O scriitoare vinde la Unirii

În serile de sâmbătă, zgomotul făcut de mulțimea de oameni care traversează Dâmbovița fie spre Centrul Vechi, fie spre cealaltă parte (ceva mai tăcută) a orașului pare că depășește zgomotul făcut mai tot timpul de mașini.

E sâmbătă seara, e sfârșit de mai, e cald, până și asfaltul pare să ardă în continuare, chiar dacă soarele nu se mai vede de ceva timp. Merg spre metrou, încerc să ajung până în 11.

O femeie strigă ceva, aud fragmente din ceea ce zice. Trec pe lângă ea, dar mă opresc câțiva metri mai încolo. Nu e chiar așa târziu, mă pot întoarce să-i dau un leu. Părea că strigă cu o voce prea tristă. Se întâmplă uneori să ne rămână vocile unor oameni în cap, ori diferite elemente distinctive. Ei bine, femeia aceasta striga într-un fel (aș spune chiar) sfâșietor, așa că m-am întors. Eu rareori dau bani cerșetorilor. Evident, nici nu prea e de dat, mai ales că unii au hârtii plastifiate (Atât de penibil! Parcă ne râd în față: ia, mă, să văd cât de prost ești, îmi dai un ban? Te păcălesc și pe tine?) Femeia rămâne mirată când îi dau leul. Vrea să-mi arate o carte pe care o are în mână, dar eu mă grăbesc și o las în urmă.

Strigă după mine: eu sunt verișoară cu Eugen Barbu!

pictură făcută tot de ea

E bătrână, dar nu arată rău. Nu e cerșetoare. E curată, are unde să stea, dar nu are destui bani cât să și mănânce, să și plătească taxele. E una dintre multele persoane în vârstă cărora banii abia le ajung de la o zi la alta. Spune că a scris toată viața ei. Despre oameni, despre Nadia Comăneci, despre Ceaușescu, despre Eugen Barbu, despre Dumnezeu. În timpul lui Ceaușescu a publicat în revista Săptămâna. Poezii, nuvele. Scrie mereu, îi face bine. E înăuntrul ei. E ceea ce știe să facă. Are mai multe cărți publicate. E săracă, dar nu a fost mereu așa. A fost învățată să ajute oamenii, așa că i-a ajutat. A dat mulți bani altora care nu aveau. Dar, spre dosebire de văduva din Evanghelie, despre care știm că și-a dat ultimul bănuț la Biserică, dar nu știm cum a mai trăit după, știm despre această femeie că nu mai are bani nici cât să mănânce.

Ajunsesem la al doilea semafor, chiar acolo, înainte de covrigăria Luca, în fața mall-ului Zizi. M-am întors. Ceva m-a făcut să mă întorc. Mi-a spus că pot face poze cărții ei, dar ei să nu-i fac, că nu e chiar pregătită pentru fotografii.

A vorbit mult și frumos despre oameni; ar fi vorbit mai mult.
Sunt oameni care au povești, ca această femeie, oameni care nu au trăit degeaba. Oameni pe care ai putea să îi asculți mereu. Oameni care au trecut prin atât de multe și cărora nu le-a fost teamă să înfrunte viața.


Ceva mai târziu am ajuns acasă și am citit povestirea căreia îi făcusem poză. Sinceră să fiu, nu am știut la ce să mă aștept. Presupun că și vouă vi se pare ciudat că o femeie bătrână și săracă a publicat o carte și încearcă să o vândă în stradă, nu? Trecând peste virgulele puse alandala și exprimarea uneori naivă/greșită, nu pot să nu remarc ușurința cu care scrie. Scrie frumos. Povestirea te prinde, are un fir narativ bun, fraza scurtă aduce un dinamism interesant. Știe să atragă.

Dacă merită sau nu să dați banii pe cartea ei, dezbateți după ce citiți povestirea de mai jos. Îmi pare rău că nu se vede chiar tot bine, dar cu ceva atenție o să prindeți ideea. În schimb, știu sigur că ea merită... E autentică.