns la un fel de depravare a minții.

# mai vreau să spun că urmărindu-le pe femeile de serviciu cum strâng gunoiul în fiecare seară mă pune pe gânduri. mă rog, nu ca și cum ar fi vreo dilemă existențială, ci 1. îmi aduc aminte de vara în care am lucrat la mare ca ospătar (ospătăriță, hm), 2. lumea asta e a naibii de tâmpită.

stai așa și te gândești ce-o fi în gândul lor. ospătărița-eu eram încântată să lucrez cu oamenii, dar spre sfârșitul serii îmi venea întotdeauna să le arunc berile în față.

mă gândeam așa, că pe fețele unora dintre aceste femei de serviciu (cred că funcția are o denumire mai academică, dar nu îmi vine în minte acum) se vede clar dezgustul pentru munca lor. bineînțeles, asta nu ar fi o problemă. nu e cea mai fericită situație. dar se vede dezgustul și pentru noi, ceilalți nefericiți, care stăm la birou.

nu știu exact unde voiam să ajung cu ideea asta. cert e că, evident, să stai la birou e mai bine decât să strângi gunoiul. dar chiar și-așa, viața oricum nu capătă vreun sens extraordinar. la o adică, în pământ ajungem cu toții.

#mi-a plăcut asta: palme transpirate ca de melc. my boss said it. good one, good one.

dedulunismile

# ieri ploua. era exact genul ăla de ploaie când ieși pe balcon și bei ultimele guri dintr-o cafea rece, care a rămas acolo de noaptea trecută.
cumva, ar fi fost prea poetic să citești și o carte. cafeaua și ploaia înseamnă deja destul. e tare liniștea aia de duminică după-amiază, când cei care au fost prin baruri noaptea trecută probabil că dorm, iar ceilalți nu au destul chef să mai iasă din casă. după-amiezele de duminică cred că sunt cele mai liniștite momente ale săptămânii. după-amiezele de duminică sunt, de fapt, un fel de crepuscul. e atât de multă liniște. și la un moment dat îți dai seama că nu are cum să fie doar atât.
oricât de multe picături subțiri și dese de ploaie ar cădea, la un moment dat liniștea asta tot se strică.
următorul moment?
seara. serile de duminică sunt, în schimb, groaznicele minute ale săptămânii. te-ai obișnuit cu liniștea și normal că par îngrozitoare.

în fine.

# luni dimineața.
gara e superbă luni dimineața. plină de oameni, de lumină, e o agitație constructivă. are un aer pozitiv. bun pentru tot restul săptămânii. nu ca duminica (tricky, way too tricky).
aerul ăsta devreme de luni dimineața. rece. și lumină. atât. de. multă. lumină.

Muntele Sacru al bețișoarelor de cafea folosite

Imaginați-vă cum ar fi să mergem pe munți de bețișoare de plastic pentru amestecat cafeaua. Cumar fi să deschidem geamul dimineața și să cadă în casă un munte proaspăt de bețișoare lipicioase, mucegăite.

Mergeam alene azi dimineață spre metrou. Mergeam atât de încet încât mă împiedicam de fiecare piatră și călcam strâmb în fiecare groapă din trotuarele astea perfect românești. Și cum mergeam eu așa frumos spre metrou, m-a pălit gândul să trec pe la mega image să îmi iau un foietaj cu ceva, să aibă stomacul ce face până mai încolo. Și dau eu frumos colțul către mega imageul ăla mare, care e lângă unu' mic, că doar na, "face sens", când hop un bărbat de vreo 4'j de ani trece pe lângă mine și aruncă un bețișor d-ăsta de plastic pe care îl folosise să-și amestece cafeaua pe care o luase, probabil, de la mega imageul ăla mic (că ăla mare n-are tonomat de cafea).

Și mă gândesc eu așa cum ar fi ca aceste bețișoare să nu fie măturate, ci să rămână pe stradă. Păi azi unu aici, mâine 2 acolo, mai sunt și alții care aruncă, în vreun an cred că s-ar strânge ceva. S-ar cam strânge ceva, nu?

Oare încotro se duc bețișoarele astea și cât la sută din gunoi o formează ele? Oare se duc către Muntele Sacru al bețișoarelor de cafea folosite? Raiul bețișoarelor de plastic? Oare e ceva gen Sausage Party?

hm.

the thing is I don't get it

Abia acum când am ajuns să am 90% din timp ocupat mi-am dat seama că nu mai pricep nimic.
Adică ajungi să le ai pe toate. Cu niște limite, dar pe toate.
Și apoi nimic nu mai are sens.

Like. What for? Why?

Adică nici călătoriile, nici singurătatea/oamenii nu mai aduc nimic. Nimic.

Poate e astenie de primăvară. Dar parcă prea s-a unit cu astenia de iarnă (există măcar? oricum ar fi, ceva trist care ține de vreo – – – luni), care se unise cu astenia de vară (la fel), care s-a unit cu astenia de primăvară și tot așa. Toamna nici nu se mai pune în discuție. Oricum în 2016 nu a existat.

Un fel de criză existențială de tip adolescentin, un fel de criză a omului că viața e prea scurtă.

Dar unii sunt făcuți să fie. Să se bucure de acest tot.

mh.mffpss. like. nothing. could. ever. solve. it. but – – –