un geniu, dar apoi toată prostia (/prostimea)

problema apare atunci când înțelegi că nu mai poți face nimic, că la 14 ani ți se spunea învață, termină facultatea, fă un master, angajează-te și o să fii fericit și te gândeai în naivitatea ta că o să ai o vârstă și tot struggling-ul se va termina, vei putea respira ușurat că ai învățat bine și ai ajuns bine; nu, de fapt ei nu-ți spun că tu crești (mori) și în loc să găsești răspunsuri dai peste întrebări (pe care unii, în prostia lor, chiar le consideră răspunsuri, da) care duc la alte întrebări și într-un final devii conștient de fatalitatea situației (și încă nu mă refer la moarte), adică într-o zi o să ajungi în acest punct în care tot ghemul de fericire și teamă și dezamăgire și toate celelalte emoții se strânge, explodează, te înconjoară și te sufoci. și-apoi da, mă, chiar nu mai are sens să continui cu nimic, pentru că te întrebi pentru ce, că oricum au făcut asta și alții înaintea mea, o fac și alții chiar acum și nici geniu să fii, tot nu ar avea sens struggling-ul, e doar așa, că încă n-ai decis să te sinucizi, știi, n-a venit clipa, dar știi că va veni și din nou pentru ce să mai continui, când chiar dacă nu te sinucizi, poți muri oricând și chiar sănătos să fii, o să ajungi la o vârstă – să zicem 94 de ani că atunci a murit bunică-mea și mă tot întreb ce a lăsat în urma ei, cu excepția unor progenituri a căror viață se va continua probabil la infinit – și tot o să mori;

singura problemă în ideea de mai sus este aceea că au existat oameni cu o gândire genială care au lăsat opere de artă în urmă, ceea ce înseamnă că mișunarea noastră participă cumva, prin înmulțirea asta aproape haotică, la nașterea unei astel de minți; dar, apoi, pentru ce să avem minți luminate, so to speak?

sau te căsătorești și faci copii și-apoi, după 10 ani, îți dai seama că nu ești fericit, că ai fi putut face altceva, că poate dacă, poate dacă. jocurile plac oamenilor pentru că ni se dau mai multe șanse de câștig, ni se dau mai multe încercări, tocmai pentru a-i râde vieții în față – uite, eu pot face și asta și asta, numai că în spate râde moartea, râde în surdină și tace, până când nu-i mai pari interesant și-ți ia sufletul, poate că ăsta e fuel-ul ei, cu asta se hrănește ea, poate noi trăim pentru a alimenta motorul unei morți când frumoase, când hidoase.



m.