să ne fi bucurat de toamnă și de parcurile care sunt atât de vii. să fi fost o toamnă ca oricare alta.
cât mai avem încă ocazia.
scrie Laura Frunză. subscriu. "Mi-a fost greu să revin pe blog. În vremuri ca acestea, când există lucruri cu adevărat importante asupra cărora să ne concentrăm, mi-e greu să scriu despre nimicurile mele. Mi-e greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, mi-e greu să ignor biroul gol de la mine de pe etaj şi discuţiile şoptite de pe la colţuri. Pe de o parte, îmi vine să plâng când văd unele nume pe un ecran, când aud “ea chiar era un om bun”, când mai citesc încă un status pe facebook cu un bilanţ nou al victimelor din incendiul de la Colectiv şi mai nou al victimelor din Paris, Beirut, Siria. Pe de altă parte, îmi revine în cap obsesiv ideea: ce drept ai tu să îi plângi? Nu erau morţii tăi! Îmi vine să strig: ba da, erau şi morţii mei un pic, iar durerea pierderii lor e a noastră, a tuturor.
[...]
După asta, am decis să iubesc mai mult şi să urăsc mai puţin. Să trăiesc aşa cum ştiu eu să trăiesc. Să-mi fac bucuriile mici şi chiar şi pe cele mari, să vizitez locurile pe care vreau să le vizitez, să sun oamenii pe care vreau să-i sun, să le spun oamenilor din jurul meu că îi preţuiesc."
ce ciudat. cât de ciudat. atât de ciudat felul în care ceva se termină. de parcă ai putea să faci orice, dar nu poți face nimic.
https://www.youtube.com/watch?time_continue=31&v=EPCN-_eW0OU
cât mai avem încă ocazia.
scrie Laura Frunză. subscriu. "Mi-a fost greu să revin pe blog. În vremuri ca acestea, când există lucruri cu adevărat importante asupra cărora să ne concentrăm, mi-e greu să scriu despre nimicurile mele. Mi-e greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, mi-e greu să ignor biroul gol de la mine de pe etaj şi discuţiile şoptite de pe la colţuri. Pe de o parte, îmi vine să plâng când văd unele nume pe un ecran, când aud “ea chiar era un om bun”, când mai citesc încă un status pe facebook cu un bilanţ nou al victimelor din incendiul de la Colectiv şi mai nou al victimelor din Paris, Beirut, Siria. Pe de altă parte, îmi revine în cap obsesiv ideea: ce drept ai tu să îi plângi? Nu erau morţii tăi! Îmi vine să strig: ba da, erau şi morţii mei un pic, iar durerea pierderii lor e a noastră, a tuturor.
[...]
După asta, am decis să iubesc mai mult şi să urăsc mai puţin. Să trăiesc aşa cum ştiu eu să trăiesc. Să-mi fac bucuriile mici şi chiar şi pe cele mari, să vizitez locurile pe care vreau să le vizitez, să sun oamenii pe care vreau să-i sun, să le spun oamenilor din jurul meu că îi preţuiesc."
ce ciudat. cât de ciudat. atât de ciudat felul în care ceva se termină. de parcă ai putea să faci orice, dar nu poți face nimic.
https://www.youtube.com/watch?time_continue=31&v=EPCN-_eW0OU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu