"Pagina infinită a internetului"

"Tocmai am ieșit de la conferința de presă din São Paulo, colectiva, cum i se spune aici. M-a mirat că mai mulți ziariști mă întrebau de condiția mea de blogger, în vreme ce în spatele nostru aveam anunțul unei expoziții incredibile, organizată de Fundația César Manrique la Institutul Tomie Ohtake, cu cei mai de seamă reprezentanți și sponsori, și cu prezentarea unei noi cărți apărute. Dar pe mulți dintre ziariști îi interesa hotărârea mea de a scrie pe "pagina infinită a internetului". Oare aici, la o adică, suntem cu toții la fel? Să fie cel mai apropiat lucru de puterea cetățenilor? Suntem mai aproape unul de celălalt când scriem pe internet? Nu am răspunsuri, constat doar întrebările. Și îmi place să scriu aici, acum. Nu știu dacă e mai democratic, dar știu că mă simt și eu ca tânărul cu părul răvășit și ochelari rotunzi care, la cei douăzeci și ceva de ani ai săi, îmi punea întrebări. Cu siguranță pentru un blog.".

José Saramago, "Caietul. Texte scris pentru blog:: septembrie 2008 – martie 2009", traducere din limba portugheză și note de Simina Popa, Polirom, 2010

latter

iubita mea cu foarte mari probleme, [nebun de alb]

cel mai bine e să suferi. înghite-ți zâmbetele și zgârie-ți pielea cu orice sentiment ai la îndemână. dragă, plângi, acoperă-ți sentimentele cu lacrimi false în fața lor. dansează. adună-ți lacrimile și curăță ura. tango, tango, qui... desigur, o să te trezești bine într-o dimineață și o să fii tentată să regreți, dar regretul, draga mea, va trece. nu-l lăsa să te acopere și nu-i lăsa să-ți ucidă spiritul liber. o să mori, desigur, dar tu vei fi murind fericită. vei fi propria ta poveste de dragoste, vei trăi fericită până la adânci bătrâneți în dorințele tale, vei fi propria ta putere și, dacă o să fii bătrână și corpul tău va fi slăbit și nimeni nu va mai avea grijă de el, vei muri cu ochii zâmbitori.

vei iubi. vei fi iubită și dorită și vor vrea să te țină doar pentru ei, dar nu vei putea sta, tu ești pasărea care își va schimba întotdeauna cuibul și care va strica cuiburile celorlalte păsări. așa ești tu și doar așa poți fi fericită. iubește, fie-ți teamă, închide-te în tine, lasă-i pe ceilalți să te dezmierde și găsește în ei prieteniile pe care să le păstrezi cât timp sunt libere. o să suferi. o să zâmbești. ești perfectă în limitele perfecțiunii despre care toți sunt de părere că nu există.

și-apoi, după orice moment de pierdere, iubită metafizică, să iubești. e în natura ta.

așa

the more you think, the more you –
am o stare de –. vreau să știu. aștept acel moment în care o să am revelația. ce trebuie să fac, ce ar fi mai bine, cum ar fi cel mai bine. ce-i drept, nu cred că revelația există.

stai și analizezi același subiect dând din el în altceva și te reîntorci și iar și iar și nu găsești răspunsul. poate cel mai bine e să lași timpul să curgă. oricum sentimentele nu se pot modela. ele pur și simplu sunt în felul X, iar felul X e, de obicei, magmatic.

și nu există vreun fel în care ar trebui să ne purtăm sau să reacționăm atunci când nu știm cum să reacționăm. pur și simplu suntem și suntem cum nu suntem, apoi ne dăm seama că, fără a fi obligați de vreo circumstanță, rareori suntem cum suntem, ci cum nu suntem.

în fine.

and then she'd say

să ne fi bucurat de toamnă și de parcurile care sunt atât de vii. să fi fost o toamnă ca oricare alta.
cât mai avem încă ocazia.

scrie Laura Frunză. subscriu. "Mi-a fost greu să revin pe blog. În vremuri ca acestea, când există lucruri cu adevărat importante asupra cărora să ne concentrăm, mi-e greu să scriu despre nimicurile mele. Mi-e greu să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic, mi-e greu să ignor biroul gol de la mine de pe etaj şi discuţiile şoptite de pe la colţuri. Pe de o parte, îmi vine să plâng când văd unele nume pe un ecran, când aud “ea chiar era un om bun”, când mai citesc încă un status pe facebook cu un bilanţ nou al victimelor din incendiul de la Colectiv şi mai nou al victimelor din Paris, Beirut, Siria. Pe de altă parte, îmi revine în cap obsesiv ideea: ce drept ai tu să îi plângi? Nu erau morţii tăi! Îmi vine să strig: ba da, erau şi morţii mei un pic, iar durerea pierderii lor e a noastră, a tuturor.
[...]
După asta, am decis să iubesc mai mult şi să urăsc mai puţin. Să trăiesc aşa cum ştiu eu să trăiesc. Să-mi fac bucuriile mici şi chiar şi pe cele mari, să vizitez locurile pe care vreau să le vizitez, să sun oamenii pe care vreau să-i sun, să le spun oamenilor din jurul meu că îi preţuiesc."




ce ciudat. cât de ciudat. atât de ciudat felul în care ceva se termină. de parcă ai putea să faci orice, dar nu poți face nimic.

https://www.youtube.com/watch?time_continue=31&v=EPCN-_eW0OU

back home

chiar?

bloggingul nu mai are sens. nu vreau să scriu despre ceea ce se întâmplă în lume. nu vreau să vorbesc despre politică. poate că o să fim bine cu toții. îmi pare rău.

în craiova aerul e mai rece și mai curat. ar putea fi o impresie. uneori, în bucurești miroase urât. atunci când stau să bag în seamă detaliile.

trenurile softrans sunt mișto. dacă îți faci rezervare. dar sunt mișto. și ieftine. și așa cum ar trebui să fie un tren. ar trebui. halal certitudine.

am avut o pierdere. mă pierdusem pe mine. din nou. mai țineți minte, spuneam că acum știu cum să nu mă mai pierd. e ciudat, vrem să fie totul bine și de fapt facem să fie mai rău. cel mai bine e să fim noi. eu sunt eu, cred. cum spuneam, halal certitudine.

.

flori între picioare. instantanee

# bucureștiul stă într-o liniște al cărei motiv îl cunoaștem cu toții. cu toate astea, ne mișcăm. mușuroiul mustește. ne revărsăm uneori, seara. în timpul zilei agitația e tăcută. traficul e tăcut. traficul în bucurești. aerul nu e curat, dar e transparent. azi nu a fost ceață. a fost un fel de claritate în aerul de la universitate. e momentul toamnei, momentul acela al aleilor pline de frunze în nuanțe diverse de ocru. atât. nu ruginiu, nu verzi. și e liniște. am urechile înfundate, probabil, și ochii înlăcrimați.

# la facultatea de Litere totul e la fel de prost ca întotdeauna. celor de la bibliotecă li s-a stricat din nou programul, foarte posibil să nu mai putem împrumuta cărți în decursul lunii următoare. exact ca anul trecut, mai țineți minte? (și aici)

# îmi vine să plec. de data asta, chiar aș pleca. aș plecaaaaaaa. vreau să plec pe o insulă. să fie puțini oameni și o librărie frumoasă, să-mi scriu acolo lucrarea de licență. hmhm.

# am intrat la un târg de antichități și am văzut un inel care, într-un fel sau altul, știu că tre' să-l fac al meu. dacă n-aș fi dat banii pe prostii vara trecută, acum aș fi putut să-l cumpăr și să mă cer în căsătorie. să trăiesc cu mine la bine și la greu, parcă așa era, nu? până la urmă, cu mine am trăit mereu, cu mine o să fiu, în primul rând, mereu. lol. știu, nu-i nevoie s-o spuneți.

# am crescut. am ajuns mare. tu ce-ai vrea să te faci când o să fii mare?