at buletinul, dar nici adresarea nu-i fusese tocmai pe plac, unde nu mai pui că imediat după ce a cerut cafea, vânzătoarea i-a spus direct:
Zilele chiar se întind, se împrăștie între bune și rele, mai mult rele decât bune, sau poate că e chiar invers și nu-și dă seama. Nici n-o să-și dea, e în firea ei să nu accepte realitatea.
E chiar liniștitor să stai întins sub verdele copacilor, să privești bucăți de cer printre frunzele foarte dese, să privești căzând bănuții de lumină. Până și fluieratul enervant al polițistului din intersecția aceea mare dintre Starbucks și Luca de la Unirii se fluidizează cu traficul și totul devine un zgomot plăcut după câteva beri și țigări și zgomotul făcut de păsări se transformă și ciripelile ajung să pară un șirag lung de lumină sonoră care-ți intră-n cap și se scurge pe gât, spre stomac, prin vene spre vârful degetelor.
Ea nu-i spune nimic. Cumva, gura nu i se poate deschide, nu poate spune nimic. Nu are ce să spună. Apoi el vorbește despre oameni, cumva despre singurătate, așa că-i spune și ea ceva, iar el răspunde repezit, atotștiutor: ție nu îți place singurătatea, tu te obligi să-ți placă, iar ea se gândește că el are dreptate, dar numai pe jumătate, pentru că de multe ori ar sta singură contemplând tavane.
Și-apoi vorbesc despre te miri ce, iar ei i se face rău și în farmacie se enervează farmacista, pentru că ea o pune să repete de două ori ceea ce spune. Farmacista își dă ochii peste cap, până la urmă îi dă o pastilă care pare vândută la supra-preț, dar nu contează. Apoi el continuă să fumeze, iar ea vrea să stea întinsă. Undeva între Palatul Parlamentului și o biserică mare al cărei nume nu și-l amintește stau ei pe-o bancă, iar ea vrea să fugă. Nu-și poate mișca mâinile, nu-și poate mișca picioarele.
Ceva mai târziu banalitatea existenței se întoarce. Ea a uitat totul și cuvintele au dispărut din nou.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu