Stând deasupra,
plutind sub cerul ăsta senin, cu luna în stânga și un pescăruș care foșnește ca
un vulture pe deasupra casei, alunecând alb printre toate stelele astea, și nu
sunt țânțari, nu sunt oameni, e agitație jos și lumea e mică. Stinge becul,
voiam să-i spun, dar era luna și, lângă ea, o dâră de umbre. Sunt nori senini
și e cer senin și nu sunt alte lumini și plutim și carul mare a dispărut sub
nori. Încercând să-l descifrez mai devreme (eu cu mintea mea nu –), mi-am dat
seama că vei rămâne omul cu carul mare, cu polonicul cerului. Atâta întindere,
uite, cerul clipește cu ochi mari. Cerul e ciclop. Este cerul? Sau miriapod?
Sau ce fel de gândac s-a întins acolo sus, cu ce fel de ochi analizează
microcosmosurile gângăniilor mai mici, ce fel de animale sunt oamenii și cât de
departe putem noi pluti? Umbrele norilor au aripi. Sunt demoni care aleargă
acum pe cer. Și-s stele căzătoare. Se bat demonii printre nori. Shinigami. Luna
e mai luminoasă de câteva zile încoace. Și am văzut un pescăruș dispărând în
lumina ei. Un Shinigami alb. Sunt dâre de oameni în cer, aleargă oamenii cu
pași mărunți sprecesprecer, spre tot nicăieriul ăsta.
Eu cu mintea mea Nu.
Se-aud glasuri de
mașini alunecând printre casele astea colorate ciudat, se sting vorbe de oameni
înăuntrul nopții. Ne-am pierdut. Ne-am pierdut din nou. Unde ești? Cine ești
tu, undele meu?
În fața mea arde o
stea. În stânga celei de-a doua stele care formează carul mare e una mai mică,
de parcă ar avea o aluniță. Oameniii sunt microcosmosuri, bucăți de univers. Ne
place să ucidem oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu