Cărțile, Facultatea de Litere și cititul

[când spun facultatea de Litere mă refer la specializarea română-engleză a Universității din București, unde limba principală (A) este româna]

Atunci când cineva alege facultatea de Litere o alege, probabil, din ce puțin unul dintre următoarele două motive:

1. Îi place să citească
2. Nu știe unde altundeva să meargă

Bănuiesc că ar exista și a 3-a categorie, aceea a celor vor să se axeze pe cercetare, dar cred că sunt atât de puțini încât de cele mai multe ori uităm că asemenea oameni există. Mai există și categoria a 4-a, a celor care vor să fie profesori de Limba română.


Problema cu cei care aleg facultatea de Litere pentru că le place să citească e că sunt oameni liberi. Dacă îți place să citești nu însemnă că ar trebui să mergi la facultatea de Litere. În primul rând pentru că vei avea de citit atât de multe cărți care nu te interesează încât vei ajunge să ți se facă greață, iar cititul va începe să-ți displacă. Vei găsi probabil în jur de 2 cursuri a căror bibliografie vei ajunge să o citești aproape integral (pentru că la Litere e imposibil să citești bibliografia integral).

Problema cu facultatea de Litere e că în timpul anilor de licență se fac obligatoriu mult prea multe cursuri pe teme – cel puțin în aparență – diferite. Ba lingvistică, ba literatură comparată, ba teoria literaturii, ba etnologie și folclor; e o întreagă harababură și fiecare profesor cere zeci de cărți (cu ediții critice imense și numeroase) pe care, spun iarăși, e imposibil să le duci la sfârșit. Și știți ce e urât? Ai vrea să le faci pe toate. Să citești tot. Să înveți la fiecare în parte, pentru că se prea poate să îți placă câte ceva și acolo, și acolo, și acolo. Dar nu ai cum. Așa că ajungi să citești pentru acele două cursuri care îți plac, iar la celelalte să amețești cât de cât ideile principale. (Corect ar fi să îți poți alege cursurile la care să iei parte, adică să alegi cu cap ce știi că poți face și ce nu.)

Spuneam mai devreme că, fiind obligat să citești atât de mult lucruri care s-ar putea să te intereseze prea puțin, ajungi să ți se facă greață de cărți. E cam ca în "Amintirile unui librar" a lui George Orwell:

"Dar adevăratul motiv pentru care nu mi-ar plăcea să rămân librar pe viață e că, în timp ce vindeam cărți, mi-a pierit dragostea de cărți. Un librar trebuie să spună minciuni despre cărți, ceea ce îi provoacă un anumit dezgust față de ele. Încă și mai rău e faptul că mereu le șterge de praf și le cară dintr-un loc în altul. A existat o vreme în care iubeam cu adevărat cărțile – adică iubeam aspectul, mirosul și textura lor, cel puțin dacă erau mai vechi de cinzeci de ani. [...] Dar imediat ce am început să lucrez în anticariat, am încetat să mai cumpăr cărți. Văzute în cantități mari, cinci sau zece mii odată, cărțile erau plictisitoare și chiar dezgustătoare. Acum cumpăr când și când câte una,, dar numai dacă e o carte pe care vreau s-o citesc și nu o pot împrumuta. Și nu cumpăr niciodată vechituri. Mirosul dulce al hîrtiei descompuse nu mă mai atrage. E prea strâns legat în mintea mea de clienți paranoici și muște moarte."

Înlocuiți librarul cu studentul la Litere, anticariatul cu facultatea de Litere și clienții paranoici cu studenții care intră în bibliotecă doar pentru a lua cărți de critică literară (rareori vezi pe cineva luând cărți pentru a le citi de amorul cărților; pentru că e vorba doar de eseuri, examene și a te da cât mai bine pe lângă un profesor) sau cărți din bibliografia obligatorie și o să rezulte exact profilul facultății de Litere.

Apoi mai vin și temperamentul bibliotecarelor, care se prea poate să-ți închidă ușa în nas, profesorii care nu par nici măcar ei interesați de ceea ce spun și multe, multe altele...



P.S. am vorbit strict de partea legată de română; la engleză e ceva mai bine, profesorii au mai călătorit și au luat câte ceva din aerul facultăților străine, dar despre engleză o să scriu altă dată... :)